Cum ar fi fost România dacă la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului?
„Eliadesc, scris cu pasiune, romanul lui Eugen Cadaru pare o continuare firească a prozei interbelice, în care se întîlnesc personaje reale și ficționale și marile teme legate de timp, trecere, ritualuri. Atmosfera interbelică, reconstituită riguros în anii ’70 ai unui trecut alternativ, face ca personajele să fie foarte veridice. Eliade, Cioran, Ionescu, Țuțea și Vulcănescu prind viață în discuții care evocă operele lor sau în plimbări tihnite printr-un București idealizat. Scris cu implicare și cu talent, Cișmigienii lui Cadaru este un roman cu temă nostalgică și aspirații înnoitoare, construit atent și fermecător, cu eleganță estetică.” (Doina Ruști)
„Eugen Cadaru face o figură singulară între scriitorii de fantastică ai celei mai recente generații prin felul în care introduce ruptura de sorginte fantastică în realitatea ficțională, abstractul «marii taine» fiind înlocuit de concretul exemplelor de interferență a neobișnuitului magic cu realitatea cotidiană. O sursă pentru efectul estetic cu semnătura «Eugen Cadaru» este aceea că salvarea raționalității nu se poate face fără acceptarea datului irațional, «magic», realitatea completă neputînd fi redată decît prin realism magic. Dacă îmi permiteți jocul de cuvinte, cel puțin în cadrul generației sale, Eugen Cadaru este singurul cu acces magic la realitate.” (Cătălin Badea-Gheracostea, Observator cultural)
O ficțiune simpatică despre grupul Eliade-Ionescu-Cioran-Țuțea-Vulcănescu, in care se urmăresc relațiile dintre cei cinci membri, precum și o poveste paralelă a unui student de-al lui Eliade, Dragoș Montani, care aduce în discuție problema existenței și a credinței, intrând în polemici cu alt personaj tonic, Nadia Reisner. O modalitate plăcută de a citi despre Bucureștiul în care au trăit aveste personaje istorice, însă ușor inconsistentă pe alocuri - anumite fire narative sunt lăsate în aer, dând impresia că autorul ar fi avut nevoie de puțin mai mult spațiu pentru desfășurarea ideilor sale. N-aș trece-o la categoria "lecturi serioase", dar e un adjuvant bun pentru activarea imaginarul interbelic și postbelic românesc.
Am terminat această carte într-o zi ("partidă" împărțită în două reprize: câteva ore noaptea, restul de dimineață), pentru că am regăsit în ea ceva ce (consider eu) lipsește mult prozei românești contemporane: POVESTEA! În "Cișmigienii" există și este extraordinară, atât ca idee, cât și ca fir epic. În linii mari, URSS face pace separată cu Germania în WW2 după ce Hitler moare în atentatul din 20 iulie 1944 și după ce armata roșie suferă o mare înfrângere, undeva la granița României. În aceste condiții, țara noastră nu mai este ocupată de URSS și își continuă dezvoltarea ca Monarhie, astfel încât ne aflăm la începutul anilor '70 și devenim martorii unei întâlniri în Cișmigiu la care participă Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu și Petre Țuțea. Discuția se canalizează repede spre explicarea unui vis absurd: Cum ar fi arătat țara noastră sub bocancul bolșevicilor? De aici povestea se împarte în două planuri, suntem purtați prin high-life-ul bucureștean, puțin prin viața de noapte a Capitalei, ajungem pe insula Ada Kaleh, ascultăm discuții contradictorii pe eternul subiect religie vs. știință (subiect care se vede clar că îl preocupă mult pe autor... cel puțin așa lasă impresia) și suntem martorii apariției unei subtile povești de iubire. Cum se termină cartea? Cum se încheie visul și cum revine coșmarul? Ce se întâmplă la final cu uriașii noștri oameni de cultură? Vă las să descoperiți singuri! P.S. - Un singur minus există în acest roman excelent: "implicarea" celor cinci în narațiune putea fi mai generoasă. Eu așa mi-am dorit.
Dezamagita. Foarte dezamagita. Entuziasmul meu pentru cartea asta era mare, speram sa citesc o carte despre cum ar fi fost daca nu eram sub comunism 45 de ani. Speram sa vad maniere, obiceiuri, comportamente pe care le-am pierdut.
In schimb am primit o carte fara actiune, o insiruire de dialoguri fara sens insa cu caracter puternic religioso-spiritual. Dialogurile mi-au dat senzatia ca mai degraba autorul vrea sa-si expuna maretia gandurilor si cunostintelor lui decat sa scrie o carte cu actiune si personaje.
