Am ucis pe Dumnezeu

by Carol Ardeleanu

Adrian Vornicu, fiu de preot și fost seminarist, pune la îndoială existența lui Dumnezeu. Pictor fiind, se consideră un soi de demiurg, ridicându-și creația artistică la nivelul celei divine. Adela, iubita și modelul protagonistului, de care acesta a hotărât să se despartă, își ia viața. Este momentul când intră in scena Demian, un alter ego demonic, menit să răscolească necredința. Pictorul continuă să caute răspunsuri la dilemele sale mistice, stând de vorbă cu deținuți din închisoarea Doftana. Episoadele succesive de „iluminare” sunt privite de cei din jurul său drept rătăciri ale unei minți pe cale de a înnebuni. Întâmplările se succed halucinant, într-o realitate ce devine grotesc-absurdă, împingându-l pe Adrian Vornicu către un gest final, eliberator.

Într-o notă complet distinctă față de creația social-realistă a lui Carol Ardeleanu, „Am ucis pe Dumneze” este un roman al conștiinței, în buna tradiție dostoievskiană.

Genres: Romanian Literature

223 pages, Paperback

First published January 1, 1929

Reviews

[Madam Bovaread · Rating 3 out of 5]

O carte la fel de intrigantă precum sare în ochi din titlu. O carte manifest apărută în 1929 în perioada interbelică, o dovadă de curaj din partea autorului de a scrie despre credința în Dumnezeu, explorând lipsa ei.

Romanul spune povestea lui Adrian, un tânăr cu idealuri mari de artist, fiind pictor, care în același timp fuge de responsabilitatea de a deveni preot, provenind dintr-un neam de preoți, iar tatăl lui i-a spus clar că asta e și menirea lui. El vrea doar să-și trăiască viața liber de constrângeri religioase sau de orice fel și mai ales liber de Dumnezeu. Dar această “fugă” îl duce la obsesie și chiar nebunie.

Adela, iubita de care s-a plictisit Adrian și îi propune să se despartă, ei bine, ea nu acceptă cu ușurință acest lucru și în final se sinucide. Adrian clar o ia razna și ajunge în delir rău de tot. Merge la tatăl său și îi spune că l-a îndoctrinat “cu forța” și ar fi bine să recunoască asta. Reacția părintelui e pe măsură.

Intră în scenă Demian, alter-ego-ul lui Adrian cu care are discuții contradictorii ce îi zdruncină și mai mult credința și-așa șubredă. Vecinii săi binevoitori vor să îl ajute, dar Adrian se afundă și mai mult în rătăcire, ba chiar vrea să se “inspire” de la niște deținuți din închisoare.

Cum ajunge Adrian în final e un fel de… “de ce te temi, de aia nu scapi” sau “pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.”

Un singur lucru ce a bătut puțin prea tare la ochi, cel puțin din punctul meu de vedere, a fost lipsa de originalitate, în sensul în care inspirația din scrierile lui Dostoievski, precum “Crimă și pedeapsă” și “Idiotul”, pentru personajul Adrian este prea evidentă, la fel și moartea și replicile Adelei - identice cu cele ale Emmei Bovary a lui Gustave de Flaubert. Dar având în vedere din nou contextul vremii, îl iertăm pe autor.

[Corina Dabija · Rating 5 out of 5]

Prezentul ne îndeamnă tot mai mult să aruncăm o privire asupra indicilor valorici ai trecutului: să vedem filme vechi în căutarea extazului artistic, să citim romane de foarte mult timp uitate și să rememorăm istoria în toate aspectele sale. A reveni la literatura română clasică mi se pare un adevărat omagiu, mai ales acum când lumea tranzitează dificila cale a globalizării. Fără însă a apela la un prea mare patos, vreau să arunc o lumină aparte asupra unei apariții editoriale pe care o găsesc de-a dreptul savuroasă: romanul „Am ucis pe Dumnezeu” de Carol Ardeleanu, reeditat la Editura Publisol în 2022.

Se cuvine să facem un mic popas asupra istoriei autorului nostru, pentru a înțelege curajul de care a dat dovadă, intitulându-și cartea într-un fel ieșit din tipare. Despre Carol Ardeleanu se știe că a văzut lumina zilei la 16 martie 1883 în București, pe atunci o metropolă avangardistă, transformată, care pulsa de contraste. Romancier din perioada interbelică, acesta și-a petrecut tinerețea prin mahalaua bucureșteană, fiind aproape de inima vieții marginale, ceea ce vedem clar reflectat și în prezentul roman. Acesta a frecventat Liceul „Gheorghe Lazăr” și Școala de Arte Frumoase (aici trebuie să menționăm că eroul principal din „Am ucis pe Dumnezeu” este pictor), dar nu a reușit să îl absolve.

