Goya: The Last Carnival

by Victor Ieronim Stoichiță

This intriguing book on Goya concentrates on the closing years of the eighteenth century as a neglected milestone in his life.

Goya waited until 1799 to publish his celebrated series of drawings, the Caprichos , which offered a personal vision of the "world turned upside down". Victor I. Stoichita and Anna Maria Coderch consider how themes of Revolution and Carnival (both seen as inversions of the established order) were obsessions in Spanish culture in this period, and make provocative connections between the close of the 1700s and the end of the Millennium. Particular emphasis is placed on the artist's links to the underground tradition of the grotesque, the ugly and the violent. Goya's drawings, considered as a personal and secret laboratory, are foregrounded in a study that also reinterprets his paintings and engravings in the cultural context of his time.

Genres: Art

320 pages, Paperback

First published January 1, 1999

About the author

Victor I. Stoichiță is a Professor of the History of Art at the University of Fribourg, Switzerland. He is the author of "A Short History of the Shadow" (Reaktion, 1997) and co-author of "Goya" (Reaktion, 1999)

Reviews

[Simona Ardelean-Samanta · Rating 4 out of 5]

Cartea a apărut pentru prima dată cu titlul de Goya. The last Carnival la Reaktion Books, Londra,1999. Modificarea titlului pe care o constatăm odată cu ediţia în limba română poate fi lesne înţeleasă daca ne raportăm la nota explicativă a autorilor. Cartea nu e o istorie a tranziţiei de sfârşit de veac, ci a imaginarului din această perioadă (1789-1800):” preferăm să ne concentrăm cercetările cu privire la imaginarul unui carnaval aflat în pragul dezintegrării abordând cu precădere exemplele şi personalităţile cheie. Cea mai importantă dintre acestea din urmă este cu siguranţă Francisco Goya, urmat îndeaproape de Marchizul de Sade.”(1)
Singurul capitol care se referă la Sade e cel numit cu haz “Clinica ratiunii pure” intr-o filiaţie denominativă uşor de identificat. Capitolul e organizat sub forma unui dialog între mundus inversus şi mundus perversus, care într-o măsură mai mică sau mai mare sunt definitorii pentru operele ambilor creatori.
Despre mundus inversus în care ceea ce este doar pare a fi şi ceea ce pare fiinţează dublu în deplină legitimitate autorii ne vorbesc în toate cele 8 capitole ale cărţii. Primul dintre ele ne relatează despre un “carnaval ce n-a avut loc niciodată”, dar ideea de carnaval va fi reluată în mereu înnoite formulari: ”Carnavalul a murit, trăiască carnavalul”, “căderea în cădere”, “un carnaval nesfârşit”, “discursul (unui) nebun”, “carnavaul limbajului”, nume de capitole si subcapitole care te fac să zâmbeşti si sa cauţi rasfăţat bucuria unui spectacol ce pare a fi pus în scenă special pentru încântarea ta intelectuală.
Revenind la primul capitol acesta poarta miza unei elborări metodologice. E nevoia de prezentarea instrumentelor de lucru firească oricarei lucrări serioase de critica de artă şi/sau literară. De ce carnaval? Pentru ca în timpul său nu mai există graniţe între ranguri, spirite şi pentru că în acest amalgam, aşa cum îl numesc autorii, se poate în sfârşit discuta deschis despre rolurile şi măştile cotidiane pe care în afara sărbătorii oamenii sunt nevoiţi să le ia în serios. Victor Ieronim Stoichiţă şi Anne Coderch prezintă un fenomen care poate fi circumscris istoric şi social, dar pe care aleg să-l redea din prisma punctelor diferite de vedere ale scriitorilor Goethe si Madame de Stäel. Primul vede în canavalul descris în “Das Römische Karneval” (1788-1789) o revoluţie simbolică, în timp ce autoarea romanului “Corinne ou l’Italie” (1807) îl vede mai degrabă ca pe o amintire a regimului trecut, un vis. Intre cele doua opere, pe o perioadă de altfel restrânsă de timp de întâmplă prefacerea, tranziţia către spectaculum.
Simbolurile care par să deţină cheia universului artistic al lui Goya sunt ochelarii si râsul, potrivite recuzitei carnavaleşti care te îmbie la a vedea dincolo de aparenţe şi de a menţine pe tot parcursul surâsul grotesc asemenea autoportretului pe care pictorul îl execută în exil, Bătrân legănându-se(2) , şi pe care-l vom găsi aşezat între indicaţiile metatextuale ale copertei. Studiul este un excelent exemplu de cum se poate citi imaginea, decodifica, analiza integrat perioadei istorice din care face parte şi în relaţie cu cat mai multe dintre posibilele surse de inspiraţie, cu ceea ce a facut parte din spiritul vremii şi mai ales, fiind vorba de Goya, cu ceea ce adus inovator in mutaţia indiscutabila spre modernism. Vom găsi in capitolele cărţii nenumarate citiri si re-citiri ale aceluiaşi tablou, interpretat social, isotric, din punctul de vedere al intenţiilor iniţiale, al cenzurărilor impuse şi auto-impuse, precum şi o grijă pentru detalii care te fac sa crezi că întregul parcus de informare s-a desfăşurat sub o lupă imensă, ochelarii lui Goya devenind de nevoie şi ochelarii noştri. Ne amuzam împreună cu pictorul, dar râsul lui e mai sonor deoarece părăseşte lumea lăsând în urmă nenumarate semne de întrebare.

(1)Op. cit., p.7
(2)Albumul Bordeaux, care poate fi văzut expus la The Hispanic Society of America, New York

[laurentiu]

0

[El Lector Enmascarado · Rating 2 out of 5]

Una obra tan sugerente que llega a autosugestionarse. El autor maneja una cantidad impresionante de materiales textuales e iconográficos, pero muchas veces pasa de uno a otro como se pasaría du coq à l’âne, en una argumentación que él mismo podría calificar de carnavalesca. El libro resulta, pues, bastante irregular y poco orgánico. Puede ser muy entretenido para descubrir nuevos detalles y aspectos de la obra de Goya, siempre y cuando se haga abstracción de la argumentación, inaceptable a casi todos los niveles (con excepción del capítulo dedicado a La familia del infante don Luis, mucho más convincente que el resto). Abundan las sobreinterpretaciones de citas y de cuadros: en la primeras se descubren matices o connotaciones que no están allí; en los segundos se aíslan ciertos detalles para insertarlos en series iconográficas a veces muy alejadas del objeto de estudio. No son raras las afirmaciones apodícticas (pp. 21, 22, 41, passim) ni los pasajes especulativos, a veces con plena conciencia («ce ne sont là que des conjectures», p. 259). (Leo, como se ve, la versión francesa original, pero corregida en colaboración con Anna-Maria Coderch, editada en 2016 por Hazan: Le dernier carnaval. Goya, Sade et le monde à l’envers).

[Wendy · Rating 5 out of 5]

An incredible piece of scholarship.