Cel care cheamă câinii

by Lucian Dan Teodorovici

O poveste reala despre incercarea de a supraviețui prin ficțiune, o narațiune alerta și acaparanta despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasa sa ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici este locul in care, rind pe rind, superstițiile se transforma in miracole, iar miracolele pot fi oricind luate drept coincidențe, lasindu-i cititorului libertatea de a umple cu sens intimplarile.

264 pages, Paperback

First published April 1, 2017

About the author

Lucian Dan Teodorovici is a Romanian writer, scriptwriter and theatre director. He is also the general manager of the National Museum of Romanian Literature Iași, and the International Festival of Literature and Translation (FILIT). In 2025, he was awarded the title of “Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres” by the French Republic, for “his contribution and commitment to culture”.

Olga Tokarczuk (the winner of Nobel Prize for Literature 2018): “I recently read ‘Matei Brunul’, Lucian Dan Teodorovici’s novel, and I was amazed by the way the author was able to describe a chapter in history quite familiar to us, the Polish people, namely the experience of the communism and the Stalinism. Teodorovici’s language and approach are very fresh and unusual.”

David Lodge (world-acclaimed writer and literary critic, in his Preface to the English edition of the novel “Matei Brunul”): “A novel exquisitely comic and movingly tragic by turns, while its shifting perspectives in time and narrative point of view keep the reader constantly involved in the story. It is a remarkable achievement by a writer who was born in 1975 and had no personal experience of the era it describes, bearing comparison with classics of the genre such as Milan Kundera’s The Joke”.

Published volumes:
• Cu puţin înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (Shortly before the Extraterrestrials Descended Among Us), novel, Iaşi: OuTopos, 1999 (2nd revised and expanded edition, Iaşi: Polirom, 2005);
• Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (The World Seen through a Hole the Width of a Spliff), short stories, Tîrgu-Jiu: Constantin Brâncuşi Foundation Press, 2000;
• Circul nostru vă prezintă: (Our Circus Presents, novel, Iaşi: Polirom, 2002 (2nd revised edition, Iaşi: Polirom, 2007);
• Atunci i-am ars două palme (Then I Clouted Him Twice), short stories, Iaşi: Polirom, 2004;
• Celelalte poveşti de dragoste (The Other Love Stories), novel, Iaşi: Polirom, 2009;
• Matei Brunul (Matei the Brown), novel, Iaşi: Polirom, 2011;
• Unu+ unu (+ unu...): niște comedii, theatre, Bucharest: Cartea Românească, 2015;
• Cel care cheamă câinii, novel, Iaşi: Polirom, 2017.
• Silvestru și Marele Dictator (Sylvester and the Great Dictator), children book, 2020.
• Mustața lui Dali și alte culori (Dali’s Mustache and Other Colors), paintnovel in coll. with the artist Felix Aftene, 2020.
• Pe unde înoată urechinii (Where the Earequins are swimming), novel, 2026.

He was awarded with several national and international prizes for literature. His books are translated and published in more than ten countries around the world (USA, UK, France, Germany, Italy, Spain, Hungary, Bulgaria, Poland, Turkey, Serbia, Republic of Macedonia etc.).

Reviews

[Valentin Derevlean · Rating 3 out of 5]

3.5 stele

Un volum la granița dintre memorii/jurnal și autoficțiune. Bine scris, se citește repede și pune în discuție suficiente teme despre literatura și biografia autorilor. Una dintre ele e cea a literaturii de după o boală gravă a autorului, precum cancerul în cazul nostru. Ce sens mai are literatura atunci când viitorul e incert, când viața din spatele cărților o ia razna complet.
Lucian Dan Teodorovici scrie despre această dilemă cu patos, umor și cu multă culoare locală.

[Dana · Rating 3 out of 5]

Prin "Cel care cheamă câinii", Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își propune să consemneze evenimentele ulterioare descoperirii bolii, notând ca într-un jurnal cele mai importante momente ale acestei etape din viață.