Actiunea se petrece intr-un Bucuresti care in 1971 avea si un Turn Eiffel si o Statuie a Libertatii, cu graffitti cu ‘Priveste cerul’ dar in acelasi timp Calea Victoriei este numita Podul Mogosoaiei. Ce? 🤨
Se face name dropping de personalitati istorice numai asa ca sa impresioneze, apar personaje si scene care nu au niciun sens. Fratele personajului principal ii spune sa se intalneasca sambata in Cismigiu ca trebuie sa-i spuna ceva important. Sambata se intalneac in Cismigiu numai ca fratele sa-i spuna ca n-are timp sa vorbeasca atunci si sa se vada luni desi cu un cap inainte mentionase cat de importanta e intalnirea de vreo 3 ori. Bineinteles ca nu mai aflam de ce trebuiau sa se intalneasca.
Cartea nu are actiune insa are niste scene care vor sa fie realism magic. Va spun, e o harababura. N-am mai fost atat de dezamagita de o carte niciodata. Ii dau doua stele doar pentru premisa.
1971, Regatul Romaniei. Lumea buna - familiile Malaxa, Mociornita, Auschnitt, Emil Palade etc. - se aduna la un eveniment, la care participa si ministrul culturii, Mircea Eliade, care, ca si prietenii sai Cioran si Eugen Ionescu, a ramas, in mod firesc, in tara dupa WW2. Nu e SF, e ce ar fi trebuit sa fie in realitate! Si ceea ce Eugen Cadaru, avand o idee extraordinara, a imaginat in cartea sa "Cismigienii". Chiar daca are mai putina actiune decat ma asteptam, marsand insa mai mult pe discutii filosofice (de altfel delicioase) si mai curand atingând en passant partea de ucronie (ceea ce insa ii confera mai multa credibilitate), am citit cartea (care are si o coperta senzationala) nu doar cu placere, dar si cu satisfactie. Intr-un fel, se poate spune ca Eugen Cadaru a castigat WW2 pentru Romania.
Valoarea literara a unei compuneri de clasa a 5a. Dialogul vrea sa fie undeva intre Ispirescu si Caragiale, dar cumva totusi natural in 1971 intre personaje precum Eliade si Cioran - nu e. Limbajul e de-o stangacie crancena, firul narativ inexistent si chiar si dac-ar aparea din cand in cand, e intrerupt de filozofii demne de Revista As circa 2002. Nici nu indraznesc sa ma agat prea mult de continut in sine: de la hilaritatea cu care e construita lumea asta alernativa in care Romania e un fel de lider mondial absolut (dar totusi marile atractii in Bucuresti sunt copii ale atractiilor din Paris, New York si Rio?), modul in care ni se prezinta fiecare informatie (capitolul 3 despre high life-ul romanesc e dureros), presupusul realism magic care duce nicaieri (desi fiecare capitol in sine, fiecare idee si potential fir narativ duce nicaieri - de exemplu toata treaba cu Tesla), si pana la descrieri problematice precum (descriind doua femei mulatre) "cele doua fiie ale continentului negru si ale lumii civilizate". Ma abtin de la a comenta mai mult despre reinventarea unor personaje precum Mircea Vulcanescu, si izul religioso-nationalist presarat in fiecare pagina. Pacat de premisa si de hartie.
O poveste despre România lui 1971 într-un univers în care conunismul nu a existat pe la noi. Bucureștiul în care mai există cartierul Uranus, cu glam-ul capitalist și influențele puternice din occident.
O carte înceată și filosofică, plină de discuții și dezbateri despre căutarea fericirii și scopul vieții.
Undeva pe la pagina 195 Cișmigienii începe să devină interesantă. Durează cam zece pagini.
Cișmigienii e un experiment interesant - o istorie alternativă ce (d)evoluează în realism magic și apoi în fantastic pur, dinăla bun, cuantic.
Problemele sunt trei - de limbaj/scriitură - autorul emulează voit o stilistică soporifică de interbelic și se pierde mult în tell în loc de show. Ni se spun oamenii care merg la party pe nume dar și descendența lor dinastică, fun facts și alte stângăcii de genul acesta. Preț de pagini peste pagini peste pagini.
La worldbuilding la fel, namedrop de firme, de familii, de parca Romania alternativă din 71 e aceeași ca în 38, evoluție zero, cristalida perfectă a acelui interbelic “perfect” imaginar. Doar că fără fascism și fără ruși, de un conservatorism simpatic la fel de imaginar.
