În 1944, un număr impresionant de evrei din Transilvania sînt îmbarcaţi de autorităţile horthyste în trenuri şi trimişi spre „cuptoarele morţii” de la Auschwitz. Printre ei se află şi o fetiţă de zece ani, Hannya Moscovici, deportată împreună cu tatăl ei şi care nu prea înţelege ce i se întîmplă, dar simte că soarta ei tocmai a luat o turnură îngrozitoare. Prin urmare, îşi creează un refugiu în Limelfia, un tărîm fantastic în care nimic rău nu o poate atinge, populat cu fiinţe supranaturale, de o veselie molipsitoare, dar aceste escapade nu o pot feri de experimentele monstruoase ale lui Mengele. În jurul ei se desfăşoară poveştile inimaginabile ale adulţilor, cărora încearcă să le aline suferinţa invitîndu-i în lumea ei de basm, însă infernul lagărului nazist transformă oamenii şi aceştia devin capabili de orice în lupta lor disperată pentru supravieţuire. Convoiul mieilor împleteşte naivitatea copilăriei cu brutalitatea adulţilor, fantasticul cu realitatea, puritatea cu o cruzime greu de închipuit, totul pe fundalul celei mai mari tragedii din istoria umanităţii.
Poetă, eseistă, traducătoare. Absolventă a Facultăţii de Litere, Univ. Babeş-Bolyai, secţia latină-greacă veche. Profesor latină – greacă veche din 1999. Redactor cultural la Radio “Renaşterea” 2003-2005. Redactor la revista de cultură Pro Saeculo, 2005. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, din 2007.
Evreii din Cluj sunt trimiși, în trenuri supraaglomerate, spre Auschwitz. Printre ei, o fetiță de 10 ani ce își clădește, pentru a supraviețui și a împărtăși povești celor din jur, o lume imaginară, Limelfia, dar care și ea poartă urmele propriilor suferințe. Într-o carte impresionantă, plină de lacrimi și tristețe, descoperim povești. Unele pe care le știam (Mengele, Auschwitz, trenurile suferinței), altele noi, despre viața celor care au fost mutați forțat înspre lagărele de concentrare. Indiferent de metaforă, poveștile reale de aici, și nu cele imaginare, sunt mai impresionante, cu mult mai multă încărcătură. O nouă pagină de literatură românească contemporabă despre tragedia evreilor de la noi.
"Povestea aceasta, dragi oameni mari, este reală. Aşadar, ea, povestea, începe în anul 1944, cînd Hannya, fetiţa care ştia să zîmbească tot timpul, a fost luată din patul ei cald şi dusă împreună cu familia şi alţii la fel ca ea într-un tren. Cei mai mulţi l-au numit „trenul morţii“, cum existau şi halele morţii, gropile morţii, pentru că maşinăria s-a dovedit a fi un balaur mare de fier, negru la ochi, cu gură uriaşă care înghiţea sute de suflete. Pentru Hannya, fetiţa cu zîmbet de stele, s-a dovedit a fi trenul vieţii. Era noapte şi foarte, foarte cald. Hannyta îşi ţinea tatăl strîns de mînă. Nu înţelegea ce se petrece. Într-un colţ întunecat de vagon, adunînd la piept bocceluţa pe care apucase să şi-o ia, începu să exploreze tărîmul tainic pe care doar ea şi prietenii ei îl cunoşteau. Acest tărîm de vis chiar există. El se numeşte LIMELFIA. Hannyta şi cei trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşilă – fuseseră deja acolo de mai multe ori. Am uitat să vă spun – Hannya era o fetiţă evreică foarte frumoasă, ascultătoare, care citea foarte mult. Îi plăceau poveştile. Chiar ea inventa basme şi îi mai plăcea să picteze. De aceea în trăistuţa ei aţi fi găsit, dacă aţi fi căutat, o carte cu pagini albe în care obişnuia să-şi ascundă poveştile inventate, pe Negrilă, pe Gălbilă, pe Roşilă şi multe culori. Aşadar, cum stătea ea înghesuită printre ceilalţi evrei, auzi nişte glasuri care ieşeau din trăistuţa ei fermecată: — Hei, Hannya, scoate-ne de aici, spuse primul pitic. Hannya deschise băgăjelul cît să le dea un pic de aer celor trei, îşi aruncă privirea în interior şi… ce să vezi?! În căciula lui Roşilă strălucea ţinutul Limelfiei. Fetiţa zîmbi larg. Într-o clipă, uşa vagonului se deschise cu zgomot, iar în lumina lunii apăru chipul răutăcios al unui soldat. Venise să mai înghesuie cîteva zeci de evrei în tren, deşi acesta era suprapopulat".
Așa începe cea mai puternica și trista poveste despre naziști și ororile lor. Am tras o porție zdravănă de plâns la final. Am adorat-o pe Hannya, un copil luminos prins in infernul de la Auschwitz. Și nu, nu e o poveste pentru copii. E despre moarte, suferința imensa pe care vestitele crematorii au lăsat-o in urma.
Convoiul Mieilor ne plaseaza in anul 1944 cand un numar mare de evrei din Transilvania sunt deportati in diferite lagare, calatorind in trenuri pentru vite suprapopulate. Printre evreii deporati se numara si Hannya fetita de 10 ani orfana de mama care trebuie sa treaca prin momente groaznice alaturi de tatal ei.
