Capătul drumului

by Liliana Corobca

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere. Străbunica îşi deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă şi moartea”. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului.

344 pages, Paperback

First published February 1, 2018

About the author

Liliana Corobca s-a nascut la 10 octombrie 1975, in satul Saseni, judetul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii de Stat din Moldova, sectia romana-latina. Este doctor in filologie (conducator stiintific: prof. Nicolae Manolescu) la Universitatea din Bucuresti, cu teza Personajul in romanul romanesc interbelic, Editura Universitatii Bucuresti, 2003. A debutat cu romanul Negrissimo, Editura Arc, Chisinau, 2003 (Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei Romania literara, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A editat corespondenta din exil a lui Al. Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului romanesc, vol. I si II, Editura Jurnalul literar, Bucuresti, 2003, 2004), Poezia romaneasca din exil (antologie, prefata si note, Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2006), Dictionarul General al Literaturii Romane (coautor, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2004-2008).

Reviews

[Maria Mihăiță · Rating 5 out of 5]

Nu-i citisem încă Lilianei Corobca nicio carte, ba, mai mult, nici nu prea auzisem în lumea literară românească vorbindu-se despre cărțile sale. Dar hotărârea de a citi mai multă literatură națională, precum și ocazia întâlnirii unor cărți ieftinite, mi-au scos în cale romanul "Capătul drumului", apărut la editura Polirom, în 2018.
"Capătul drumului" e un roman bazat pe mărturii reale ale supraviețuitorilor deportați în timpul celui de-al doilea război mondial, din Bucovina natală, în stepele Kazahtanului. Poveștile narate sunt de tipul "mărturie a ceea ce a fost" și despre cum credința în Dumnezeu și speranța au ținut în viață oameni.
Peste timp, descendenții unei astfel de supraviețuitoare vârstnice și singure decid să-i găsească un loc într-un azil, pentru a o scuti de grijile vârstei, iar în acest scop îi trimit s-o convingă pe o strănepoată. Între cele două se leagă o relație emoțională puternică, atunci când străbunica își povestește viața.
"Capătul drumului" este un roman dureros de frumos pe care, citindu-l, te surprinzi stergându-ți lacrimile curse ca proastele pe obraz. Cu toată durerea din el, rămâne totuși un roman luminos, după care și tu, cititor, pare că-ți poți stabili mai bine prioritățile.
N-am putut să nu remarc similitudinea caracterelor cu acelea din mărturiile Aniței Nandriș-Cudla din "20 de ani în Siberia", dar aceea-i alt gen literar, cel de față râmânând în tiparele romanului de ficțiune.
Spre finalul cărții, Liliana Corobca spune undeva: "Orice poveste aduce lumină în casă". Și asta este ceea ce demonstrează pe tot parcursul romanului. Iar dacă vreți să vă convingeți, vă invit să-l citiți!

[Suzănica Tănase · Rating 5 out of 5]

Ce carte minunata... Cuța e bunicuța mea, a ta, a tuturor. Sa zboare cartea asta la fiecare in parte, ca plăcintele calde.

[Vitalie Vovc · Rating 5 out of 5]

Volumul „Alerta Oranj sau Pe alocuri, viscole” (Editura Prut, 2017), începe cu un text, „Povestea unui octombrel sau Punctul de pornire spre”... Cu scuzele de rigoare pentru trimiterea la un text propriu atunci când, de fapt, dorești să scrii despre o altă carte, această referință îmi este necesară pentru a explica mai bine cheea lecturii pe care am avut-o citind „Capătul drumului”. Tot romanul Lilianei Corobca este parcă un răspuns la acea întrebare a octombrelului: „De ce, tătucă, ȋţi faci cruce?” din nuvela sus-citată...

Se poate desigur polemiza cu acest punct de vedere și veni cu argumentul legitim că prea îngustez grila de lectură, dar scriu aici despre impresii pur subiective și nu intenționez să fac o „analiză” profundă şi exhaustivă a romanului. De altfel, celor care ar veni cu asemenea observații, le-aș spune din start că au perfectă dreptate și că sunt de acord: romanul nu este despre credință sau religie. Este mult mai mult decât atât, chiar dacă o persoană profund religioasă ar putea sări ca fript: „Ce poate fi mai mult decât Dumnezeu?”...

