Bernard Charles Henri Clavel (May 29, 1923 – October 5, 2010 was a French writer.
Clavel was born in Lons-le-Saunier. From a humble background, he was largely self-educated. He began working as a pastry cook apprentice when he was 14 years old. He later had several jobs until he began working as a journalist in the 1950s. After the war, he worked for the social insurance, and he could not dedicate himself to literature until 1964. He has lived and worked in many places and lived in Savoy until his death.
His first novel was L'Ouvrier de la nuit (Night Worker, 1956). He later published works for young people and numerous novels, at times organised into series: La grande patience (The Great Patience, 4 volumes — 1962–1968), Les Colonnes du ciel (Heaven's Pillars, 5 volumes — 1976–1981), or Le Royaume du nord (Northern Kingdom, 6 volumes — 1983–1989).[2]
In his writings, he employed simple language and attached importance to humble characters and to the defence of humanist values by questioning violence and war.
ÎN TOATE REGIUNILE situate de-a lungul văii Ronului şi a Saônei, toamna se înscăunase cu mult înainte de sfârşitul verii. Există ani în care cei ce prevestesc toamna, făcând-o mai timpurie, sunt ploile şi vânturile reci. În anul 1840, însă, soarele continua să dogorească. După puţinele averse căzute spre sfârşitul lui iulie, părea că cerul se golise pentru totdeauna. Urmase o lună de august fierbinte cu zile nesfârşite, când totul frigea ca jarul, şi nopţi zăpuşitoare, fără o boare de vânt.
Nivelul apelor scăzuse, bălţile de pe malul Ronului secaseră. Nămolul crăpase. Mii de vieţuitoare mureau: lipitori, viermişori, melci de apă, peşti şi midii de râu. Stoluri de păsări se ghiftuiseră cu carnea oferită de-a gata, apoi, nemaiaflând hrană, nici apă, plecaseră spre alte meleaguri unde cerul mai revărsa poate şi altceva decât raze de foc.
Uscăciunea aceasta o resimţiseră mai întâi oamenii de la ţară şi cei ce trăiesc pe malul apelor, apoi seceta începuse să apese şi asupra orăşenilor, obişnuiţi să-şi arunce ochii mai rar spre bolta cerească.
Oraşul Lyon, care-şi varsă apele menajere şi murdăriile în Rone şi Saône, s-a pomenit brusc cu o duhoare de putreziciune. Duhoarea se răspândise pe pavajul denivelat al străduţelor şi pe treptele scărilor. În scurt timp cotropise pasajele ― locuri de trecere întunecoase de la o stradă la alta, pe sub case. Aici se metamorfoza lent, îmbibându-se cu răcoarea umedă, care, cu toată seceta, dăinuia încă, degajându-se din porii pietrelor vechi. Era ca şi cum interiorul fiecărei locuinţe de la poalele scărilor în spirală ar fi exalat un miros de sudoare rece de om cuprins de friguri. Spre miezul lunii august, miasma cuprinsese marile bulevarde moderne şi pieţele publice.
Pe malul stâng al Ronului unde se întind livezile, culturile de legume şi arbuştii zăvoaielor, pământul îşi pierduse seva. Se întărise. Iarba potecilor, îngălbenită, se acoperise cu un colb alb-cenuşiu. Copacii începuseră să ruginească încă de la începutul lui septembrie, apoi, curând, îşi pierduseră primele frunze. Iar frunzele nu erau aurii ca cele din toamnele obişnuite, ci uscate şi fărâmicioase, de culoare pământie, ca pâinea prea coaptă.
În partea de sud a şoselei noi venind dinspre podul vechi şi străbătând cartierul Ghillotière, şantierele de construcţie fuseseră oprite. Apele scăzute ale fluviului împiedicau navele să aducă piatră şi nisip. Sărăcia provocată de seceta acestor zile se adăuga la aceea care de ani îi obliga pe cei ce se ocupau cu sericicultura să părăsească marele oraş pentru a se refugia la Givors, Tarare, Arbresle sau Limonest. În aceste târguşoare unde impozitul era mai mic, lucrătorii mătăsari îşi puteau procura mai uşor un petec de pământ pentru cultură şi se temeau mai puţin de fluctuaţiile pieţei în ramura industriei de mătase. Şi totuşi, în acest an asistaseră neputincioşi la pieirea micilor lor culturi. Cei ce se grupaseră în atelierele de manufactură folosind căderile de apă pentru punerea în funcţiune a maşinilor de depănat şi a vârtelniţelor erau nevoiţi de asemenea să-şi întrerupă activitatea când debitul apei scădea.
Je n'étais pas vraiment open au moment de prendre ce livre, qui m'a été conseillé par mon chéri, car je suis dans une période où je préfère donner mon temps aux autrices et aux voix noires. On est ici sur du récit historique sur un métier masculin donc pas tout à fait ce que je recherche, mais le seigneur du fleuve m'a rapidement transportée. Un bonus pour moi est qu'étant Lyonnaise, ce récit de la descente et de la remonte du rhône par le chemin de halage est bourré de références géographiques qui me parlent. J'ai accueilli avec intérêt et une pointe de nostalgie la description du rhône sauvage, des petits ports et d'une économie ultra locale et florissante. Le personnage principal ainsi que les personnages et dialogues sont très plausibles. Il y a une thématique très forte sur l'avènement de la "modernité", ici le bateau à vapeur et le chemin de fer, où on contrebalance les avantages par les multiples emplois et l'économie qu'ils détruisent. Un parallèle avec divers événements et transformations de notre société est facile. L'écriture est aisée et la lecture rapide, je conseille si il passe par votre PAL.
This may be the best book I have read in French. It takes us back to the nineteenth century where the Rhone was an important thoroughfare, though declining because of competition from the nascent rail companies. Bernard Clavel comes over as a French Thomas Hardy, chronicling the changes in a rural milieu coming from the nineteenth century behemoth of industrial revolution.