Dar la cei 10 anisori cum evadezi din drama pe care o traiesti in fiecare zi? Hannya reuseste conturand un taram magic numit LIMELFIA, cu personaje imaginare ca Negrila, Galbila si Rosila. Cartea este conturata in paralel realitate (drama)-imaginar (intamplarile din tinutul Limelfia)
CONVOIUL MIEILOR este o carte care te va face sa plangi, care iti va face pielea de gaina, si te va face sa te gandesti cu ce au gresit ei? Cu nimic, doar ca erau evrei.
Mi.a placut foarte mult maturitatea Hannyei, la cei 10 anisori ai ei are inocenta aceea de copil si crede ca poate schimba lumea, ajungandu.se sa se puna in gura cu unul dintre soldatii responsabili de mutatea lor.
De vreo 3 ani tot caut prin coșurile cu reduceri ale librăriilor, și tot descopăr o mulțime de cărți foarte bune (și criminal de ignorate) ale unor autori români contemporani care au zburat mult pe sub radarul oricui. Well, descoperirile fericite s-au oprit în clipa în care am pus mâna pe „Convoiul mieilor”.
Titlul și coperta ar fi trebuit să-mi tragă din start un semnal de alarmă, în general când vezi mulțimi și trenuri, și cuvântul „miel” pe copertă, să știi că ai de-a face cu o poveste despre Holocaust. Zic „semnal de alarmă” nu pentru că cele de mai sus ar fi neapărat ceva rău, atâta doar că printre toate croitoresele, bibliotecarele, tatuatoarele, bucătăresele și alte cele de la Auschwitz, Dachau și de prin alte locuri oribile de pe planeta asta, subiectul Holocaustului a devenit o chestie trivială, o ciorbă de varză stătută și obosită, pe care o gâlgâie enorm de mulți scriitori netalentați. Cam tot atâția câți încearcă să-l imite pe Kafka. Ce vreau să zic e: Holocaustul e un subiect vast despre care se (mai) pot scrie multe, dar atenție, doar pentru că scrii despre asta nu înseamnă că romanul va fi automat unul bun. Nu vine de nicăieri vreun spirit al Holocaustului care să arunce o privire peste umărul tău și să zică „Ah, scrii despre evreii deportați? Bun, păi tu scrie acolo orice îți dă prin cap, și apoi eu fac o magie și transform cartea asta în ceva extraordinar! Mkey? Bye!”
Acum, vina ar putea fi și la mine. Există pe lumea asta câteva chestii care mă pun la somn instant, dar chiar și așa, cert e că romanul Luciei Dărămuș nu m-a prins deloc.
Și nici nu avea de ce să mă prindă. Nu e nimic memorabil aici.
Proza e stătută, nici măcar cele câteva imagini reciclate din filme sau cărți net superioare și presărate strategic în punctele în care îți vine să stingi lumina și să te culci nu reușesc să facă din povestea asta ceva de impact. Personajele sunt unidimensionale și mult prea multe ca poată fi creionate în așa fel încât să apuce să-ți mai și pese de ele... dialogurile sunt all over the place, povestea alternează foarte stângaci între cadrul real și un fel de lume de vis în care se retrage fetița... nici nu prea am ce să zic despre cartea asta. E doar încă o poveste necoaptă despre evrei deportați în lagăre, într-un ocean de povești despre evrei deportați în lagăre. Oricât de tragic e scenariul ăsta, eșecuri precum cartea asta (și multe altele, că-i departe de a fi unica) dovedesc că nu există formulă infailibilă, și chiar e nevoie de talent și o viziune aparte ca să scoți o poveste bună dintr-un scenariu idiot-proof. Pe scrut, nu există scenarii idiot-proof. Peste tot e nevoie de talent și muncă.
P.S. Îți dai seama cât de plictisiți de cartea asta, și ergo neatenți au fost cei care au editat-o când vezi numele protagonistei scris greșit DE DOUĂ ORI PE PRIMA PAGINĂ.
Un volum remarcabil și uluitor până la ultima pagină. O poveste despre sacrifiu, dragoste, putere și renaștere. Viața și moartea ajung să se unească în lumea visului, unde nu pot să pătrundă ura, durerea și suferința. Volumul împletește naivitatea copilăriei cu brutalitate nazistă, lumea fantastică cu realitatea, cât și inocența și puritatea cu o cruzime greu de închipuit.
"Istoria ne-a tot spus că rănile unui om sînt lacrimile copilăriei lui. Când un copil plînge acum, peste vreo douăzeci de ani sînt toate datele complete pentru a exploda un foc." (p. 54)
"Nu li se spunea niciodată pe față că vor fi exterminați, ba dimpotrivă, odată sosite trenurile pe Rampa Morții, discursul oficial era unul elegant, politicos și distant. Politețea ucidea mii de suflete, politețea în numele comodității, ca nu cumva să stârnească revolte, urlete, gesturi neplăcute și barbare." (p. 110)
Comparativ cu alte carti citite despre Holocaust si tragedia prin care au trecut evreii, cartea aceasta nu pot sa zic ca a fost una care sa ma impresioneze sau care sa imi placa la fel de mult.
Nu am sa zic nimic despre poveste. Las la latitudinea cititorului sa decida daca este pe placul lui sau nu, insa ce mi-ar fi placut sa vad, si cred ca ar fi intregit mai bine povestea, este traducerea cuvintelor si a frazelor in alte limbi.
Mult mai mult decât o carte despre evrei și Holocaust în sine. Mi s-a părut a fi o carte despre lumea interioară mai ales a copiilor care își creează fantezii pentru a rezista ororii și pentru a-i ajuta și pe adulți să se obișnuiască, pe cât posibil, cu noua lume.