Liliana Corobca ne prezintă povestea unei bătrâne din Bucovina, care a fost deportată împreună cu familia în Kazahstan, în vara lui 1941, de către NKVD-ul sovietic după anexarea teritoriilor românești. O descriere sfâșietoare a acelei călătorii, văzute și trăite de un copil, supraviețuirea în stepa nemiloasă a Kazahstanului, o maturizare într-un mediu postbelic ostil și periculos, în care moartea te pândea la fiecare colț și moment... Ar fi inutil să reluăm aici toate „tablourile” de urgie absolută din această confesiune, chiar dacă multora anume asemenea cărți le lipsesc și lectura lor ar trebui să devină obligatorie, pentru a-i mai trezi din romantismul ideologic de mic burghez sau nostalgia amnezică care-i învăluie atunci când văd culoare roșie...

Dar tocmai aici vine și explicația punctului meu de vedere despre care scriam de la bun început. Nu este, desigur, cartea Lilianei primul roman despre deportări, foamete sau lagăre. Și probabil nu este nici ultimul... Prea mare a fost tragedia și urgia pentru a fi consumată de o literatură care abia a început deshumarea acestui osuar, cel puțin la noi...

Ceea ce-mi pare însă absolut fundamental în această carte, și mă refer aici la experiența mea de cititor strict personală, sunt mecanismele de supraviețuire pe care autoarea a reușit să le aducă în prim plan și să le descrie cu minuțiozitate. Și iată aici, în acest context, locul credinței pure, acele trimiteri constante la Dumnezeu, devin primordiale. Credința, legea creștinească, rugăciunea, devin astfel un ceva care dă nume și sens celui mai mic semn al umanismului, a tot ce se opune distrugerii, morții și abdicării interioare; devine acea forță care în condiții normale este dispersată într-o multitudine de elemente și manifestări firești ale vieții și care, în momente critice de criză totală, necesită o focusare absolută într-un fascicul unic, care trebuie fără îndoială numit pentru a-l materializa, pentru a deveni astfel acea sursă de căldură, speranță și rezistență atât de necesare pentru a supraviețui.

[Alina · Rating 5 out of 5]

Am călătorit într-o poveste tulburătoare. Mi-a plăcut și m-a înspăimântat deopotrivă. Mă gândeam acum scriind aici, la ușurința cu care pot fi zdrobite destinele oamenilor, mă gândeam cât de mult a suferit personajul principal și cu toate acestea, nu și-a pierdut niciodată credința în Dumnezeu. Splendidă experiență literară.

[Mălina Maria · Rating 5 out of 5]

Gândește-te că cineva, dacă ar putea, ți-ar lua inclusiv dreptul de a inspira și de a expira, te-ar privi – indiferent și gol – cum te sufoci și nu ar schița nici cel mai mic gest de a te salva, deși poate ați crescut împreună, ați ascultat aceleași cântece, v-ați îndrăgostit, aveți o mamă, un frate, o soră, v-a durut când v-ați împiedicat sau v-ați bucurat când vi s-a întins un colțuc de pâine – tu și ei, în spații diferite, dar împărțind aceeași realitate umană. Cine sunt ei? Nu soldații care păzesc convoaiele de deținuți, nici kirghizii sau kazahii, nu vecinii, ci ei, oamenii. Oamenii care l-au uitat pe Dumnezeu închinându-se la idoli străini: la ideologii, la interese personale, la goana după avut, la trădare, la frică. Oamenii căzuți. Fiindcă, în fapt, Capătul drumului este o carte despre multiplele capcane ale umanității pierdute, o incursiune în cauzele trădării – atât de factură națională, cât și (în primul rând) de natură personală, o analiză a metamorfozei și decăderii umane, un amalgam de fapte, imagini, urlete, gânduri rupte toate din tăcerea primordială a spațiului natal pierdut și atribuite aici Anei Blajinschi. Bunica aceasta, rostitoare a propriei supraviețuiri, a fost pentru mine o călăuză maternă spre viața în stepele Kazahstanului, o ființă cu un destin tragic care își alungă sfârșitul în aceeași măsură în care și-l dorește pentru a putea pune capăt experienței trăite, care o macină și o expulzează brutal din nevinovăția copilăriei, obligând-o să fie martoră a propriei deportări și supraviețuitoare a unui timp istoric marcat de rău.

