Maestrul Horațiu Mălăele își îndeamnă cititorii să umble desculți prin aburul acestei povestiri din vremea copilăriei sale miraculoase.
Întâmplările încep să curgă din februarie 1957. Un caz grav de tuberculoză, o carantină impusă și o motocicletă rusească Ij 49, gălăgioasă și obosită, au făcut posibilă retragerea lui Horațiu în plin an școlar. Avea doisprezece ani și era în clasa a 6-a la Școala Generală Numărul 3 din Târgu-Jiu. Colegul lui de bancă tocmai murise fulgerător de tuberculoză, iar direcția școlii și reprezentanții spitalului nu puteau să își asume alte riscuri. Soluția: trei luni de izolare. La asta se adaugă și prudența părinților, care s-au gândit la siguranța lor și a fratelui surghiunitului. Așa s-a decis ca locul de carantină să fie Tehomir, la casa bunicilor.
Satul se află pe la jumătatea drumului dintre Târgu Jiu și Turnu Severin, îngropat între dealuri, la unsprezece kilometri de Motru. Tehomir înseamnă în slavonă liniște și pace. Provine de la marele voievod Tihomir Tih, stăpân al pământurilor dintre Jiu și Olt și tatăl lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești. Dar „liniște” și „pace” nu sunt cuvintele care ar putea descrie cel mai bine lunile care urmează. Orânduirea comunistă schimbă fața locurilor copilăriei și cultivă durere în viețile oamenilor. Tot acum, Horațiu se îndrăgostește pentru prima dată.
Povestea se compune din imagini puternice, cu accente sumbre, aleargă într-un stil neașteptat și se refugiază pe alocuri în fantastic. Palatul regal trece în zbor pe deasupra satului. Omul cu două capete care se ceartă permanent între ele este una dintre atracțiile circului ambulant. O ploaie înghețată preface animalele din bătătură în statui din gheață, pe care copiii le sparg apoi cu topoare și cu ciocane.
„Când apusul îi face umbra tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase, cui va dori, mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparținătoare turmei, fac și eu același lucru, smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce. Nu vă îndoiți, tot ceea ce veți citi s-a întâmplat aievea!” – Horațiu Mălăele
Ceva straniu te împresoară când citești „Tehomir” de Horațiu Mălăele. Cu ochii minții citești rândurile, însă vocea... vocea e a lui. O auzi ușor, șoptindu-ți cuvintele, cu acea dicție clară, care accentuează fiecare silabă într-un ritm ce nu cunoaște spaima trecerii timpului. Nostalgia capătă puteri aparte, te îmbrățișează și-ți susură melodios pe la ureche. E ceva magic în tristețea din povestea aceasta, iar dorul se materializează într-un trup al cărui mână te atinge, transmițându-ți vibrațiile.
In English: A mystical experience occurs when reading ‘Tehomir’ written by Horațiu Mălăele. The eyes read the lines, but inside one’s head the voice... oh, the voice is his, Horațiu’s. It gently whispers the words, in that unmistakable diction, clear, stressing on all syllables, in a rhythm careless to the passing of the time. Nostalgia gets unlimited powers, embracing the reader while gently whispering. This story is sad in a magical way, and longing takes human shape whose hand softly touches the reader, passing on the shivers.
Cât am pregătit niște pilimeșki și am mers în troleu spre lucru, am încheiat lectura Tehomirului. Frumoasă carte. Scurtă și memorabilă. Puțin trecut peste 60 pagini dar ce emoții, zâmbete (cum nici nu se putea să nu te aștepți de la Mălăele).
În autobuz, metrou, când aștepți vreo comandă, “Tehomir” e cartea aceea ce-ți poate încăpea în orice geantă sau buzunar. Dezvăluie o copilărie aparte, îți amintește ușor de pandemia prin care ai trecut, apoi ajunge circul în sat și vezi un nivel ridicol de credibilitate (pentru asta va trebui, totuși să citiți cartea), o credibilitate unic românească, ca să nu spun în alte cuvinte: “românească”. Cu un strop de iubire, o trecere de la copilărie la o urmă de maturitate și… atât. Te lasă cu o pagină goală și o imaginație mai bogată.
Are ceva aparte, modul în care scrie Mălăele. Rămâi pe gânduri rastalmacind și întorcând pe diverse părți unele fragmente. Imi place de Malaele ca nu foloseste mai mult decat trebuie, nu incarca mai mult decat este nevoie. Fiecare fraza este pusa acolo cu un scop și se leagă intr-un mod straniu de altele de dinainte și altele ce vor urma.
O nuvelă scurtă ca o călătorie în trecut pe aripile amintirilor din copilărie, presărate, ca in mintea oricărui copil, de puțin fantastic, care condimentează amintirea unor vremuri dure. Autorul își amintește de decesul unui coleg, de carantina de la casa bunicilor, de fenomenele naturale distructive, de colectivizarea forțată, de disparitia din sat a Anei, fata pe care o plăcea. Toate aceste întâmplări traumatizante la care copilul Horațiu este martor sunt trecute prin filtrul imaginației copilului care le cosmetizează cu ajutorul magiei și supranaturalului. Ana nu a dispărut (probabil omorâtă de nebunul satului) ci a fugit cu el și cu omul invizibil de la circ și au devenit toți invizibili. Fuga bunicului său de prigoana comuniștilor a fost acoperită de furtunile și inundațiile care au lovit satul una dupa alta. Pe comuniștii care au venit sa-l oblige pe bunic sa cedeze pământul i-a luat o tornada pe sus etc. Realismul magic e la el acasă în această nuvelă surprinzător de bine scrisă (construcția frazei, limbajul, dezvoltarea poveștii) de către cineva care este, ca formare, actor.
Sunt intr-o perioada in care citesc autori romani pentru ca i-am evitat mult prea mult timp. Fiind traumatizata de lectura obligatorie de la scoala abia am asteptat momentul cand nu va mai trebui sa citesc nici o carte din obligatie. Am auzit de aceasta carte la un club de carte din Cluj si m-a facut curioasa, apoi vanzand ca e scurta m-am gandit ca merita sa o incerc. E o nuvela care mai mult de o ora nu ar trebui sa iti ia ca sa o termini. Nu o sa vorbesc prea mult despre poveste, dar o sa mentionez emotia si atmosfera transmisa. Mi-a amintit putin de suprarealismul lui Mircea Eliade. Imi place ca in timp ce citesti esti transpus intr-o noua lume care iti aminteste putin de aerul de la tara, dar si de misterele magiei din locurile mai putin populate de oameni. Toate acestea fiind umbrite de raul comunismului care paste sa uniformizeze totul si pe toti, mai putin pe cei din tiranica conducere. A fost o poveste trista si totusi frumoasa.
„Tehomir” de Horațiu Mălăele e a treia carte a lui pe care o citesc și, dintre toate, asta mi-a plăcut cel mai mult. Are un umor ciudat, amar, dar și o tandrețe care se simte printre rânduri. Unele expresii sunt de neuitat – „ploaia cu ouăle dracilor din iad” m-a făcut să râd, iar scena în care moșul vorbește cu pământul, spunând „copilul nu se ia niciodată de la tatăl lui”, mi-a stors lacrimi. Mălăele scrie despre viață și moarte cu o simplitate care doare frumos. Nu e perfectă, dar e sinceră. Eu îi dau nota 4.
A book about childhood and being young. A beautiful but brutal world is presented through the eyes of a child and how this affects him. The story takes place in an idyllic place near Targu Jiu (Romania, Gorj county) where the peace of the inhabitants is disturbed by the new elected Communist party.