Discuţia asupra cărţilor mele s-a încheiat de multă vreme. Dar am pus în ele, în “Ioana” mai ales, tot ce am gândit asupra literaturii, de totdeauna, de când am început să citesc, copil, neobosit, tot ce-mi cădea în mână, şi până m-am obicinuit să judec, să compar, să combin lecţii venite din diferite părţi. Sunt probleme care m-au preocupat în timp ce scriam cartea ultimă, ascunse, desigur, căci nu puteam face aluzii la ele, dar la care mă conformam. Nu totdeauna am parvenit la o siguranţă. Poate altcineva va fi în stare să mă clarifice. Transcriu unele observaţii făcute cu ocazia celor ce am scris, voind să aduc unele lumini unor locuri care pot părea obscure, şi pentru a discuta câteva chestiuni de artă.
“O moarte care nu dovedeşte nimic” este un roman dinamic, “Ioana” este un roman static. Iată prima distincţie dintre ele. Bineînţeles, a doua oară voi avea mai multe calităţi de amănunt, profunzime, rezultatul experienţelor. Dar altceva mă interesează: ce e superior în literatură, dinamicul sau staticul? În prima carte: ce se întâmplă cu eroina? A murit? Îl înşeală pe Sandu? Oscilaţia între două bănuieli. Curiozitatea lectorului va fi susţinută până la ultimul rând. Şi mai departe dacă se poate. In “Ioana” se cunoaşte intriga de la început. Nici o surpriză. O temă care tre-
buie să capete, în diferitele pasagii, cât mai multe forme. După cum Brahms, pe o temă a lui Händel, inventează o serie de variaţii. (...)
O întâmplare m-a făcut s-o cunosc pe Dania a cărei psihologie am găsit-o interesantă. Timpul liber m-a ajutat să înregistrez câteva observaţii. Dar dacă aş fi avut ocazia să fac schi în vreun orăşel din Tirol, sau să vagabondez pe străzile Londrei, aş fi renunţat la astfel de ocupaţii… Cu frenezie m-am apropiat de Dania. În definitiv, a trecut foarte puţin timp de când o cunosc, abia câteva luni, şi sunt între noi intimităţi foarte înaintate. Sunt întreprinzător. Mai ales, ţinând seama că întâlnirile noastre sunt rare. Totodată, ea este timidă, n-are nici o îndrăzneală: lasă timpul să treacă. Temperament oriental. Orele şi zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflecţie despre trecerea lor. Când îi atrag atenţia, o cuprinde o grabă, binefăcătoare pentru mine, dar nenaturală. Totuşi, pare ciudat, la început ea a avut curajul să se apropie de mine. Mă aştepta de prea multă vreme ca să mai fie timidă, aproape a pus mâna pe mine şi mi-a spus pe nume chiar la începutul cunoaşterii, atât de repede că am rămas pe gânduri, oricât ar fi părut ea de curată. M-a aşteptat înainte de a-mi cunoaşte chipul. Este fantastic ce lipsită de orice realitate e mintea ei. Existam pentru ea ca o fantomă. O impresionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experienţă pe care n-o
avea. De câte ori era liberă, rar, mă imagina.