Pentru această bunicuță devenită ruda mea de departe, ruda pierdută și regăsită doar datorită Lilianei Corobca, rememorarea traumei lagărului este o formă de eliberare salvatoare.
Ana își simte la o vârstă extrem de fragedă viața desprinzându-se ca un mecanism autonom de corpul gazdă și mergând pe alte margini, paralel cu ea, cea dinainte, spre conștiința extremă a necesității de a supraviețui în Siberiile pustii. Căci, într-adevăr, această Siberie sângeroasă a mijlocului secolului XX nu pare altceva decât o încremenire definitivă în timp, o dizolvare permanentă a individualității, devenind iluzia cruntă a unei salvări necesare, singurul cer spre care surghiuniții mai îndrăznesc să-și înalțe privirile sub amenințarea morții. Siberia le va fi singurul „acasă”, un acasă atât de umilitor și de străin, încât, paradoxal, vor învăța ce este adevărata iubire de semeni tocmai în locurile și în momentele în care aceasta lipsește cu desăvârșire.

Plină Siberia de morți. De foame, de sete, de zăpușeală, de oboseală, de dor, de cruzime, de nedreptate, de indiferența celor cu putere.

De-a dreptul zguduitor, romanul Lilianei Corobca propune cititorilor o mărturie a existenței, o confruntare directă cu o realitate despre care cunoaștem prea puțin și pe care o refuzăm poate din dorința de a ne învălui și mai profund în coconul de lapte și miere al propriei ignoranțe. Pe acest drum din Bucovina spre imensitatea stepei și înapoi spre Bucovina se construiesc treptat marginile unei căi simbolice, o Golgota ce trebuie urcată individual și colectiv, renunțând la un cartof, la o coajă de pâine, la un strop de apă când celălalt are nevoie de ele mai mult decât tine. E, în primă instanță, un drum al înstrăinării, al mortificării simțurilor, al maturizării violente, pe parcursul căruia protecția și bucuria vin de unde nu (mai) speră nimeni: de la o păpușă din paie, de la un băiețel deghizat în fetiță de bunica lui în încercarea disperată de a-l salva, de la profesoara de limba rusă, Baibicea noastră dragă, dintr-un vers mioritic sau, pur și simplu, dintr-o parabolă în care vibrează un adevăr mai înalt. Și, poate cel mai profund, din chipul și inima întoarse către Dumnezeu. Frapant analizator al interiorității umane, Capătul drumului este, în realitate, o intersecție de destine, crâmpeie ale unor suflete ultragiate, unde fiecare se închină la Dumnezeul lui și Dumnezeu e același oricum l-ai numi.

– Nu plânge, mamă, că umpli cana cu lacrimi.
– Lasă, va fi mai mult lapte.

În momentul în care li se neagă imperativ și iremediabil individualitățile, românii devin în ochii autorităților străine un popor de barbari, de criminali, saci de carne peste saci de carne fără urmă de vitalitate, înghesuiți într-un vagon de vite. Știind cât de necruțătoare este istoria cu cei care o slujesc, încercam să mă pregătesc pentru ce este mai rău. Dar oare cât de naiv poți fi să crezi că ești vreodată pregătit pentru toate realitățile romanului Lilianei Corobca? Pentru că autoarea scrie cu o ardoare radicală, cu răspundere, obiectivitate și, în același timp, cu o sensibilitate năucitoare despre transformarea omului în captivitate. O priveam pe o Ana de unsprezece ani (automat mă gândeam la naivitatea activităților și percepțiilor mele asupra caracterului uman la unsprezece ani și mă rușinam impudic, dar real) și vedeam cum această Ana de unsprezece ani devine, ca toți ceilalți, pradă a vieții vagonului, a vieții balaurului și cum, prinsă între vocea instinctului și glasul divin, este printre puținii care își păstrează bunătatea, care rămân oameni până la capăt. Acest „capăt” este, în realitate, unul relativ, căci adevăratul drum începe, de fapt, de unde credea că s-a sfârșit. Fiecare personaj este așezat față în față cu propriul caracter, cu propria natură, ca într-un joc uriaș de domino în care elementul perturbator poate fi atât de mic și atât de neînsemnat, încât să-ți distrugă toată credința clădită. Nu mă refer doar la credința în Dumnezeu, omniprezentă, ci la o credință mult mai puternică, la care m-am „convertit” imediat ce am terminat romanul cu lacrimi în ochi: și anume, credința în viață.

Noi, cei tineri, nu ne gândeam deloc la moarte. Noi nu ne gândeam nici la viață.

