Acest volum nu este o înșiruire de informații, fapte și raționamente, ci îți va arăta un mod diferit de a vedea faptele înconjurătoare și un mod diferit asupra înseși modurilor de a vedea fapele.
Andrei Vieru descoperă niște adevăruri care nu sunt valabile doar în ceea ce privește politica, ci își mențin valoarea de adevăr și în viața personală. Exemple:
"În spatiul libertății, orice mișcare e o acrobație. Aproape toată lumea stă, se uită, te soarbe din ochi și vrea să te vadă cum cazi, cum reintri în spațiul necesarului și al obligatoriuluii" - este un fapt ce îl resimte orice persoană dorește să își construiască o carieră neconvențională sau care visează la o stare materială peste necesarul supraviețuirii.
"Poliția Sentimentelor este în fond doar un subdepartament al Poliției Gândirii" - fenomen prin care a trecut oricine cu un partener aubziv, care îți ia intensitatea reacțiilor sentimenale la control.
Toate acestea fiind spuse, cartea are lipsuri în ceea ce privește executia. Nu este pe atât de accesibilă pe cât ar fi putut să fie, având în vedere subiectul tratat; pare că autorul a vrut mai mult să se exprime decât să comunice. Consider că adevărul este baza pe care se clădește totul, iar cine consideră că a descoperit un adevăr are datoria de a face eforturi în a se face înțeles de un public cât mai larg. Este posibil ca autorul să se afle pur și simplu într-o bulă de oameni asemănători, care să nu îi fi atras atenția asupra acestui fapt înainte de publicare; totuși, ar fi putut face un mic efort să rezume, de exemplu, nuvela de Caragiale pe care a menționat-o, căci nu cu toții i-am citit toate lucrările; menționează "evenimentul de la Evergreen College" fără să îl numească pe Bret Weinstein care, culmea, are și un podcast în care tratează teme politice de care cititorii lui Vieru ar putea fi foarte interesați! De asemenea, deși vorbește despre concepte din care se poate induce, ar fi prins bine studierea unor cazuri particulare care să ilustreze toate pe care le susține și să arate sub ce forme perverse se ascund tendința de dominare a necesarului și a obligatoriului. Astfel, pe parcursul întregului volum, pare că autorul vorbește de undeva dintr-un tron din vârful unui turn, privindu-le pe toate de deasupra în timp ce soarbe vin dintr-o cupă. Aceste lipsuri pe care le văd pun câteva semne de întrebare asupra unor concluzii la care a ajuns, nu din lipsă de cunoaștere sau de inteligență, ci poate pentru că a fost "furat de idei".
Menționează religia doar marginal, acolo unde alții văd lipsa religiei ca unică sursă a totalitarismului, a mesianismului corectitudinii politice, al relativismului moral și al eșecului liberalismului. Din acest punct de vedere, s-ar putea ca autorul să o fi luat pe un drum greșit care se îndepărtează de adevăr tot mai mult, deși ține bine direcția. De asemenea, deși Vieru se pronunță împotriva relativismului moral, el însuși vede binele ca pe "puncte de echilibru între două stări rele". Nu clarifică daca cele două stări rele sunt capete de segment închis sau deschis, sau daca nu cumva ne aflăm pe o dreaptă! Ori, cum se poate critica relativismul moral pornind de la asta? Se poate critica doar dacă valoarea este un punct fix din care pleacă o semidreaptă sau din care diverg mai multe raze (căci răul și distrugerea sunt mult mai diverse și creative decât binele); spune, de exemplu, că curajul nu este o valoare per se, dar foloseste adjectivul "lași". Ori adjectivul acesta nu ar avea sens de sine stătător dacă curajul nu ar fi fost o valoare de sine stătătoare!
Cred că se grăbește când spune că societățile tribale sunt totalitare. Nu sunt o cunoscătoare a societăților tribale sau arhaice, dar din puținul care mi-a fost dat să îl citesc, bănuiesc că ceea ce este necesar pentru conviețuirea într-o astfel de societate și omniprezența religiei în viața de zi cu zi diferă esențial de "necesarul" vieții civilizate.
Aceste "defecte" pe care le-am înșiruit mi-au sărit în ochi doar pentru că ideile expuse sunt geniale! Pe tot parcusul cărții am avut o tentație teribilă de a lua un pix ca să subliniez, să tai și să rearanjez paragrafe, asemenea unui moment când te întorci asupra unei schițe scrise acum 6 luni, într-un moment de inspirație, pe care acum o ștergi și o rescrii până la perfecțiune.