Principalul merit al acestei lecturi este faptul că nu împovărează cititorul cu o perspectivă sumbră și autocompătimitoare. Cu toate acestea, m-aș fi așteptat la un text cu o mai mare încărcătură emoțională, care să puncteze transformările interioare prin care personajul trece. Aș fi preferat ca detaliile redundante (de exemplu, întârzierea unui zbor) să fie înlocuite de introspecții pe marginea schimbărilor apărute, dar vom vedea că, de fapt, acestea nu sunt atât de vizibile precum s-ar crede.

(fragmente din recenzia completă: https://matricea.ro/recenzie-carte-ce...)

[Raul Popescu · Rating 5 out of 5]

http://www.litero-mania.com/structura...

[Jovi Ene · Rating 5 out of 5]

Cum reacționezi atunci când afli că ai cancer? Intri în depresie, ești calm sau indiferent? Alertezi, suni pe toată lumea sau suporți orice tratament benefic, în liniște, alături de cei apropiați? Te închizi în sine sau, dimpotrivă, observi lumea cu alți ochi?
Lucian scriitorul decide să fie puternic, pozitiv și să se (re)apuce de scris, descriind toate cele petrecute în cele câteva luni de tratament.
Volumul este mai puțin depresiv decât v-ați aștepta, este plin de personaje vii și neașteptate, cele mai multe pozitive (deși te-ai aștepta altfel), de pendulări între Iași și Cluj (via Timișoara sau Bacău), între lumea literară și cinematografie, dar mai ales este plin de sarcasm, umor și autoironie (Abia slăbesc și eu, spune personajul principal, când află de cancer și chimioterapie).
Am plâns și am râs alături de Lucian, am îndrăgit și am antipatizat alături de el anumite personaje (cred că aș fi reacționat mult mai rău în anumite situații), m-am despărțit cu greu, dar și cu bucurie în final, de acest volum.

[Lucian Stănescu · Rating 1 out of 5]

Sunt cărți pe care le citești până la capăt în speranța că poate poate sfârșitul va salva ceva, va merita. Și apoi sunt cărți ca asta pe care le lași neterminate când nu mai poți, convins că oricum nu mai poate fi nimic salvat.

Chiar am încercat. Dar e foarte dezlânată, foarte peticită... și când la pagina 111 autorul scrie: ”Sunt însă, iată, în al șaselea capitol și n-am scris, de fapt, mai nimic din ce mi-aș fi dorit cu adevărat să scriu.” și câteva pagini mai încolo că cuvintele n-au spus nici pe departe, în atâtea pagini, ce ar fi trebuit să spună, atunci mi se pare normal s-o las baltă. Cu părere de rău pentru timpul pierdut.

[Cristian Iscrulescu · Rating 2 out of 5]

Cel care cheamă câinii, cea mai recentă producţie a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2017) ne oferă, pe parcursul patru pagini, două începuturi. Mai întâi „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (urmează un text scurt şi dens, cu tente expresioniste), apoi adevăratul început „Peste patru zile, pe 28 septembrie, aveam să fac prima şedinţă de chimioterapie”. Cititorul, specie simţitoare, va recunoaşte că a doua variantă e, totuşi, mai tare, şi pe ea va continua s-o dezvolte autorul în cartea de faţă. Vom afla în curând că volumul se vrea (chiar este?) relatarea trăirilor şi peripeţiilor adesea sinistre care însoţesc diagnosticul de cancer limfatic care i s-a pus, din păcate, nu unui erou narator, ci însuşi prozatorului. Acesta nu se ascunde în spatele vreunei măşti sofisticate, ci propune sinceritatea pe post de strategie dominantă. Vom avea, aşadar, un jurnal de pacient care relatează episoade din toamna şi iarna anului trecut. Scriitorul tot scriitor, n-ai ce-i face: „Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii sunt aşa, poate că doar eu sunt şi, pentru propria-mi linişte, generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranţă mă simt aşa. De asta, în condiţii normale, n-aş fi apreciat prea mult mesajul: Writing is the only way of life”. Aşadar, orice ai face, momentele în care e vorba despre scris şi clipele de literaturitate propriu-zisă nu au cum să lipsească.
(mai multe aici http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2...)