Cea care întruchipează întru totul această credință în viață este, pentru mine, mama Anei, care pe măsură ce acțiunea romanului înaintează, rămâne parcă în umbră. Totuși, ea persistă ca o conștiință necesară, ca un reper moral și un simbol al speranței și al continuității. Atâta timp cât mama este în viață, Ana se poate adapta oricărei brutalități, poate înfrunta necunoscutul dintre pământ și cer; cât ea trăiește, încă mai are pământul natal în amintiri, ce scumpă a devenit Bucovina noastră dragă și oricât de inaccesibil pare acest pământ edenic, costul pe care îl are de plătit i se pare rezonabil. Puterea de sacrificiu a acestei femei este titanică (Cum de foamea n-a transformat-o într-un animal josnic, ca pe atâția alții?) într-o lume în care foametea era atât de monstruoasă, încât copiii vânau și mâncau șobolani de pe câmp pentru a supraviețui. Imunitatea fetiței la realitatea asupritoare este în relație de interdependență cu jertfa mamei, care moare câte puțin în fiecare zi încă din tren și care nu își dorește nimic altceva în ultimele zile decât un cubuleț de zahăr cu care să îndulcească amărăciunea unei vieți printre străini. Imaginea mamei se suprapunea în mintea mea peste aceea a unei forțe invincibile, care nu poate nicicând ceda. Însă în romanul Lilianei Corobca nimic nu este invincibil, totul este impregnat de vulnerabilitate, dar vulnerabilitatea aceasta, în cele mai grele timpuri, înnobilează și salvează.

Când oamenii mor, supraviețuitorii se bucură.

Tulburător era, în timp ce citeam, să conștientizez acea parte a istoriei în care violența era o constantă,  iar oamenii se adaptau legilor nescrise ale supraviețuirii într-un timp insignifiant de scurt. Iată cât de ușor, cât de dureros de ușor, omenirea se poate întoarce la primitivism! Cât de ușor ar fi putut cădea și Ana în instinctualitatea pe care o cunosc atâția oameni pierduți, posedați de rău, de propria vină, de propriile regrete! Însă pe ea o salvează emoția, emoția firavă, iubirea pe care o simte pentru mamă, pentru Eugen, pentru Kot, pentru ființele slabe din jurul ei. Abia în momentul morții mamei, Ana trăiește o clipă nu de răzvrătire, cât de ezitare, abia atunci o încearcă cu adevărat simțul dreptății, transformând-o sub ochii noștri din fetița încă dependentă de rădăcinile ei în femeia (aproape) independentă, dar având conștiința acestor legături. Cum mănânci pâinea ceea crescută din oasele morților? se întreabă Ana după ce și ea se trezește abia așteptând să moară cineva pentru a-i mânca porția de pâine în vagonul deportaților, iar această bruscă revelație a simțurilor umanității o sperie și ne sperie, pentru că vine odată cu conștiința faptului că ea însăși era la un pas de sălbătăcire.

Ce gust are grâul tuturor nenorocirilor întâmplate acolo și al nenorociților care au murit acolo cu zile, și fără vină, ca mama, ca toți morții noștri?

Capătul drumului este un roman care relevă un adevăr cutremurător, și anume, răspunsul la întrebarea ce (mai) înseamnă supraviețuirea în zilele noastre? Ce (mai) înseamnă eroismul? Ce (mai) înseamnă tortura? Noi la ce anume ne (mai) raportăm când ne plângem că ne este foame, ne este sete, ne e dor? Suntem un popor de călăi sau de victime? Ce și cine (mai) suntem? Mai credem, de fapt, în ceva, în orice ar fi acel ceva? Și noi tot pâine cu pește primim. Dar peștele lui Iisus nu era sărat și noi nu ne săturăm niciodată.

Am murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare.

Viața Anei Blajinschi este o suită de pierderi și de regăsiri, de lovituri pe care le primește aparent resemnată, când sufletul ei, de fapt, se răzvrătește aprig. Mai relevant decât realitatea istorică pe care o înfățișează Liliana Corobca mi s-a părut această luptă interioară a Anei, strigăte care încearcă disperat să se exteriorizeze, să își (re)găsească drumul lor spre liniște. Din acest punct de vedere, ființa Cuței se construiește între universul ermetic al vieții-vagon de vite umane și iluzia libertății nesfârșite a necuprinsului, cu care se finalizează călătoria cu trenul. Am plâns un pic, greutatea cerului era copleșitoare, de parcă ne-au trimis aici, la marginea lumii, la capătul drumului, ca să ținem cerul pe umeri, să-l sprijinim ca să nu se prăbușească, stăteam aplecați, umiliți de atâta măreție și de minunea schimbării.

