What do you think?
Rate this book
Jurnal de război: misiune în România: noiembrie 1916–aprilie 1918
444 pages, Paperback
First published January 1, 2009
1 person is currently reading
34 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
January 6, 2024
Regret că cei de la editura Humanitas au decis să reducă jurnalul strict la impresiile autorului referitoare la aventura sa într-o Românie ruptă în bucați (ori mai potrivit ar fi să spun, într-o Moldovă încărcată cu refugiați munteni până la extrem și jefuită de soldații ruși - amănunt important, sub auspiciile căruia se termină cartea). În nota editurii se precizează că au fost eliminate amănunte precum recenziile cărților citite, descrierea peisajelor, metodele de strategie și discuțiile legate de politica externă - ar fi evidențiat simpatia pe care a căpătat-o Fontaine pentru România.
Petrecând doi ani pe frontul francez, soldatul se oferă voluntar pentru Misiunea Militară Franceză, pentru a fi adus în România, cu scopul pregătirii armatei. Ajuns în Moldova, este frapat de situația locuitorilor supuși unui ger teribil (de altfel, iarna din 1916 rămâne cunoscută pentru asprimea ei - în Iași, cadavrele înghețate erau încărcate într-un camion în fiecare dimineață, iar lemnele de foc erau obținute prin tăierea copacilor din Copou), dar și ocupației armatelor ruse, care n-au tratat românii ca pe niște aliați în nicio clipă nenorocită a nenorocitului de Mare Război. Ironia face ca Fontaine să se înțeleagă mai bine cu soldații români, cu toate dificultățile lingvistice, decât cu coloneii la care este cazat și pe care trebuie să-i supravegheze. Surpinde lipsa totală de interes pe care o manifestă cei influenți în cadrul armatei față de soldați și dezaprobă faptele de agresiune săvârșite de colonei asupra acestora, urmând ca mai apoi să le raporte. Venit în țară cu gândul de a schimba mizeria în care se afla armata românească, nu se lasă descurajat când întâmpină primele obstacole - ordinele modificate, recomandările ignorate - și decide să devină un exemplu în rândul soldaților pe care se presupune că ar trebui să-i obișnuiască cu noile metode de luptă. Soldat fiind pe frontul francez timp de doi ani, atitudinea pe care o adoptă germanii față de români i se pare neobișnuită, iar teama soldaților de bubuiturile de tun care răsună regulat - un fel de-al germanilor de a le reaminti că n-au uitat de ei - nu-l impresionează și nici n-o înțege. Deși considerat de ofițeri un ghimpe în coastă, soldații îi admiră curajul de-a umbla degajat când răsună salvele germanilor, admirație care se concreditează printr-o medalie, pe care Marcel o primește măgulit, dar convins de inutilitatea ei. După ofensiva de la Verdun și de pe Somme, autorului i se pare că frontul de Răsărit este supus la mai puține încercări decât cel din Occident, cu toate că se află în apropierea teritoriului unde s-au dat cunoscutele lupte de la Mărășești. Curând se obișnuiește cu dezinteresul generalilor și caută să converseze cu soldații români, pe care-i îndeamnă să participe alături de el la explorarea tranșeelor.
Cartea demonstrează nu numai simplitatea unui soldat, ci și devotamentul unui străin față de o țară cu care n-avea nimic în comun. Marcel Fontaine mi s-a părut, în numeroase aspecte, versiunea masculină și lipsită de posibilități a Reginei Maria (comparație uriașă), însă n-am putut să nu mă gândesc la asemănarea dintre cei doi. Pornind de la faptul că amândoi vin într-o țară străină cu scopul de a reorganiza și până la interesul manifestat de condițiile de trai ale soldaților și ale răniților, n-am putut să n-am în minte continua imagine a celor doi, ambii impresionați de simplicitatea și de capacitatea de îndurare resemnată a românilor. Deși este nevoit să plece în condițiile în care România a încheiat pacea separată cu Germania, autorul rămâne îndrăgostit de țara noastră, în ciuda stării deplorabile în care se afla când a venit pentru prima dată, lucru care-l determină să se căsătoarească cu o româncă și să rămână să predea în țară după terminarea războiului. Un patriotism de care nici românii n-au dat dovadă în acele vremuri.