[Ludditus · Rating 2 out of 5]

Nu e un jurnal oarecare, nu e o autobiografie, dar eu îi voi zice memoir. Note to self: să nu mai citesc niciodată un astfel de memoir scris de un autor altminteri cunoscut pentru beletristică. Voi evita astfel dezamăgirile. Nu că aș refuza să aflu necazurile prin care pot trece oamenii, dar, ca o regulă generală, prefer să nu cunosc omul din spatele numelui de pe copertă.

Lăsând la o parte regretul că această boală nedreaptă lovește în stânga și în dreapta la întâmplare, și nediscutând nevoia autorului de a scrie pentru a supraviețui din punct de vedere psihic, nu pot s-o dau pe după plop: cartea e o varză. „Cel mai important aspect al poveştii ăsteia îmi pare a fi însă unul tehnic: eu îmi scriu cărţile, am mai spus-o, începând cu o structură.” Doar că aici structura e canci.

Am și eu morții mei în familie (bunicii și părinții nu au murit nici unul tocmai „cum se cade”, însă doar tata de cancer), și dincolo de asta am fost de pe la zece ani „agendă medicală ambulantă”, așa că tot parcursul „medical” nu m-a deranjat. Firește, an fost oripilat să aflu, încă din primul capitol, că nu poți avea încredere în medicii ieșeni, chiar și atunci când la prima întâlnire par amabili și simulează interesul și mai ales competența. Dar asta nu e o noutate, mai degrabă uimirea e să aflu că la Cluj, la Oncologie, chiar este ALTFEL.

Asta nu înseamnă că nu am strâmbat din nas la nenecesara repetiție „Emendul, Emetixul şi Emetinul, ba chiar ... şi Granisetronul”. Apoi, Clash of Clans este menționat de nu mai puțin de 12 ori în carte; să ne înțelegem bine, știu că mai cu toții avem mania unor apps idioate cu care pierdem prea multă vreme, și de bine de rău nu e Candy Crush, dar... Clash of Clans, pe bune? Lasă cozonacul adus de GutzZone și Sir Pukealot, dar cum naiba să recunoști că ești dependent de o astfel de aberație fără să intri în pământ de rușine?

Obtuz cum sunt, am fost incapabil să mă amuz la bancul cu menstruația, pentru simplul fapt că medicul respectiv a fost un idiot, monșer. Nu se întreabă „Vreau să aflu dacă e importantă sau nu“, ci „Vreau să aflu dacă e abundentă sau nu“. It's that simple, really.

În povestea cu Estragon și Vladimir, mi-a scăpat înțelesul următoarei fraze: „Dintre ceilalţi trei, doi nu pomenesc un cuvânt, iar al treilea spune că i-au făcut gură amândoi“. Cum adică „i-au făcut gură”? Sintagma asta nu există în nici o limbă, și încă și mai puțin în română. „Au făcut gură/gât/scandal” e una, dar lui, îi, i-au? Serios?

Sănătatea mentală a personajului m-a îngrijorat la tot pasul. Auzi tu, să facă el gât pentru alunița aia! Cât despre discernământ, maturitate, responsabilitate...

„Mi-aş putea folosi ultimul paragraf pentru a vorbi despre cât de nociv e fumatul în general şi în ce dezastru se transformă atunci când eşti bolnav de cancer. Mi-ar trebui doar o altă frază să recunosc cât sunt de tâmpit, ori poate aş folosi un cuvânt mai blând, supunându-mă unui risc imens, doar pentru că nu-mi pot controla slăbiciunile.” Nu, nu, nu. E mai simplu de-atât. Numai un tâmpit ar fi atât de dependent de fumat când există Nicorette pentru dependența fiziologică și Tic-Tac sau un milion de chestii de supt de genul Fisherman's Friend pentru cea psihologică, recte dependența de un gest inutil.