Debutează pentru prima dată în Revista Viața Literară și Artistică, în numărul 1 al revistei din 7 ianuarie 1907, în exact perioada răscoalelor țărănești, iar editorial l-a făcut în 1918 cu volumul de schițe și povestiri Rusia revoluționară. Totodată, Ardeleanu a avut și funcția de colaborator activ al revistei Luceafărul, gustând din pâinea deloc ușoară a jurnalismului din acea epocă.

Observăm deci că influențele sale academice și profesionale l-au împins spre scrierea și publicarea unui roman, care cred eu, continuă simbolismul dostoievskian din romanul „Idiotul”, doar că deviază de la credință, înclinând talerul narațiunii spre blasfemie și regăsire a sinelui. De ce anume o reinventare apologetică? În primul rând, avem de a face cu un intermitent laudatio al ființei umane prin prisma actului de creație. Adrian e un pictor care se ceartă cu Dumnezeu. Este un artist care își asumă propria apoteoză, ridicându-se la rangul de proprie Zeitate. Crescut într-o generație de „preoți și vlădici”, acesta renunță la haina preoției până a îmbrățișa această meserie. Își reneagă tatăl, exact ca pe Dumnezeul în care nu mai crede:

„M-ai crescut în legea ta și, zi de zi, ca un tâlhar, ai turnat în mintea mea slabă de copil, de cum am început să înțeleg cuvântul, ca într-o bute, acceași băutură cu care m-ai amețit  de nu mă pot dezmetici nici astăzi… I-ați înapoi, tată, sfaturile, ia-ți înapoi otrava pe care mi-ai turnat-o în venele acestea, odată cu viața pe care mi-ai dat-o!”.

Se aruncă în vâltoarea creației, uitând de lumea omenească în care se află. Se întovărășește cu un alter ego demonic, sugestiv numit Demian, își ignoră cu desăvârșire amorezarea și încearcă să se recâștige pe poziția de figură omnipotentă.

Întreg romanul este concentrat pe figura acestui personaj, aruncat în cele mai tumultoase stări, aidoma unui schizofrenic care se zbate spre o normalitate iluzorie. Amanta sa, Adela, care devine un soi de reinterpretare a Maicii Domnului, se sinucide, resemnându-se cu eșecul valoric al legăturii lor.

Adrian vede scena autopsiei ca pe încă un punct de bifat pe lista lucrurilor care îl îndepărtează de mana cerească a Celui de Sus:

„Autopsierul era liniștit și sigur, ca o calfă veche, pricepută în meserie. Își lipi capătul de țigară de buza de jos și scoase intestinele dinlăuntrul trupului cu amândouă mâinile, așezându-le în două grămezi, în dreapta și în stânga cadavrului, ca două gheme de sfoară încâlcite.”

Imaginea este instrumentul personajului de a se face auzit. Imaginea plăsmuită dintr-o sumedenie de cuvinte. În el se zbate Dumnezeu (Divinitatea creației) și Mamona (spiritul asumării de sine), iată de ce se aruncă în mrejele unor meditații asupra a ce înseamnă acea lume în care viețuiește:

„Lumea e fățarnică și mincinoasă, pentru că atunci când își plânge morții și se frământă frângându-și mâinile, închipuindu-și cine știe ce durere grozavă, în realitate se plânge pe ea în viitor… Egoismul uman e atât de mare, încât în fața celei mai grozave catastrofe stă el, omul. „Să moară toată lumea, numai eu să trăiesc” e lozinca fiecăruia dintre noi. Cine spune altcumva minte”.

Adrian, pictorul blasfemiei umane, este un altfel de Prinț Mâșkin, unul alunecat în fosa ereziei și a iubirii de sine, loc din care nu iese nimeni cu adevărat viu, fapt demonstrat, de altfel, de finalul romanului. Mă încumet să afirm că „Am ucis pe Dumnezeu” e o carte care a depășit mult cadrul vremii în care a fost scris, dezlipindu-se de tot ce înseamnă habotnicia și cumințenia literaturii interbelice. Este un roman manifest, dacă vreți, un roman născut pe ruinele unei Europe distruse de Primul Război Mondial, conflagrație care chiar a pus la îndoială credința omenirii.

