What do you think?
Rate this book
Elegie pentru uman: o critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu
„«Elegia pentru uman» din cartea de faţă e oficiată pentru omul filo-uman, cel învins de toate ideologiile, victima perfectă a tuturor totalitarismelor, omul hăcuit de texte (fiindcă totalitarismul e Textul care ajunge să fie pus în practică), dar pentru care nicicând ideile nu devin mai importante decât oamenii, pentru care empatia şi atenţia la celălalt sunt înseşi condiţiile lui de existenţă.
Era cumva natural ca literatura să fie în avangarda acestei «elegii pentru uman». Pe de o parte, fiindcă literatura şi umanul sunt coextensive, şi a fost o enormă greşeală strategică a modernităţii să încerce să-şi alieze literatura la cruciada ei anti-umană. Au existat minţi care au refuzat să valideze silogismele modernităţii împotriva omului; care au găsit inacceptabil ca modernitatea, iniţiată în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii omului, să ajungă să nege punctual fiecare dintre aceste trei concepte-promisiuni – pentru ca, în cele din urmă, să nege omul însuşi. Aceşti scriitori au înţeles literatura ca pe o cărare înspre uman, înspre un luminiş aflat la marginea istoriei, departe de modernitate şi de infernurile ei estetice şi politice, în care omul să aibă răgazul de a reînvăţa să fie uman. Fără revoluţiile lor estetice, literatura ultimului secol e de neimaginat.“ (Radu VANCU)
Ilustraţia copertei: Ioan Iacob, portret (detaliu)
Era cumva natural ca literatura să fie în avangarda acestei «elegii pentru uman». Pe de o parte, fiindcă literatura şi umanul sunt coextensive, şi a fost o enormă greşeală strategică a modernităţii să încerce să-şi alieze literatura la cruciada ei anti-umană. Au existat minţi care au refuzat să valideze silogismele modernităţii împotriva omului; care au găsit inacceptabil ca modernitatea, iniţiată în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii omului, să ajungă să nege punctual fiecare dintre aceste trei concepte-promisiuni – pentru ca, în cele din urmă, să nege omul însuşi. Aceşti scriitori au înţeles literatura ca pe o cărare înspre uman, înspre un luminiş aflat la marginea istoriei, departe de modernitate şi de infernurile ei estetice şi politice, în care omul să aibă răgazul de a reînvăţa să fie uman. Fără revoluţiile lor estetice, literatura ultimului secol e de neimaginat.“ (Radu VANCU)
Ilustraţia copertei: Ioan Iacob, portret (detaliu)
332 pages, Paperback
First published June 1, 2016
1 person is currently reading
45 people want to read
About the author
Radu Vancu
63 books121 followersRadu Vancu (n. 1978, Sibiu) este lector universitar la Facultatea de Litere din Sibiu. Lucrarea sa de doctorat a devenit una dintre exegezele critice esențiale asupra operei lui Mircea Ivănescu: Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (2007). A publicat volumele de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010) și Amintiri pentru tatăl meu (2010). Este, de asemenea, autorul volumului Eminescu. Trei eseuri (2011) și coautor al antologiilor Cele mai frumoase poeme din 2010 (2011) și Cele mai frumoase poeme din 2011 (2012).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
April 12, 2017
Insasi argumentatia lui Radu Vancu este, in acest eseu, profund umana. In fond, teza sa este cat se poate de simpla (si de capitala): arta inceteaza sa mai existe in absenta umanului. Muzeului anti-umanului ii este opusa o galerie luminoasa de portrete. Vancu ar putea sa faca oricand, pare-mi-se, parte din ea. 4,7/5
May 12, 2018
Prima parte este o carte atât de patapieviciană încât aproape că îi reproduce deopotrivă plusurile și minusurile: ceva acribie și erudiție, aparent multe deschideri, stil spumos, dar care trece uneori în viteză peste noțiuni care meritau nuanțate. Față de Patapievici (pe care îl laudă fără rușine și - mai grav - îl citează necritic), Vancu este un pic mai nuanțat și, cel puțin aparent, lasă mai puțin să se înțeleagă că se angajează într-un conflict ideologic.
În realitate, „elegia” sa pentru uman amenință să se transforme la tot pasul într-un „marș” - cel puțin aici (căci și-a mai „îndulcit” poziția ulterior, într-un articol în care încearcă să descrie postumanismul, după ce a apucat să citească din revista românească Post/h/um).