Adică trebuie să fii tâmpit să scrii că durerile te trimit „pe balcon, ca să fumez chircit, cam două treimi din noapte”. Băi, de ce nu te-ai aruncat direct în cap? Mai rău, „puţin înainte de ora trei, am băut o cană mare cu cafea, căci e singurul „medicament“ care-mi temperează oarecum nebunia stomacului”. Temperează PE DRACU. La 41 de ani, cu mintea unui puțoi de șapte.

Printre multele povești, cea cu zbaterea ochiului stâng are „norocul” că în ea au existat și idioți mai mari decât autorul. Fără ei, ghiciți cine ar fi putut pierde plecarea întârziată a avionului pentru că era singurul bou care fuma („Dezmeticindu-mă rapid din relativa mea uimire, am stins ţigara şi mi-am părăsit jumătatea de cafea, repezindu-mă oarecum bezmetic spre uşa care te trimitea către avion.”). Altă mostră de imbecilitate: „pentru că într-un avion ce se întinde molcom pe pistă nu ai prea multe lucruri de făcut, mai ales când n-ai avut inspiraţia să-ţi iei o carte cu tine, am jucat Clash of Clans. Până când telefonul mobil m-a anunţat că-şi termină bateria dacă o să continui să fac chestia asta, aşa încât e ceva mai înţelept să mă opresc.” Omul ăsta ar fi murit ars la Colectiv din lipsa instinctului de conservare care pe mine m-ar fi făcut să nu pot sta mai mult de 45 de secunde într-un spațiu închis în acel mod. Instinctul de conservare și judecata te fac să-ți dorești să ai bateria telefonului spre 100%, nu spre 0% când zbori cu avionul, că nu se știe ce situații neprevăzute mai apar. Dar dacă ești idiot, nu ai cu ce judeca. „Iar când în sfârşit am oprit, m-am bucurat. M-am bucurat într-atât, încât nici măcar nu am stat să fumez o ţigară, am tras doar câteva fumuri în deplasarea mea robotic-ruginită spre restaurant şi am ocupat un loc la o masă.” Țigare, ai?

Cartea este atroce în abundența ei de repere politice neavenite. Este încă și mai atroce prin numărul de povestioare absolut tembele și fără de noimă. Nu sunt scriitor, dar efectiv (efectiv, Sandra!) nu aș fi avut tupeul să încredințez un astfel de text pentru o eventuală tipărire! (Există și istorisiri pe care nu am a le critica, dar și înșiruiri inutile de cuvinte.)

Pe partea de „public service”, ni se explică înșelătoria statisticilor de tipul „five years survival rate”. Bun, util, hențoș... dar nu prea. Da, există un lucru nespus, anume acela că nu există nici o informație cu privire la rata de supraviețuire după mai mult de 5 ani, dar următoarea apreciere este falsă: „Pentru a fixa un procent de supravieţuire, ei se limitează la primii cinci de după tratament. Căci aşa e statistica, are nevoie de repere ferme. Iar după cei cinci ani, te consideră definitiv vindecat.” Nu, nu te consideră nimeni „definitiv” vindecat, dar dacă s-ar extinde studiul pe o perioadă mai mare (să zicem 10 sau 20 de ani) ar interveni mortalitatea din orice alte cauze și ar altera relevanța statisticii. Pur și simplu, cinci ani este o măsură care permite evaluarea eficienței unui tratament față de altul, pentru că asta îi interesează de fapt pe domnii care fac statisticile.

Pe de altă parte, să știi că 15% sau 85% sunt încă în viață după 5 ani este lipsit de semnificație dacă nu știi care a fost tendința în cei cinci ani: curba mortalității a fost crescătoare în timp, adică tratamentul a întârziat moartea fără a vindeca boala? A fost descrescătoare, sugerând că tratamentul a fost extrem de eficient acolo unde boala nu a fost mai rapidă decât acesta? A fost ca un clopot inversat, însemnând că după o vreme boala recidivează, iar tratamentul nu mai „prinde”, sau a fost de forma unui clopot, sugerând că dacă treci de un moment critic, ai toate șansele să supraviețuiești mult peste cei 5 ani, asta dacă nu mori din altă pricină?