Cornel Ardeleanu este un realist temerar al epocii, punând cititorul în fața păcatului ca formă de existență și amintindu-ne cât de ușor putem să cădem în capcana iubirii de sine, păcat pe care îl putem răsplăti cu prețul unor minți răvășite.

[RAI · Rating 5 out of 5]

Roman realist în cel mai pur sens al cuvântului, Am ucis pe Dumnezeu, pune pe tapet teme psihologice și sociale de o foarte mare importanță, care din nefericire sunt la fel de actuale și astăzi, dintre care putem enumera: impunerea unei credințe sau a unei meserii, fără consimțământul total al celui în cauză (ca fost seminarist, am cunoscut la rândul meu elevi care erau trimiși cu forța la seminar doar pentru că erau fii de preoți și „predestinați” slujirii preoțești, dar care nu împărtășeau întru totul sau chiar deloc această „menire”); viciul auto-deificării, ca reacție adversă, naturală sau nu, la „credința” impusă; impasul creatorului care se simte strivit de măreția Creatorului; și nu în ultiumul rând, problema laxismului moral, a adormirii complete a conștiinței.

[Stella Popa · Rating 4 out of 5]

Carol Ardeleanu - omul care l-a ucis pe Dumnezeu.
4/5
Asta se întâmplă atunci când încerci să impui niște valori, preferințe sau gusturi, cu de-a sila, or Biblia ne învață altceva.
Corina Moisei-Dabija mi-a pregătit un teanc de cărți pe care le-a citit, îmi alege soiuri bune, aromate, de la care poți învăța ceva, un pic de smerenie, poate curaj, cărți care pun la îndoială sau întărește coloana vertebrală.
Am luat cartea care era prima, cu un titlu care urlă, la propriu, despre tema pe care o abordează - Omul și Dumnezeu.
Dragi prieteni, dacă aveți o credință mai deosebită, sunteți sensibili față de critică, dacă nu reușiți să înțelegeți opiniile celor răzvrătiți sau dezamăgiți, această lectură vă va aduce doar amărăciune și dispreț în suflet.
Ardeleanu ne povestește pe un pictor, fiu de preot, Adrian, care prin mila și nebinecuvântarea tatălui său, ia calea nepotrivită pentru gustul celor dragi. Prin urmare, se aranjează decorațiile pentru un război ideocratic și eclesiastic între tată și fiu, între simțire și rațiune, între credință și ateismul cel mai evident posibil. Fiul căzut în dizgrațiile părintelui, neînțeles și torturat de canoanele lui „așa trebuie”, cade în brațele celor mai stranii gânduri, legate de propriile dorințe care îi terorizează vechile sechele părinteți.
Rațională și grea, cartea abundă în explicații legate de un drum dificil, ori personajul principal nu este cel mai plăcut om de pe fața pământului. Adrian nu are ca motiv o pierdere, care-l impune să-și pună întrebări față de credință per general, ci regăsirea propriului eu. Pentru el, acel moment a fost decisiv, ori îmbrățișează smerit vrerea tatălui, sau ridică capul pentru totdeauna, chiar dacă acea cale l-ar fi dus spre „pierzanie” (după spusele autorului), iar relația dintre tată-fiu este una care se simte prezentă de-a lungul istoriei.
Ce o să găsiți ascuns, citind această carte:
- gânduri îndrăznețe;
- tălmăciri deocheate;
- importanța susținerii;
- iubirea alte la fel de multe forme, câte frunze sunt pe pământ;
- evidentul este pentru cei leneși;
- psihologia inversă funcționează, ajungi la această concluzie;
- noi suntem și nu suntem, în același timp, copia părinții noștri;
- sfârșitul este cel mai potrivit început.
Nu tind să vă conving dacă merită să petreceți timpul în compania acestei cărți, dar cu siguranță nu o să pierdeți nimic. Este doar un alt unghi de vedere, care poate să vă facă să acordați câteva întrebări cunoștințelor voastre, sunt ele oare puternice, și rațiunea este pe aceeași undă cu ceea ce deja aveți sedimentat?!
Ce-ar fi dacă nu l-ai iubi sau crede în Dumnezeu?

[a.bianca.b · Rating 5 out of 5]

O adevarata provocare. O carfe pe care as vrea sa o vad in programa pentru bac. Tema biblica face cartea captivanta si situatia protagonistului face totul mai palpitant

[Nectarie Danciulescu · Rating 5 out of 5]

Poate cel mai bun roman de introspecție pe care l am citit in limba romana.

[ilona · Rating 1 out of 5]

2.5☆