Densă. Bună, dar densă. Cred sunt cuvintele cele mai potrivite pentru această carte.
M-am bucurat să regăsesc gânduri din multe alte subiecte, de la semiologie la antropologie. Dar amalgamul asta de “idei netrezite încă”, plus pasaje neterminate și ordonarea nu chiar perfectă a textelor, face din cartea asta ceva greu de urmărit.
M-am găsit de multe ori recitind texte pentru că fie punctuația folosită de Valéry e foarte… originală, fie pentru că pur și simplu nu am înțeles nimic.
Cartea începe cu un capitol despre limbaj, lucru care te prinde. După ce am citit aceasta parte am rămas cu multe întrebări cvasi-metafizice legate de aceasta parte a experienței umane. A urmat capitolul Filosofie. Nu prea multe de spus, pentru că e relativ scurt și nu e foarte… reprezentativ pentru ce cred că poetul credea despre filosofie, deși observațiile despre Descartes si problema filosofiei ca formă sunt foarte bune. Artă și estetică e un capitol… nu foarte articulat, iar capitolul Poetică e de-a dreptul închis, cel puțin pentru mine. De departe cea mai bună parte a acestei cărți e cea despre poezie. Aici Paul strălucește prin pasiunea, cunoașterea și exprimarea sa. Ultima parte, legată de politică și istorie(deși as fi zis că e doar despre istorie în concepția poetului) e o serie de observații despre societatea franceză care taie foarte adânc în mentalul colectiv al francezilor din jumătatea secolului XX.
Cred că din cele 26.600 de pagini se puteau alege mai bine textele, mai spumoase sau mai tăioase. Introducerea lui Marius Ghica setează cam sus așteptările atunci când spune “monument de gândire vie” pentru că impresia lăsată de carte e una impersonală, anorganică. Cred că structurarea acestei cărți a luat cumva din… spontaneitatea gândului poetului francez… și ca un efect secundar, a produs o carte bună dar nu foarte reprezentativă pentru Paul Valéry.