What do you think?
Rate this book
arts de gouverner: du regimen médiéval au concept de gouvernement
Ce livre retrace l’histoire du concept de gouvernement en Occident, depuis ses origines patristiques – le regimen comme art de conduire les âmes (Vie siècle) – jusqu’à sa fixation dans le vocabulaire juridico-administratif de l’État moderne (XVIIe siècle). Son objectif, toutefois, n’est pas de reconstituer les étapes d’une sécularisation progressive mais de mettre en relief les mutations qui ont conduit, vers la fin du Moyen Age, au renversement des rapports entre le regimen et le regnum (au sens du pouvoir monarchique). Contrairement à l’idée que le gouvernement présuppose l’existence de l’État, l’auteur démontre que, pendant des siècles, ce sont les exigences du regimen qui ont défini les conditions d’exercice du pouvoir. Il faut attendre le XVIe siècle – après Machiavel – pour que l’État, issu d’une évolution séculaire, mais porté par une crise sans précédent, s’impose comme le fondement de l’ordre civil et constitue le principe des pratiques gouvernementales. C’est alors que le regimen – s’efface dans le droit du souverain.
320 pages, Paperback
First published December 31, 1995
1 person is currently reading
5 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
October 12, 2013
"Să ne imaginăm o lume în care potentaţi ambiţioşi trăiesc într-o continuă rivalitate, o societate unde sărăcia se amestecă cu bogăția deseori agresiv etalată. Puterile exterioare intervin din rațiuni mai mult sau mai puțin legitime, actorii locali își caută patroni în afară, orientându-se după cum bate vântul, iar soldați de închiriat se găsesc pe toate drumurile. Religia se amestecă cu politica, în timp ce trecutul glorios, adeseori idealizat, contrastează umilului prezent.
În ciuda aparențelor, nu este vorba despre Siria, Egipt sau Orientul Mijlociu în general, ci despre Italia Renașterii, unde un funcționar florentin prematur concediat după o schimbare de regim avea să producă o revoluție în domeniul gândirii politice. Duritatea politicii, ”fortuna”, ”virtù”, vulpi și lei sau reputația se numără printre temele lui Niccolo Machiavelli, diplomat, istoric, dar și dramaturg. Morala pare divorțată de politică, utopia este condamnată, ironic, cum Renașterea este și era utopiilor; o temă unde poate că Mătrăguna este mai evocatoare decât Principele sau Discursurile, cum sugerează Ruth Grant[1].
Și dacă lucrurile nu stau așa? Editor și auditor al cursurilor lui Michel Foucault, Michel Senellart ridică unele obiecții: percepția comună despre Principele nu-i corectă, autonomia politicii reflectă un mai vechi proces de laicizare și instituționalizare graduală, iar Machiavelli vine cu propria sa utopie. Florentinul nu ar marca o ruptură în istoria ideilor, mai curând o bornă în această schimbare a perspectivelor. Logica schimbării ne-ar duce de la politică ca polițist al sufletelor în slujba religiei, la guvernare și suveranitate, odată cu centralizarea statală.
Esența este, după cum se vede, laicizarea în spațiul creștinătății occidentale. Michel Senellart consideră că avem de-a face cu trei etape: concepția catolică despere politică pe post de adjutant al religiei, ca regimen a unei societății ce-și propune salvarea sufletului, cel puțin ca legitimitate sau doctrină; autonomizarea autorităților laice, încă în cadrul spritual, regnum; guvernare, coordonarea acțiunilor pentru realizarea binelui comun și suveranitatea[2]. Procesul este surprins de autor prin studierea unui gen literar-filosofic mai puțin cunoscut, oglinzile principilor, colecțiile medievale de sfaturi despre comportamentul deținătorilor puterii; scrieri ce vor ceda locul științei politice sau mai bine zis filosofiei laice, odată cu John Hobbes.