Prizonieratul vagonului impregnat de aerul morților, de strigătele foamei, de umilința mărturisirilor și nevoilor fiziologice își are echivalentul în pustiul necuprins. Deportații ajung la capătul căii ferate și se bucură pentru scurt timp de o falsă eliberare, fiindcă libertatea, în cazul lor, poate fi la fel de chinuitoare ca și captivitatea. Ana simte un atașament ancestral pentru această minune, pentru această lumină, pentru acest infinit călăuzitor, care, în realitate, reprezenta o certitudine a pieirii, fiindcă cine este cel mai mare judecător al nostru, dacă nu însuși infinitul cer? Iar în momentul în care între cer și oameni pare să nu mai existe nicio limită, urletele tăcerii prevestitoare de rău amuțesc, dar își fac simțită prezența.

E aceeași tăcere egală cu ea însăși. Era așa de strașnic să auzi tăcerea din propriul țipăt, încât noi am preferat să tăcem. Mai bine tăcere pentru că toți tac, decât tăcere pentru că toți strigă.

După momentul acesta dominat pentru mine de un fel de sacralitate, o contemplare involuntară a chiar enigmei și miracolului vieții, niciun alt moment nu mai are aceeași intensitate, nici măcar când se descrie confruntarea tinerelor cu ursoaica pentru mâncare. Am rămas sub imperiul acelei vrăji a necuprinsului, iar viața personajelor curgea mai departe ca într-o buclă, suspendată fiind parcă în continuare la un capăt al firului. Hora pe care o dansează româncele noastre pe pământul străin nu este altceva decât o înfruntare a destinului ostil, o pulsiune de vitalitate în pustiul aproape demonic. Faptul că Ana devine matură exact în momentul ajungerii în stepă este un simbol al revenirii la umanitate în acel spațiu ce părea aproape o plăsmuire; pare că viața de până atunci din tren este total izolată de momentul prezent, când de fapt este un singur drum, întretăiat și fragmentat, în care viața și moartea se schimbă periodic în rolul de protagonistă. De ce să mă grăbesc să mor taman acum? M-am liniștit și m-am uitat în jur. Așa am poposit eu în mijlocul raiului acela femeie. Poate de la bucuria cerului prea larg.

Când credeam că aici e capătul, că gata, am ajuns, că mai departe nu-i nimic, nu se mai poate merge, destinul râdea de noi. Viața nu are capăt.

Surprinzător a fost că romanul Lilianei Corobca, deși prezintă o realitate dură, se încheie într-o notă împăcat-optimistă, cu o Ana la 90 de ani care îl așteaptă (nu am să dezvălui de ce natură este această așteptare) pe Eugen, simbol al unei iubiri copilărești unificatoare în timp de urgie. Deși trecerea timpului este incontestabilă, nu am putut să îmi formez imaginea fetiței-băiat de atunci transformate într-un Eugen de 90 de ani. Am terminat cartea cu un zâmbet amar, imaginându-mi un copil de unsprezece ani venind spre Cuța, cu baticul rătăcit peste părul vâlvoi, cu o seninătate angelică, ca un învingător al morții, ca un etern pasager al vieții – comuniunea dintre două vieți, împăcarea definitivă a Anei cu propriul destin.

[Stela Radu · Rating 5 out of 5]

Am citit multe cărți despre Al Doilea Război Mondial și deja aveam o imagine despre acest dezastru, însă eram curioasă să aflu și despre deportări.
Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma aceatui tip de represiune, estimările, însă, se ridică la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953.

Ana Blajinschi a fost deportată în stepele Kazahstanului, iar când familia ei decide să o transfere la un cămin de bătrâni, aceasta decide să le spună istoria ei.
Las aici câteva momente care mi-au trezit fiori:
😰au fost deportați foarte mulți basarabeni și bucovineni
😰 nu se permitea să botezi copiii, religia era interzisă
😰 oamenii mureau de foame, mâncau pisici, câini
😰puțini deportați supraviețuiau, dar și mai puțin se-ntorceau la baștină
😰erau luați copiii din sate și transferați la orfelinate
😰tot ce aveai în gospodărie nu era al tău, ci al statului
😰nu se permitea să tai animale decât dacă dovedeai că acestea sunt pe moarte (oamenii rupeau picioarele la animale ca să le poată tăia😑)

De fiecare dată când citesc astfel de istorii realizez ce vremuri frumoase trăim noi acum. Întrebarea e:
“-Câți dintre noi realizăm asta?” 🤔