De remarcat că oricum numărul supraviețuitorilor scade pe parcursul celor cinci ani, deci orice enunț cu privire la „survival rate” deprimă. Ce ar trebui mai degrabă comunicat ar fi rata mortalității: dacă de la o lună la alta un procent tot mai mic din supraviețuitori mor, atunci tratamentul are efect. Firește, pot fi și cazuri extreme, cu decese masive și rapide în primele luni, iar în cazul unui procent foarte mic de supraviețuitori după, să zicem, 6 luni, aproape că nu mai contează evoluția ulterioară.

Mă mai supără și alte scăpări de logică: „Cândva, prin copilărie, mergând pe stradă, am găsit o bancnotă de o sută de dolari.” Nu, corect ar fi fost așa: „Cândva, prin copilărie, mergând pe stradă, am găsit o hârtie frumos tipărită despre care credeam că era o bancnotă de o sută de dolari.” (Sau „...am găsit o bancnotă de o sută de dolari. Sau cel puțin așa credeam eu.”) Nu insist. (Cândva m-am întâlnit cu Elvis, doar că nu era el.)

Slăbiciuni? Nu mai departe de nebuna iehovistă. Adică ai energia să „combați” cu ea pe teme religioase, dar nu ai tupeul să-i spui ei (ei, nu nouă, cititorilor) că de câteva zile minte de stinge la telefon, deci garantat ajunge în iad? Și că de fapt să mai tacă dracului din gură, căci este ridicolă cu sutele ei de aberații debitate la telefon în gura mare, și că de fapt este oaspete tolerat, nu pacient, iar dacă nu-i convine ce vor alții (inclusiv un geamlâc deschis) e liberă să plece? Uite de-aia n-are ursul românesc coadă...

O fi totuși de la tratament. Motanul Șarli care vorbește exact ca mâța de Cheshire este o altă nefăcută care e totuși făcută, scrisă, publicată. (Mă rog, tot e bine că nu e citat Tartarin din Tarascon.)

Una peste alta, voi încerca să uit că am citit această carte, tot așa cum autorul, sper, va apuca să reușească să uite această „farsă” pe care i-a jucat-o soarta.

A, era nu uit. Toate acestea (fără predicat), în țara în care Arsenie Boca stă deasupra Tatălui și Fiului, căci de la Sf. Boca așteaptă oamenii vindecare, nu de la cele două treimi ale divinității (nu mă prea pricep, dar cred că nimeni nu se roagă Sfântului Duh, ăla nefiind bun decât la fertilizări sui-generis, dacă am înțeles eu bine).

[Prundeanu Ciprian · Rating 1 out of 5]

Discuție ipotetică ratată între Lucian Dan Teodorovici și orice persoană care ar fi putut să îi spună cum stă treabă:
- Uite, Luci, chiar îmi pare rău că ai trecut prin chestia asta, dar parcă totuși ce ai strâns tu aici nu ar fi de o carte. Nu că un capitol întreg despre Clash of Clans nu ar fi ce trebuie, dar totuși - totuși, parcă nu ar strica să ții lucrurile astea pentru tine, nu mulți ar înțelege și nu tot ce ne trece nouă prin minte merită publicat.
- Acum că ai spus lucrurile astea, recunosc și eu că aveam propriile îndoieli. Poate mai amân publicarea.

Happy End!

[Ana-Maria Bivol · Rating 4 out of 5]

Simplu: sincera, amuzanta.