Michel Senellart face un veritabil tur de forță intelectual: literatură patristică, scolasticii, diverși autori medievali mai mult sau mai puțin cunoscuți în zilele noastre, Jean Bodin etc. Să luăm un exemplu, Augustin și doctrina păcatului originar, unde suntem cu toții păcătoși pentru că în Adam existau potențial toți urmașii și Căderea ar fi însemna lipsire voinței de capacitatea de a influența acțiunile, îndeosebi libiodul[3]. În ciuda uneor teoretizări influente, răutatea naturii umane nu justifică logic politica de putere și statul; poate justifica orice fel de autoritate, mai întâi pe cea religioasă.
Dacă voința este slabă și biserica indică ce trebuie făcut, puterea politică compensează vulnerabilitățile naturii umane prin constrângere, o doctrină ce poartă amprenta vremurilor, când Roma se prăbușea, nu era clar ce va urma, dar speranța în mântuire reprezenta fundamentul religiei. Aceasta ar fi originea primei doctrine politice medievale, consacrată de Grigorie cel Mare și detaliată de succesorii săi. Regimen, conducerea monarhului pios, inspirat de Biblie, care trebuie să protejeze poporul și să-i fie exemplu moral, nu doar pe post de profesor aspru, dar și supus legii, ceea ce suna foarte frumos, până când revin în memorie intoleranța religioasă din Evul Mediu și moravurile curților, dar discuția este mai curând despre cum o schimbare se reflectă în câteva scrieri, nu despre adevărul lor.
Toma d’Aquino exemplifică a doua etapă a dezvoltării gândirii politice occidentale din Evul Mediu, mai ales prin prea logicul Despre guvernământ. Renasc orașele, se consolideaza monarhiile, aristotelismul joacă un rol important, o schimbare unde cultura arabă a jucat un rol important, scolastica e la apogeu, toate acompaniate de-o ”dorință din ce în ce mai mare de a dăinui pe lume”. În consecință, ”se trece de pe planul trupului decăzut, care trebuie decăzut, care trebuie constrâns, la cel al unei naturi perfectibile, rolul omului fiind să-și actualizeze ființa potențială … are loc nașterea propriu-zisă a artei guvernării”.
Și-așa se deschide drumul iluminismului. Natura umană i-ar împinge pe indivizi să devină mai buni, ”regele” (sau poate democrația) fiind un fel de îndrumător, desigur, dacă respectă sfaturile din oglinzi. Politica trebuie să realizeze binele comun, ca în tradiția filosofică antică, nu să se limiteze la rolul de cârjă în Valea Plângerii, dar încă ne aflăm în imaginarul creștin, în căutarea unei căi de mijloc între rațiune și credință. Cu toate acestea, Biserică începe să fie dublată, ca sursă de legitimitate, de autoritatea publică timp de sute de ani.
La capătul drumului, Hobbes. ”Statul, în calitatea sa de putere suverană constituie un răspuns specific, riguros situat, chiar dacă are rădăcini adânci în istorie, dat războaielor civile interconfesionale”. Lăsată de voia ei, religia duce la dezordini civile pentru Hobbes; statul nu-i pur si simplu monopolul puterii legitime, ci și un cenzor al credințelor periculoase, inclusiv al idealizării antichității, ceea ce este puțin ironic din partea unui traducător al lui Tucidide, un fel de Augustin inversat.
Mai mult, după Senellart, filosoful britanic ne duce spre modernitate, schițând o distincție între constituirea puterii (starea de natură, contractul social, Leviathanul) și exercitarea acesteia. Guvernarea ar fi preocupată de pace, ordine și bunăstare, odată monopolul asigurat; deschizându-se drumul miniștrilor, economiei și experților. Avem deja creionat cuplul modern al suveranității și al guvernării.
Unde-l situează pe Machiavelli? Pentru florentin, consideră Michel Senellart, ”stato” înseamnă mai curând puterea principelui în interior și în exterior[9], aici seamănă mai mult cu Quintus Lentulus Batiatus din serialul Spartacus sau cu Julien Sorel, decât cu un politician modern, care acționează într-un cadrul puternic instituționalizat și are libertatea de alegere mult mai limitată. Inspirat parțial de Quentin Skinner[10], autorul ne sugerează că, în Principele, este criticată mai curând teoria republicană renăscută în comunele italiene, decât moralitatea religioasă.
