Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria noastră îl reţine întotdeauna pe cel care iubeşte mai mult -pierzătorul-, pentru că el a trecut prin iad. Corespondenţa lui Emil Cioran cu Friedgard Thoma surprinde momentul limita cand spiritul a toate negator descoperă afirmaţia şi şi-o asumă; când Hyperion e gata sa se lepede de nemurire pentru a-şi trăi derizoriul "noroc" al cercului stramt. Pentru nimic în lume e un posibil pandant al lui Mai presus de orice - cartea unei scadenţe sau a unei revelaţii când omul îi da cu tifla geniului strigându-i în faţă: "Vezi ca exist!". Aşadar alt Cioran. Un septuagenar adolescent îndragostit brusc de viaţa. (Nora Iuga)
Ce să facem în fond cu fericirea, dacă nefericirea e singura plăcere care ne rămâne? (Schubert, 1824) Am facut pe Youtube 7 episoade cu pasaje comentate din aceasta carte: https://www.youtube.com/watch?v=0Lxsk...
"Cât regret că n-am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o... fiinţă le-a simţit vreodată. Şi, totuşi, puse cap la cap ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde."
Stellenweise sehr interessant, aber an den Stellen wo es darauf angekommen wäre, einfühlsam zu erzählen, werden Ereignisse kühl und hastig heruntergerattert. Stellenweise fühlt es sich fast so an, als würde Friedgard Thoma ihre eigenen Erlebnisse aus zweiter Hand wiedergegeben. Ein wenig befremdlich auch die Kälte mit der Todesfälle im eigenen Bekanntenkreis abgehandelt werden. Das Ertrinken von Ciorans Lebensgefährtin Simone Boué ist nicht mehr Kommentar wert, als einen ziemlich schlechten Wortwitz (Nachname klingt wie das französische Wort für Rettungsboje). Der Suizid des engen Freundes Hermann Burgers, wird zu einem trivialen Ärgernis, etwa vergleichbar mit einem kaputten Fahrradreifen. Die unerwartet warmen und lebensbejahenden Worte, die sich hier teilweise in Ciorans Briefen finden und die man so gar nicht kennt, wirken fast noch intensiver, in diesem Aspik aus eher gedämpfter Empathie (um fair zu sein: in Gewisser Art und Weise gewinnt das Buch dadurch). Ich möchte der Autorin keine Gefühlskälte unterstellen, jedoch einen gewissen Mangel an schriftstellerischem Talent. Falls doch vorhanden, hat sie es für dieses Buch zumindest nicht wirklich genutzt.