La table de montaigne

by Christian Coulon

À force de fréquenter Montaigne par la lecture, on se dit qu'on aimerait bien se mettre à table avec lui.
Pourtant, l'auteur des Essais ne passe pas pour une fine gueule. On l'a souvent présenté comme un mangeur peu délicat et indifférent à la gastronomie. Lui-même confesse être incapable de se mettre en cuisine : «Qu'on me mette tout l'apprêt d'une cuisine, me voilà à la faim.»
Cependant, Les Essais et le Journal de voyage sont truffés d'informations, de considérations sur ses goûts et ses aventures de table. Car non seulement notre homme a un bel appétit, mais il considère la table comme une expérience essentielle de «l'humaine condition» et un lieu privilégié pour connaître les «façons» des pays que l'on visite. Que Montaigne nous parle de la santé, de la volupté, de l'imagination, de la coutume ou de l'expérience, il assaisonne volontiers sa réflexion de considérations sur l'alimentation, le goût et l'appétit.
Christian Coulon nous offre un Montaigne gourmand de la vie et prêt à toutes sortes d'«essais» culinaires pour «jouir loyalement de son être».

Christian Coulon est professeur émérite à l'Institut d'études politiques de Bordeaux. Son dernier livre est Festins gascons, Confluences, 2005

185 pages, Paperback

Published February 5, 2009

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Cunoaştem cu precizie pasiunile culinare ale lui Michel Eyquem de Montaigne (1533 – 1592). El însuşi le consemnează minuţios în eseul intitulat „Despre experienţă”. E ultimul text din partea a III-a a cărţii sale, aşadar, ultimul text din culegerea de eseuri. L-am recitit de curînd. Şi mi-am notat, la rîndu-mi, simpatiile şi antipatiile gastronomice ale ilustrului sceptic şi moralist francez.

Montaigne nu poate fi numit la propriu un gurmand. Pentru a trece drept mîncău trebuie să ai timp. Iar Montaigne nu are răbdare şi este mereu grăbit. Mănîncă puţin şi des, după un principiu valabil şi astăzi. E o fire iute şi nervoasă: din pricina grabei, recunoaşte el însuşi, îşi muşcă adesea limba şi degetele. E pofticios, dar ştie să şi postească.

Preferă: cărnurile sărate, pîinea fără sare, peştele, sosurile. Nu-i plac amestecurile. Nici legumele, nici fructele. Îi plac, în schimb, pepenii. Ca băutură, Montaigne alege de obicei vinul alb (nu roşu, deşi a fost primar în Bordeaux) şi, deşi afirmă că nu e „supus setei”, ştie să lunece pe gîtlej, la nevoie, pînă la cinci pahare.

Curios, filosoful mărturiseşte că nu se pricepe să deosebească un spic de grîu de unul de orz şi, în pofida faptului că are în proprietate vii întinse, ignoră complet ştiinţa şi meşteşugul facerii vinului. Preferă, cum vedem, să-l bea fără să exagereze. Toate aceste informaţii picante au fost adunate de Christian Coulon în La Table de Montaigne [Masa / Meniul lui Montaigne]. Lucrarea a fost primită elogios de cronicari.

Roger-Pol Droit care a comentat, cîndva, în Le Monde des livres, cele cinci simţuri ale filosofilor (Platon ar ilustra văzul, Montaigne, gustul, Condillac, mirosul, Nietzsche, auzul, iar Emmanuel Levinas, pipăitul), consideră cu siguranţă că un astfel de volum exegetic, precum cel al lui Christian Coulon, ţine de o viitoare disciplină numită „anthropologie de la bouche”.

P. S. În consecinţa cărţilor amintite deasupra, nu trebuie să ni-l închipuim pe Montaigne ca fiind un ins gras şi pîntecos. A fost mai degrabă uscăţiv şi mic de înălţime.

[Alain · Rating 2 out of 5]

Culturellement intéressant. Plutôt destiné aux passionnés de Montaigne et des Essais. J'avais l'impression parfois de réviser mon cours de bac de Français!