Petrecând doi ani pe frontul francez, soldatul se oferă voluntar pentru Misiunea Militară Franceză, pentru a fi adus în România, cu scopul pregătirii armatei. Ajuns în Moldova, este frapat de situația locuitorilor supuși unui ger teribil (de altfel, iarna din 1916 rămâne cunoscută pentru asprimea ei - în Iași, cadavrele înghețate erau încărcate într-un camion în fiecare dimineață, iar lemnele de foc erau obținute prin tăierea copacilor din Copou), dar și ocupației armatelor ruse, care n-au tratat românii ca pe niște aliați în nicio clipă nenorocită a nenorocitului de Mare Război. Ironia face ca Fontaine să se înțeleagă mai bine cu soldații români, cu toate dificultățile lingvistice, decât cu coloneii la care este cazat și pe care trebuie să-i supravegheze. Surpinde lipsa totală de interes pe care o manifestă cei influenți în cadrul armatei față de soldați și dezaprobă faptele de agresiune săvârșite de colonei asupra acestora, urmând ca mai apoi să le raporte. Venit în țară cu gândul de a schimba mizeria în care se afla armata românească, nu se lasă descurajat când întâmpină primele obstacole - ordinele modificate, recomandările ignorate - și decide să devină un exemplu în rândul soldaților pe care se presupune că ar trebui să-i obișnuiască cu noile metode de luptă. Soldat fiind pe frontul francez timp de doi ani, atitudinea pe care o adoptă germanii față de români i se pare neobișnuită, iar teama soldaților de bubuiturile de tun care răsună regulat - un fel de-al germanilor de a le reaminti că n-au uitat de ei - nu-l impresionează și nici n-o înțege. Deși considerat de ofițeri un ghimpe în coastă, soldații îi admiră curajul de-a umbla degajat când răsună salvele germanilor, admirație care se concreditează printr-o medalie, pe care Marcel o primește măgulit, dar convins de inutilitatea ei. După ofensiva de la Verdun și de pe Somme, autorului i se pare că frontul de Răsărit este supus la mai puține încercări decât cel din Occident, cu toate că se află în apropierea teritoriului unde s-au dat cunoscutele lupte de la Mărășești. Curând se obișnuiește cu dezinteresul generalilor și caută să converseze cu soldații români, pe care-i îndeamnă să participe alături de el la explorarea tranșeelor.
Cartea demonstrează nu numai simplitatea unui soldat, ci și devotamentul unui străin față de o țară cu care n-avea nimic în comun. Marcel Fontaine mi s-a părut, în numeroase aspecte, versiunea masculină și lipsită de posibilități a Reginei Maria (comparație uriașă), însă n-am putut să nu mă gândesc la asemănarea dintre cei doi. Pornind de la faptul că amândoi vin într-o țară străină cu scopul de a reorganiza și până la interesul manifestat de condițiile de trai ale soldaților și ale răniților, n-am putut să n-am în minte continua imagine a celor doi, ambii impresionați de simplicitatea și de capacitatea de îndurare resemnată a românilor. Deși este nevoit să plece în condițiile în care România a încheiat pacea separată cu Germania, autorul rămâne îndrăgostit de țara noastră, în ciuda stării deplorabile în care se afla când a venit pentru prima dată, lucru care-l determină să se căsătoarească cu o româncă și să rămână să predea în țară după terminarea războiului. Un patriotism de care nici românii n-au dat dovadă în acele vremuri.
June 5, 2018
E vorba despre un jurnal ce nu pare să fi fost conceput pentru publicare - așa aș deduce din postfață. Unele bucăți au fost scoase, dar cartea este destul de mare (peste 464 de pagini, versiunea ebook), și nu cred că vă interesează ce a mâncat autorul, sau pe unde a călărit, sau ce manevre a făcut în fiecare zi. Nu-mi dau seama dacă se mai putea tăia din informație.
Apoi, Fontaine nu a prins mare lucru acțiune pe frontul românesc; a participat la antrenament și manevre, a scris rapoarte, a fost la Mărășești, dar nu în sectoarele unde au fost lupte grele. Deh, războiul văzut "de jos" nu e mereu la fel de interesant ca perspectiva istoricului, sau a generalilor.
Totuși, cartea are observații interesante despre starea României (Moldovei) în 1917-1918 (autorul a ajuns în România în ianuarie 1917, deci titlul e un pic ciudat). Un aspect ar fi inegalitatea frapantă: cât de zdrențăroși erau soldații, discrepanțele între aceștia și ofițerii superiori (care mâncau din belșug în timp ce populația murea de foame) - destul de șocant cât de diferit au trăit clasele sociale războiul. De asemenea, impresii despre viața la sat. Comparația între frontul francez și cel românesc la Mărășești - se pare că artileria era mult mai puternică pe frontul de vest. Prăpădul făcut de "aliații" ruși - sate de la frontiera cu Austro-Ungaria arse de aceștia, acte de banditism, jafuri etc. Drumul prin Rusia în curs de bolșevizare în martie 1918. Divergențele lui Averescu cu misiunea franceză, de care nu știam - autorul îl acuză pe generalul, viitor politician, că ar fi înlesnit nemților urmărirea misiunii franceze în Rusia.