Originalitatea lui Machiavelli ar sta, după Senellart, în utopia sa. O îmbinare armonioasă între prudență și curaj, principele nu are prejudecăți, știe să se adapteze oricărei schimbări, nu are probleme când trebuie să-și lege scopurile de circumstanțe, nu ratează nicio ocazie. Deși conștient de răutatea umană, el este și actorul perfect, reușește să lase aparența pioșeniei sau a dărniciei, cheltuiește fără să consume, omoară fără să trezească ură.
Toți umaniștii credeau în ”fortuna” și ”virtù” , uneori în cheie misogină, dar Machiavelli aduce ceva nou. ”Pentru virtù, nu există o normă universală, deoarece domeniul său acela instabil, aflat într-o perpetuă mutație, al lucrurilor supuse influenței timpurilor”. Din acest motiv, nu din imoralitate, a crezut florentinul în ”relativitatea mijloacelor față de scopuri”, ceea ce înseamnă că ”a supune acțiunea unor reguli imuabile înseamnă a o condamna să nu își atingă obiectivul”, dar ”omul cu adevărat prudent, capabil să anuleze soarta variind odată cu ea nu există” [15].
Utopismul realismului îl găsim la mulți dintre adepții curentului. La Hans Morgenthau, al treilea principiu accentuează contextualitatea, iar Politica între națiuni se încheie cu o adevărată odă adresată diplomaților, care depășesc iraționalitatea relațiilor internaționale și pun bazele paradisului funcționalist[16]. Și nu doar în spațiul cultural europan, generalul ideal al lui Sun Tzu este un înțelept daoist[17], care îmbină forța normală și pe cea extraordinară ca principiile Yin și Yang, se adaptează circumstanțelor ca apa, distinge între aparență și esență și câștigă fără bătălii, conform principului ”non-acțiunii”[18].
Nu fără o oarecare ironie, regăsim platonismul refugiat în domeniul relațiilor internaționale, tocmai în rândul teoreticienilor politicii de putere; ce ne facem dacă nu găsim asemenea miracole? În ultimă instanță, s-ar putea ca legile și instituțiile internaționale, în sens sociologic, nu neapărat de birocrații, să ofere un răspuns mai pragmatic decât cel poetic al virtuții fără de conținut, cam cum a încercat și filosoful antic[19]. Desigur, fundamentate pe resurse, dar totuși reguli, care, deși vulnerabile atunci când schimbările sunt prea rapide și potențial ofensive, oferă o anumită orientare celor mai puțin înțelepți.
Michel Senellart nu și-a propus să ne ofere o grandioasă terapie teoretică, cum era geneaologia, nici să demaște dușmanul de clasă al metafizicii. Refuză în mod deosebit să derive doctrinele din interese politice sau invers; ne oferă, ironic, o oglindă unei schimbări instituționale ce-a durat aproape un mileniu, dar nu idealizează rezultatul. Uneori poate că abuzează de erudiție, însă Artele guvernării ne oferă o lectură interesantă.
[1] Ruth Grant, Hipocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau, and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1997; Machiavelli, Principele, București, 2006. După criticul literar american Stephen Greenblatt, Machiavelli ar fi puternic influențat de epicurism, prin Lucrețiu. Vezi Stephen Greenblatt, ”The Answer Man”, New Yorker, 8 august 2011, http://www.newyorker.com/reporting/20....
[2] Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, 1998, p. 32-33.
[3] Idem., p. 72, Augustin, La Cité De Dieu, Jacques Lecoffre, Paris, 1854, Vol. II, p. 297-302.
[4] Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, 1998, p. 103. Vezi și Toma d’Aquino, Despre guvernământ, Polirom, Iași, 2005.
[5] Idem, p. 103.
[6] Idem, p. 103.
[7] Idem, p. 160-161
[8] Idem, p. 211.
[9] Idem, p. 212
[10] Quentin Skinner, Vision of politics, Vol II, Renaissance virtues, Cambridge University Press, 2004 și Machiavelli, Editura Arc, Chișinău, 2001.
[11] Jacques le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, p. 133-135; Machiavelli, Principele, București, 2006.
[12] Michel Senellart, Artele guvernării, p. 222.
