"Emil Brumaru pare a fi in continuare în plină ebuliție creatoare! Au rămas în urma lui peste 1.500 de poeme necuprinse în nici o carte, pe care cele două volume din seria de Opere le recuperează acum. E ultima etapă, distinctă, din opera sa. Poezia aceasta de crepuscul nu pare să cunoască timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, întorcîndu-se elegiac înspre lumea mirifică a copilăriei ori a maturității virile, și mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degrabă neliniștește decît pansează angoasele. Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugăciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut. Nu lipsesc poemele erotice, într-o tonalitate mai îmblînzită, după cum nu lipsesc nici confesiunile directe. Întru totul, e aici opera din păcate postumă a unui mare poet care a trăit pentru poezie și s-a aflat at his best pînă în ultima clipă.” (Bogdan Crețu)
Emil Brumaru s-a stins în seara zilei de 5 ianuarie 2019, o sîmbătă. Pregătise un volum (sau mai multe), o sumă consistentă de poezii, le printase și făcuse, după cum îi era obiceiul, corecturi pe deasupra. Schimba versuri, vocabule, căuta rime ingenioase, încerca variante noi. A notat uneori cu ++ poeziile care îi plăceau. Alături de poezii s-au păstrat și cîteva însemnări mai mult sau mai puțin autobiografice. Bogdan Crețu, îngrijitorul acestui volum, a numărat textele; dacă n-a greșit la numărătoare, sînt 1.499. O parte s-a tipărit în acest volum elegant, ceea ce a rămas în „Opere VII. La ruinurile galanteriei”. Poeziile sînt în nota obișnuită, ușor recognoscibile de orice admirator al Hobbitului. Pe mine m-au interesat în primul rînd notele, „poemele în proză”, confesiunile.
Transcriu o însemnare: poate să pară o notă ficțională, dar impresia mea e că fixează un moment real, amuzant, dureros:
„Mi-am amintit. Evenimentele vieții mele căpătaseră o nuanță ușor grotescă. Mergeam pe I. C. Brătianu într-o dimineață. Nu mai țin minte la ce mă gîndeam. Pășeam absorbit. Cînd am făcut colțul pe Cuza Vodă, o puștoaică, elevă, înaltă, negricioasă, a scuipat veselă. Curios e că vedeam bucățile albe de salivă, țîșnind snop din gura ei largă, buzată, cu dinți extrem de albi. Au căzut pe trotuar. Kaștoalca și-a pocnit palmele una de alta și a exclamat bucuroasă: 'Ce mă făceam cu tine dacă te nimeream?' M-am blocat! Nu se prea speriase de eventuala gafă... mă mai și tutuia... Colegele ei, două, cu rucsăcelele în spate, în blugi cu prohabul deraiat, au pufnit în rîs. Cred că am îmbătrînit nasol de tot, mi-am zis în gînd și-am trecut surdo-mut mai departe...” („Poem”, p.746).
Îmi amintesc că Emil Brumaru a publicat în mai multe rînduri, în „România literară”, pagini dintr-un jurnal. Cred - sînt sigur - că pot fi găsite în arhiva revistei. Poetul mărturisește că n-a avut timp să țină un jurnal, că a avut altele pe cap (p.778). Dar eu sper că acele pagini (și altele) s-au păstrat în memoria calculatorului său. Din păcate, parola n-a fost încă descifrată. Va fi nevoie, probabil, de un matematician polonez specialist în coduri enigmatice pentru a o ghici. Bogdan Crețu va trebui să plătească un hacker...
Mi-ar plăcea să citesc într-un volum viitor jurnalul lui Emil Brumaru.
P. S. Veronica D. Niculescu a avut amabilitatea să-mi semnaleze faptul că „Jurnalul de la Dolhasca” (1973 - 1979) a apărut la finalul volumului „Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”, 2014. Îi mulțumesc și aici.
Un fagure de miere cu fustă este poezia lui Brumaru! Poezii deosebite!
"Nu vreau în cer, vreau pe pămînt Să-ți pipăi sufletul tău sfînt Ce-i răspîndit voios în toate cele, În roua străvezie și-n mărgele Și-n trupul ce de fluturi mari se spală Și-n flori ce rîd petală cu petală Pe marginea cărării ce-o petreci Pîn' la fîntîni cu ape-adînci și reci Și-n strugurul de pofte ce mi-l dai Aici, în așternuturi, nu în rai!"