[Mirela · Rating 3 out of 5]

„În filmul iranian Ta’m e guilass, scris şi regizat de Abbas Kiarostami, un bărbat vrea să se sinucidă. Nu ăsta e, de fapt, subiectul. Îl urmărim pe protagonist în încercarea lui de-a găsi un om care, contra unei sume, va accepta să vină, a doua zi dimineaţă, să acopere cu pământ groapa în care personajul are de gând să-şi pună capăt zilelor. Iar filmul acoperă discuţii după discuţii, cu diverşi oameni cărora li se propune acest lucru. La un moment dat, îl vedem pe cel care vrea să moară alături de un bătrân, într-o maşină. Iar bătrânul îi povesteşte, senin, o întâmplare din tinereţea lui. Următoarea: „Era chiar după ce m-am căsătorit. Aveam tot felul de necazuri. Eram aşa de sătul, încât am decis să-mi închei socotelile cu toate. Într-o dimineaţă, înaintea zorilor, mi-am pus o funie în maşină. Eram hotărât, voiam să mă omor... Am pornit spre Mianeh. Asta se întâmpla în 1960. Am ajuns la o plantaţie de duzi. Am oprit acolo. Încă era întuneric. Am aruncat funia peste crengile unui copac, dar nu s-a agăţat. Am încercat o dată, de două ori, dar fără nici un folos. Aşa că m-am căţărat în copac şi am legat strâns funia. Atunci am simţit ceva moale sub mână. Dude. Dude dulci, delicioase. Am mâncat una. Era zemoasă. Apoi o alta, pe urmă o a treia. Am observat că soarele se ivea deasupra piscurilor. Şi încă ce soare, ce peisaj, câtă verdeaţă! Deodată, am auzit nişte copii îndreptându-se spre şcoală. S-au oprit pentru a se uita la mine. M-au rugat să scutur copacul. Dudele au căzut, iar ei le-au mâncat. M-am bucurat. Apoi am cules nişte dude pentru a le duce acasă. Soţia mea încă dormea. Când s-a trezit, a mâncat şi ea dude. Şi i-au plăcut şi ei“.
M-a impresionat într-atât monologul ăsta, încât mi-am dorit încă de când am văzut filmul să-l pot plasa, cândva, într-o carte a mea.”

[Io Nuca · Rating 3 out of 5]

M-am întristat tare de tot să aud prin ce a trecut LDT și în același timp am admirat mult de tot felul în care a ales să povestească despre boala lui - aproape obiectiv, fără să își frângă mâinile, fără să vrea să ne pară rău pentru el.

Acum nu pot decât să sper că totul o să fie bine și că n-a abandonat cu totul cartea despre leproși, că la un moment dat o să se întoarcă la ea. Tare îmi mai doresc să o citesc!

[Mirela Dudaş · Rating 4 out of 5]

citită pe nerăsuflate. accidental am deschis cartea, pentru că voiam să încep cu Matei Brunul :)

[S_ind · Rating 5 out of 5]

5 stele pentru sinceritate, sensibilitate si umor

[Bogdan · Rating 3 out of 5]

3.5.

[Adrian Manea · Rating 5 out of 5]

O carte excelentă, din atît de multe motive!

Într-un fel, mi-a amintit de „În căutarea corpului regăsit“, a lui Vintilă Mihăilescu și în același timp, m-a dus cu gîndul și la întîmplări din viața personală, din spitale. Dacă scrierile lui V. Mihăilescu au atît erudiția, cît și finețea și înțelepciunea caracteristice, cartea lui Teodorovici are o naturalețe aparte, un aspect de jurnal care te atinge foarte ușor, dar și pe care îl „vezi“ și îl „simți“ la fel de ușor. V. Mihăilescu citează antropologi și psihologi, L. D. Teodorovici joacă Clash of Clans și fuge din spitalul încuiat la o țigară în miez de noapte. Oricît de ciudat ar părea, ambele stiluri m-au „atins“, m-au emoționat și bineînțeles, au rămas cu mine.

Da, forma dezordonată și oarecum hibridă („în ramă“, pe alocuri) a cărții nu curge chiar cel mai ușor. Dar, dat fiind contextul, apreciez faptul că autorul a publicat-o exact așa, pură și nefardată, precum a conceput-o și închegat-o probabil grăbit în ceea ce credea că îi poate fi ultima lucrare.

Și, desigur, lovitura de maestru este semnificația titlului.