[13] Idem, p. 222
[14] Idem, p. 223.
[15] Idem, p. 224.
[16] Hans Morgenthau, Politica între națiuni, Polirom, Iași, 2007, p. 551-580.
[17] ”Cei care sunt experți în arta războiului practică Dao și respectă legile”, Sun Tzu, Arta războiului, Antet, p. 33.
[18] ”Cine vrea să acționeze cu justețe/Nu acționează decât din necesitate/Aceasta este calea înțeleptului” ”Ce să faci, ce să nu faci?/Urmează fluxul transformărilor”, Zhuang Zi, Tao în aforisme, Aropa, 1997, p. 105, p. 75;
[19] Vezi Ștefan Bezdechi, ”Introducere”, Platon, Legile, Editura IRI, București, 1999. "
http://semnalesirecenzii.tumblr.com/p...
În ciuda aparențelor, nu este vorba despre Siria, Egipt sau Orientul Mijlociu în general, ci despre Italia Renașterii, unde un funcționar florentin prematur concediat după o schimbare de regim avea să producă o revoluție în domeniul gândirii politice. Duritatea politicii, ”fortuna”, ”virtù”, vulpi și lei sau reputația se numără printre temele lui Niccolo Machiavelli, diplomat, istoric, dar și dramaturg. Morala pare divorțată de politică, utopia este condamnată, ironic, cum Renașterea este și era utopiilor; o temă unde poate că Mătrăguna este mai evocatoare decât Principele sau Discursurile, cum sugerează Ruth Grant[1].
Și dacă lucrurile nu stau așa? Editor și auditor al cursurilor lui Michel Foucault, Michel Senellart ridică unele obiecții: percepția comună despre Principele nu-i corectă, autonomia politicii reflectă un mai vechi proces de laicizare și instituționalizare graduală, iar Machiavelli vine cu propria sa utopie. Florentinul nu ar marca o ruptură în istoria ideilor, mai curând o bornă în această schimbare a perspectivelor. Logica schimbării ne-ar duce de la politică ca polițist al sufletelor în slujba religiei, la guvernare și suveranitate, odată cu centralizarea statală.
Esența este, după cum se vede, laicizarea în spațiul creștinătății occidentale. Michel Senellart consideră că avem de-a face cu trei etape: concepția catolică despere politică pe post de adjutant al religiei, ca regimen a unei societății ce-și propune salvarea sufletului, cel puțin ca legitimitate sau doctrină; autonomizarea autorităților laice, încă în cadrul spritual, regnum; guvernare, coordonarea acțiunilor pentru realizarea binelui comun și suveranitatea[2]. Procesul este surprins de autor prin studierea unui gen literar-filosofic mai puțin cunoscut, oglinzile principilor, colecțiile medievale de sfaturi despre comportamentul deținătorilor puterii; scrieri ce vor ceda locul științei politice sau mai bine zis filosofiei laice, odată cu John Hobbes.
Michel Senellart face un veritabil tur de forță intelectual: literatură patristică, scolasticii, diverși autori medievali mai mult sau mai puțin cunoscuți în zilele noastre, Jean Bodin etc. Să luăm un exemplu, Augustin și doctrina păcatului originar, unde suntem cu toții păcătoși pentru că în Adam existau potențial toți urmașii și Căderea ar fi însemna lipsire voinței de capacitatea de a influența acțiunile, îndeosebi libiodul[3]. În ciuda uneor teoretizări influente, răutatea naturii umane nu justifică logic politica de putere și statul; poate justifica orice fel de autoritate, mai întâi pe cea religioasă.
Dacă voința este slabă și biserica indică ce trebuie făcut, puterea politică compensează vulnerabilitățile naturii umane prin constrângere, o doctrină ce poartă amprenta vremurilor, când Roma se prăbușea, nu era clar ce va urma, dar speranța în mântuire reprezenta fundamentul religiei. Aceasta ar fi originea primei doctrine politice medievale, consacrată de Grigorie cel Mare și detaliată de succesorii săi. Regimen, conducerea monarhului pios, inspirat de Biblie, care trebuie să protejeze poporul și să-i fie exemplu moral, nu doar pe post de profesor aspru, dar și supus legii, ceea ce suna foarte frumos, până când revin în memorie intoleranța religioasă din Evul Mediu și moravurile curților, dar discuția este mai curând despre cum o schimbare se reflectă în câteva scrieri, nu despre adevărul lor.