A doua problemă e dezlânarea. Doina Ruști scrie laudațio pe coperta spate si asta m-a facut să o cumpăr. Ruști e zeița împletitului dezlânării în coerență cu ascendent în realism magic sweet, vezi Fantoma sau Paturi Oculte. Cadaru nu are acest atu, la el sunt doar ploturi disparate care nu merg impreuna, nu merg nicăieri și nu zugrăvesc nimic. Tot zic ca scriitorii de sf sunt de doua feluri, ăia cu idei și ăia care știu să scrie. Cadaru e de filon 1, sau, ma rog, cu siguranță nu e de filon 2.
Si iată a treia problemă - ideile. Cadaru pleqca de la “gradina maicii domnului” și ne trece prin misticism ortodox, Papaciocisme, ne duce prin budism si hedonism si excorierea ideilor agnostice apoi prin alte meleaguri mistice și filosofice și sincer pare un cerc de lectură anul 1 filosofie (învățământ la distanță) după ce participanții injectează fiecare trei marihuane ilegale la baza penisului. E cringe rau.
Sunt niște părți bune - descrierea Bucurestiului alternativ e foarte fun, călătoria nocturnă a doi adolescenți cu mină morală de interbelic cumva teleportati prin anii 70’ iar e interesantă și oarecum bine scrisă. Dar apoi iarăși cringe - Bucurestiul 71 are turn eiffel, statuie a lui isus și statuie a libertății plus ceva turn dac. Și în vise ortodox nationale îi copiem pe alții.
Și apoi ne întoarcem la filosofeală și povești de Harun al Rashid și Solovyov și Canterbury tales. Păcat.
Privită ca o incursiune în Bucureștiul anilor '70, opera lui Eugen Cadaru are în prim-plan trei dintre somitățile poporului român - Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu - care, aflați la o cafenea din Parcul Cișmigiu, încearcă să elucideze un vis straniu cu iz mai mult decât realist.
Dacă e să avem în vedere melanjul dintre cadrul realist și cadrul fictiv, expuse de Cadaru, opera nu face decât să transpună cititorul în Bucureștiul (aproape) interbelic, chiar trimițându-se cu gândul la Marele Gatsby al lui Fitzgerald, în care cultura bazată pe informație, rafinamentul, credința, dar și politețea, respectiv comunicarea jucau un rol primordial.
Tabloul final, cel schițat în Piața Furstemberg din Paris, "oaza de liniște din inima orașului" în care cei trei granzi s-au întâlnit pentru a-și savura cafeaua relevă de fapt ideea că tot ce se petrecuse până atunci fusese un vis.
O carte ce as putea-o descrie drept frumoasa. O lectura relaxanta. Abordeaza in mare tema fericirii si a pacii interioare. Vedem personaje diferite zicandu-si parerea despre aceste teme, toate ajungand la concluzia ca doar o credinta fidela in Dumnezeu ne poate ajuta sa ajungem la o stare de pace interioara totala. La un moment dat firul narativ se rupe in 2, cele 2 scene fiind totusi la fel de frumos scrise. Recomand aceasta carte.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Eliade & invitații vorbesc pe zeci și zeci de pagini ca niște automate inexpresive, fiecare pentru sine. Ni se descrie cum ar fi fost România sub Ceaușescu, dacă comuniștii ar fi ajuns la putere. N-am mai întâlnit arata info dump in nici o carte. Nu-mi explic pe ce criterii a premiat Gheracostea cartea asta, care nici la SF nu se poate incadra.
Mi-a placut. Personajele sunt credible. Atmosfera e acolo. Poate la povestea cu Tesla m-a pierdut un pic. In rest mi-a zgandarat fanteziile: Ada Kaleh, Cismigiul mi-e mai drag acum, imi imagine ca Agop inca mai e proprietar, visul de a zbura.. Mi-au ramas un gust bun dupa lectura cu aroma de interbelic evoluat fara a fi sovietizat.
Aveam așteptări mai mari de la această carte, deoarece am plecat după premisă. Detaliile din anumite acțiuni și dialoguri, precum și prețiozitatea limbajului a lăsat totul să pară grăbit și artificial. Mai multe pe blog. E de 2.5 din 5.
o idee senzationala, o incantare pentru minte dar si suflet, razbunarea lumii pe care am ratat-o din cauza comunismului! m-as mira daca acest roman nu va crea o emulatie in jurul sau...