Teza lui Vancu este aceea că modernitatea a produs pagube pentru că a fost inumană (iar aici sugerează că o parte din vină ar aparține și scriitorilor, mergând până la a-i declara antiumanist și pe bietul Tzara, și chiar pe cei care pur și simplu au fost mai interesați în textele lor de lucruri sau ființe anumane), că postmodernitatea literară încearcă să compenseze acest pagube aducând în texte un exces de uman, iar nouă ne-ar rămâne în secolul acesta să restituim integral umanul și să-l lecuim definitiv de „sechelele” „bolii” anti-umaniste.
Ironia este că, în același timp în care Vancu se străduiește la tot pasul să ne convingă că ideile nu sunt mai importante pentru el decât oamenii, el este pândit de aceleași greșeli funciare, echivalând umanul cu umanismul și considerându-le ca fiind ceva a căror puritate „nealterată” (limbajul e categoric cripto-fascist) ar trebui restituită/apărată de ceva în afară care îl amenință în permanență.
Doar pentru eseistul nostru român este un mister cum a putut Pound să devieze, să devină anti-uman: răspunsul este că orice apel la puritate constituie un micro-fascism, o latență în acest sens. Vancu nu mai repetă greșeala de a pune amenințarea în cârca vreunei minorități umane (deși nici nu include vreuna în cvasi-canonul din a doua parte a cărții, o înșiruire după chipul și asemănarea sa), așa cum n-a ezitat să o facă Patapievici (vezi ce spune despre „sindicalizarea” homosexualilor în „Omul recent”), dar ne sugerează că doar umanul „nealterat” ar trebui să-și găsească loc în „epistema” secolului 21, nu ar avea drept de cetate nici măcar cyborgul.
Și acesta nu este un reproș minor: după cum au arătat deja postumaniștii, imaginarul colectiv, ocupat aproape în totalitate de patternuri hollywoodiene, a fost modelat cu ideea că roboții, odată deveniți conștienți, ar putea să ne distrugă specia sau, în orice caz, să ne conteste într-o nouă „revoltă a sclavilor”. Deja trăim într-un prezent în care au început să existe cyborgi și roboți recunoscuți legal drept cetățeni.
Lipsit de avânturi futorologice, Vancu face în fața acestor provocări ale viitorului destul de apropiat o figură, în cel mai benign caz, de „rockist” care urmărește să conserve atracția instrumentelor ne-electronice și a altor lucruri acum tradiționale, care vede în așa ceva singurul trecut, prezent și viitor al muzicii, timp în care atâția și atâția merg mai departe cu muzica parțial sau total electronică, unii chiar fără a se simți în vreun fel „anti-umani”. Atâta doar că Vancu nu scrie pe un forum sau la o masă de cârciumă, ci publică la Humanitas, produce discurs intelectual în spațiul public.
Din fericire, a scrie o carte nici nu mai contează așa de mult, așa că îl putem scuti de vreo vină viitoare (în cazul în care, după ce ne pregătim acum din nou pentru un fel de holocaust, vom deveni o societate ca în Blade Runner, unde „replicanții” sunt aproape cu desăvârșire umani, însă chiar și așa sunt subiectul urii și fricii oamenilor), deși nu a iertat pe mai nimeni din tabăra opusă...
Cea de-a doua parte, cum spuneam, conține un pseudo-canon. Clasificând scriitorii „filo-umani” în patru diviziuni - confesivii, sacralii, corporalii și maximaliștii -, Vancu alege să se aplece asupra următorilor (numai majoritari ca el): Mircea Ivănescu, John Berryman, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Mircea Eliade, Sorin Titel, Emil Brumaru, Dylan Thomas, Ezra Pound și Mircea Cărtărescu. Analize în general decente, interesante pe alocuri, pe când alte pasaje sunt de un parti pris strident (vezi paginiile de superlative nemăsurate la adresa lui Cărtărescu, până și în ceea ce-i privește publicistica de o mare „claritate etică”...).
În realitate, „elegia” sa pentru uman amenință să se transforme la tot pasul într-un „marș” - cel puțin aici (căci și-a mai „îndulcit” poziția ulterior, într-un articol în care încearcă să descrie postumanismul, după ce a apucat să citească din revista românească Post/h/um).