Toma d’Aquino exemplifică a doua etapă a dezvoltării gândirii politice occidentale din Evul Mediu, mai ales prin prea logicul Despre guvernământ. Renasc orașele, se consolideaza monarhiile, aristotelismul joacă un rol important, o schimbare unde cultura arabă a jucat un rol important, scolastica e la apogeu, toate acompaniate de-o ”dorință din ce în ce mai mare de a dăinui pe lume”. În consecință, ”se trece de pe planul trupului decăzut, care trebuie decăzut, care trebuie constrâns, la cel al unei naturi perfectibile, rolul omului fiind să-și actualizeze ființa potențială … are loc nașterea propriu-zisă a artei guvernării”.
Și-așa se deschide drumul iluminismului. Natura umană i-ar împinge pe indivizi să devină mai buni, ”regele” (sau poate democrația) fiind un fel de îndrumător, desigur, dacă respectă sfaturile din oglinzi. Politica trebuie să realizeze binele comun, ca în tradiția filosofică antică, nu să se limiteze la rolul de cârjă în Valea Plângerii, dar încă ne aflăm în imaginarul creștin, în căutarea unei căi de mijloc între rațiune și credință. Cu toate acestea, Biserică începe să fie dublată, ca sursă de legitimitate, de autoritatea publică timp de sute de ani.
La capătul drumului, Hobbes. ”Statul, în calitatea sa de putere suverană constituie un răspuns specific, riguros situat, chiar dacă are rădăcini adânci în istorie, dat războaielor civile interconfesionale”. Lăsată de voia ei, religia duce la dezordini civile pentru Hobbes; statul nu-i pur si simplu monopolul puterii legitime, ci și un cenzor al credințelor periculoase, inclusiv al idealizării antichității, ceea ce este puțin ironic din partea unui traducător al lui Tucidide, un fel de Augustin inversat.
Mai mult, după Senellart, filosoful britanic ne duce spre modernitate, schițând o distincție între constituirea puterii (starea de natură, contractul social, Leviathanul) și exercitarea acesteia. Guvernarea ar fi preocupată de pace, ordine și bunăstare, odată monopolul asigurat; deschizându-se drumul miniștrilor, economiei și experților. Avem deja creionat cuplul modern al suveranității și al guvernării.
Unde-l situează pe Machiavelli? Pentru florentin, consideră Michel Senellart, ”stato” înseamnă mai curând puterea principelui în interior și în exterior[9], aici seamănă mai mult cu Quintus Lentulus Batiatus din serialul Spartacus sau cu Julien Sorel, decât cu un politician modern, care acționează într-un cadrul puternic instituționalizat și are libertatea de alegere mult mai limitată. Inspirat parțial de Quentin Skinner[10], autorul ne sugerează că, în Principele, este criticată mai curând teoria republicană renăscută în comunele italiene, decât moralitatea religioasă.
Originalitatea lui Machiavelli ar sta, după Senellart, în utopia sa. O îmbinare armonioasă între prudență și curaj, principele nu are prejudecăți, știe să se adapteze oricărei schimbări, nu are probleme când trebuie să-și lege scopurile de circumstanțe, nu ratează nicio ocazie. Deși conștient de răutatea umană, el este și actorul perfect, reușește să lase aparența pioșeniei sau a dărniciei, cheltuiește fără să consume, omoară fără să trezească ură.
Toți umaniștii credeau în ”fortuna” și ”virtù” , uneori în cheie misogină, dar Machiavelli aduce ceva nou. ”Pentru virtù, nu există o normă universală, deoarece domeniul său acela instabil, aflat într-o perpetuă mutație, al lucrurilor supuse influenței timpurilor”. Din acest motiv, nu din imoralitate, a crezut florentinul în ”relativitatea mijloacelor față de scopuri”, ceea ce înseamnă că ”a supune acțiunea unor reguli imuabile înseamnă a o condamna să nu își atingă obiectivul”, dar ”omul cu adevărat prudent, capabil să anuleze soarta variind odată cu ea nu există” [15].