Apoi, Fontaine nu a prins mare lucru acțiune pe frontul românesc; a participat la antrenament și manevre, a scris rapoarte, a fost la Mărășești, dar nu în sectoarele unde au fost lupte grele. Deh, războiul văzut "de jos" nu e mereu la fel de interesant ca perspectiva istoricului, sau a generalilor.
Totuși, cartea are observații interesante despre starea României (Moldovei) în 1917-1918 (autorul a ajuns în România în ianuarie 1917, deci titlul e un pic ciudat). Un aspect ar fi inegalitatea frapantă: cât de zdrențăroși erau soldații, discrepanțele între aceștia și ofițerii superiori (care mâncau din belșug în timp ce populația murea de foame) - destul de șocant cât de diferit au trăit clasele sociale războiul. De asemenea, impresii despre viața la sat. Comparația între frontul francez și cel românesc la Mărășești - se pare că artileria era mult mai puternică pe frontul de vest. Prăpădul făcut de "aliații" ruși - sate de la frontiera cu Austro-Ungaria arse de aceștia, acte de banditism, jafuri etc. Drumul prin Rusia în curs de bolșevizare în martie 1918. Divergențele lui Averescu cu misiunea franceză, de care nu știam - autorul îl acuză pe generalul, viitor politician, că ar fi înlesnit nemților urmărirea misiunii franceze în Rusia.
January 13, 2022
1916
17 n o i e m b r i e
t r e p a il (m a r n a ) Când mă trezesc, ordonanţa îmi înmânează un ordin de serviciu care mă umple de bucurie. Îmi vine să-l îmbrăţişez pe om! Sunt desemnat să particip la Misiunea Militară în curs de formare pentru România. Trebuie să merg de îndată la biroul colonelului, unde voi primi foaia de drum. Trebuie să-i încredinţez aghiotantului meu Tabarly comanda companiei şi să părăsesc Trepail chiar azi ca să mă prezint mâine de dimineaţă la Ministerul de Război din Paris, unde voi primi instrucţiuni precise. Pot spune că am noroc! Şi tocmai când mă aşteptam mai puţin. În urmă cu vreo cincisprezece zile, într-o seară, am primit de la batalion o circulară care-i anunţă pe toţi ofiţerii că se caută voluntari pentru România. După mai bine de doi ani de război în infanterie şi mereu în linia întâi, cu excepţia ultimelor câteva săptămâni, când am fost numit la depozitul diviziei, eram voluntar pentru orice numire graţie căreia să pot părăsi tranşeele. Dar cererile mele nu au fost niciodată luate în seamă. Existau prea mulţi amatori „cu pile“ care erau preferaţi. Cum nu mă puteam bizui pe nici un protector, nu am fost niciodată desemnat pentru nimic. De data asta, când în plus mai exista şi perspectiva unei călătorii frumoase, aveam şi mai puţine şanse să trag un loz mare.
17 n o i e m b r i e
t r e p a il (m a r n a ) Când mă trezesc, ordonanţa îmi înmânează un ordin de serviciu care mă umple de bucurie. Îmi vine să-l îmbrăţişez pe om! Sunt desemnat să particip la Misiunea Militară în curs de formare pentru România. Trebuie să merg de îndată la biroul colonelului, unde voi primi foaia de drum. Trebuie să-i încredinţez aghiotantului meu Tabarly comanda companiei şi să părăsesc Trepail chiar azi ca să mă prezint mâine de dimineaţă la Ministerul de Război din Paris, unde voi primi instrucţiuni precise. Pot spune că am noroc! Şi tocmai când mă aşteptam mai puţin. În urmă cu vreo cincisprezece zile, într-o seară, am primit de la batalion o circulară care-i anunţă pe toţi ofiţerii că se caută voluntari pentru România. După mai bine de doi ani de război în infanterie şi mereu în linia întâi, cu excepţia ultimelor câteva săptămâni, când am fost numit la depozitul diviziei, eram voluntar pentru orice numire graţie căreia să pot părăsi tranşeele. Dar cererile mele nu au fost niciodată luate în seamă. Existau prea mulţi amatori „cu pile“ care erau preferaţi. Cum nu mă puteam bizui pe nici un protector, nu am fost niciodată desemnat pentru nimic. De data asta, când în plus mai exista şi perspectiva unei călătorii frumoase, aveam şi mai puţine şanse să trag un loz mare.
Displaying 1 - 3 of 3 reviews