Teza lui Vancu este aceea că modernitatea a produs pagube pentru că a fost inumană (iar aici sugerează că o parte din vină ar aparține și scriitorilor, mergând până la a-i declara antiumanist și pe bietul Tzara, și chiar pe cei care pur și simplu au fost mai interesați în textele lor de lucruri sau ființe anumane), că postmodernitatea literară încearcă să compenseze acest pagube aducând în texte un exces de uman, iar nouă ne-ar rămâne în secolul acesta să restituim integral umanul și să-l lecuim definitiv de „sechelele” „bolii” anti-umaniste.
Ironia este că, în același timp în care Vancu se străduiește la tot pasul să ne convingă că ideile nu sunt mai importante pentru el decât oamenii, el este pândit de aceleași greșeli funciare, echivalând umanul cu umanismul și considerându-le ca fiind ceva a căror puritate „nealterată” (limbajul e categoric cripto-fascist) ar trebui restituită/apărată de ceva în afară care îl amenință în permanență.
Doar pentru eseistul nostru român este un mister cum a putut Pound să devieze, să devină anti-uman: răspunsul este că orice apel la puritate constituie un micro-fascism, o latență în acest sens. Vancu nu mai repetă greșeala de a pune amenințarea în cârca vreunei minorități umane (deși nici nu include vreuna în cvasi-canonul din a doua parte a cărții, o înșiruire după chipul și asemănarea sa), așa cum n-a ezitat să o facă Patapievici (vezi ce spune despre „sindicalizarea” homosexualilor în „Omul recent”), dar ne sugerează că doar umanul „nealterat” ar trebui să-și găsească loc în „epistema” secolului 21, nu ar avea drept de cetate nici măcar cyborgul.
Și acesta nu este un reproș minor: după cum au arătat deja postumaniștii, imaginarul colectiv, ocupat aproape în totalitate de patternuri hollywoodiene, a fost modelat cu ideea că roboții, odată deveniți conștienți, ar putea să ne distrugă specia sau, în orice caz, să ne conteste într-o nouă „revoltă a sclavilor”. Deja trăim într-un prezent în care au început să existe cyborgi și roboți recunoscuți legal drept cetățeni.
Lipsit de avânturi futorologice, Vancu face în fața acestor provocări ale viitorului destul de apropiat o figură, în cel mai benign caz, de „rockist” care urmărește să conserve atracția instrumentelor ne-electronice și a altor lucruri acum tradiționale, care vede în așa ceva singurul trecut, prezent și viitor al muzicii, timp în care atâția și atâția merg mai departe cu muzica parțial sau total electronică, unii chiar fără a se simți în vreun fel „anti-umani”. Atâta doar că Vancu nu scrie pe un forum sau la o masă de cârciumă, ci publică la Humanitas, produce discurs intelectual în spațiul public.
Din fericire, a scrie o carte nici nu mai contează așa de mult, așa că îl putem scuti de vreo vină viitoare (în cazul în care, după ce ne pregătim acum din nou pentru un fel de holocaust, vom deveni o societate ca în Blade Runner, unde „replicanții” sunt aproape cu desăvârșire umani, însă chiar și așa sunt subiectul urii și fricii oamenilor), deși nu a iertat pe mai nimeni din tabăra opusă...
Cea de-a doua parte, cum spuneam, conține un pseudo-canon. Clasificând scriitorii „filo-umani” în patru diviziuni - confesivii, sacralii, corporalii și maximaliștii -, Vancu alege să se aplece asupra următorilor (numai majoritari ca el): Mircea Ivănescu, John Berryman, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Mircea Eliade, Sorin Titel, Emil Brumaru, Dylan Thomas, Ezra Pound și Mircea Cărtărescu. Analize în general decente, interesante pe alocuri, pe când alte pasaje sunt de un parti pris strident (vezi paginiile de superlative nemăsurate la adresa lui Cărtărescu, până și în ceea ce-i privește publicistica de o mare „claritate etică”...).
October 15, 2021
Omul e o inventie recenta. Cel putin daca ar fi sa-l credem pe Michel Foucault — care-i stabileste data de nastere candva pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Coincident, asadar, cu nasterea modernitatii. Si ar fi murit, spune Foucault in acelasi loc, peste doua secole, deodata cu finele modernitatii, adica pe la mijlocul secolului XX — cand istoria intra in era postumana. Indiferent cat credit suntem dispusi sa-i acordam lui Foucault, indiferent daca ne raportam favorabil sau critic la ceea ce americanii au numit the French theory, putem totusi conveni ca istoria omului coincide, asadar, cu istoria modernitatii. Sau, reformuland, am putea zice linistiti omul e inventia principala a modernitatii.
Displaying 1 - 4 of 4 reviews