Utopismul realismului îl găsim la mulți dintre adepții curentului. La Hans Morgenthau, al treilea principiu accentuează contextualitatea, iar Politica între națiuni se încheie cu o adevărată odă adresată diplomaților, care depășesc iraționalitatea relațiilor internaționale și pun bazele paradisului funcționalist[16]. Și nu doar în spațiul cultural europan, generalul ideal al lui Sun Tzu este un înțelept daoist[17], care îmbină forța normală și pe cea extraordinară ca principiile Yin și Yang, se adaptează circumstanțelor ca apa, distinge între aparență și esență și câștigă fără bătălii, conform principului ”non-acțiunii”[18].
Nu fără o oarecare ironie, regăsim platonismul refugiat în domeniul relațiilor internaționale, tocmai în rândul teoreticienilor politicii de putere; ce ne facem dacă nu găsim asemenea miracole? În ultimă instanță, s-ar putea ca legile și instituțiile internaționale, în sens sociologic, nu neapărat de birocrații, să ofere un răspuns mai pragmatic decât cel poetic al virtuții fără de conținut, cam cum a încercat și filosoful antic[19]. Desigur, fundamentate pe resurse, dar totuși reguli, care, deși vulnerabile atunci când schimbările sunt prea rapide și potențial ofensive, oferă o anumită orientare celor mai puțin înțelepți.
Michel Senellart nu și-a propus să ne ofere o grandioasă terapie teoretică, cum era geneaologia, nici să demaște dușmanul de clasă al metafizicii. Refuză în mod deosebit să derive doctrinele din interese politice sau invers; ne oferă, ironic, o oglindă unei schimbări instituționale ce-a durat aproape un mileniu, dar nu idealizează rezultatul. Uneori poate că abuzează de erudiție, însă Artele guvernării ne oferă o lectură interesantă.
[1] Ruth Grant, Hipocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau, and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1997; Machiavelli, Principele, București, 2006. După criticul literar american Stephen Greenblatt, Machiavelli ar fi puternic influențat de epicurism, prin Lucrețiu. Vezi Stephen Greenblatt, ”The Answer Man”, New Yorker, 8 august 2011, http://www.newyorker.com/reporting/20....
[2] Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, 1998, p. 32-33.
[3] Idem., p. 72, Augustin, La Cité De Dieu, Jacques Lecoffre, Paris, 1854, Vol. II, p. 297-302.
[4] Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, 1998, p. 103. Vezi și Toma d’Aquino, Despre guvernământ, Polirom, Iași, 2005.
[5] Idem, p. 103.
[6] Idem, p. 103.
[7] Idem, p. 160-161
[8] Idem, p. 211.
[9] Idem, p. 212
[10] Quentin Skinner, Vision of politics, Vol II, Renaissance virtues, Cambridge University Press, 2004 și Machiavelli, Editura Arc, Chișinău, 2001.
[11] Jacques le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, p. 133-135; Machiavelli, Principele, București, 2006.
[12] Michel Senellart, Artele guvernării, p. 222.
[13] Idem, p. 222
[14] Idem, p. 223.
[15] Idem, p. 224.
[16] Hans Morgenthau, Politica între națiuni, Polirom, Iași, 2007, p. 551-580.
[17] ”Cei care sunt experți în arta războiului practică Dao și respectă legile”, Sun Tzu, Arta războiului, Antet, p. 33.
[18] ”Cine vrea să acționeze cu justețe/Nu acționează decât din necesitate/Aceasta este calea înțeleptului” ”Ce să faci, ce să nu faci?/Urmează fluxul transformărilor”, Zhuang Zi, Tao în aforisme, Aropa, 1997, p. 105, p. 75;
[19] Vezi Ștefan Bezdechi, ”Introducere”, Platon, Legile, Editura IRI, București, 1999. "
http://semnalesirecenzii.tumblr.com/p...
Displaying 1 of 1 review