Die Erfahrung des Todes

by Paul-Ludwig Landsberg

Eine unzeitgemäße Betrachtung des Menschen vom äußersten Punkt der Existenz

Paul Ludwig Landsberg verbindet hier das zentrale existenzielle Grundthema des Todes mit der Suche nach dem Besonderen des Menschen:
»Was bedeutet der Tod für uns Menschen? Die Frage ist unerschöpflich; es geht um das Mysterium des Menschen selbst, dem man sich mit dieser Frage von einer bestimmten Seite nähert. Jedes wahre philosophische Grundproblem enthält alle anderen in der Einheit des Geheimnisses.«

»Die Erfahrung des Todes« erschien zuerst 1934 in spanischer Übersetzung, dann 1935 in einer Übersetzung von Pierre Klossowski in der Zeitschrift »Esprit« auf Französisch. Die deutsche Fassung erschien 1937 in der Schweiz, schließlich 1947 in der Zeitschrift »Hochland« und 1973 als Buch. In der vorliegenden Ausgabe kann man diese bedeutende Untersuchung und mit ihr einen zu Unrecht vergessenen originären

Philosophen und Soziologen wiederentdecken.

Genres: Philosophy

180 pages, Paperback

First published January 1, 1936

About the author

Paul Ludwig (also Paul-Louis) Landsberg was an Existentialist philosopher best known for his arguments of euthanasia as an acceptable method of suicide. A pupil of phenomenological philosophers Edmund Husserl, Martin Heidegger (University of Freiburg), and Max Scheler (University of Cologne), Landsberg was born to German Jewish parents who baptized him as a Protestant, but he himself later allied himself with Catholicism. He was a professor of philosophy at the University of Bonn, but due to his anti-Nazi sentiments, he left Germany for Spain four days before Hitler's ascent to power in 1933. There he taught at the Complutense University of Madrid and the University of Barcelona, and studied the sixteenth century Spanish mystics. Due to the Spanish Civil War, Landsberg left for Paris where he taught at the Sorbonne, contributed to the philosophical journal Esprit, followed the Personalist movement of Emmanuel Mounier, and joined the French Resistance. Upon his wife's detainment by the Gestapo in 1940, Landsberg embarked on a bicycle odyssey cycling from town to town in France both in search of his wife and to evade the Nazis. During this time, Landsberg carried a poison that he intended to use on himself if captured by the Gestapo, but he ultimately rejected suicide and destroyed it. In 1943 he was captured by the Gestapo and deported to Sachsenhausen, where he died in April 1944. His best known works are The Experience of Death" (Essai su l'experience de la mort, 1936), and The Moral Problem of Suicide (Le probleme moral du suicide, 1937).

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Sigur, o carte care te pune pe gînduri. Am recitit-o după mulți ani și i-am retras o steluță. Impresia mea - pe tot parcursul lecturii- a fost că autorul a încercat din răsputeri să se amăgească.

Expresia „experiență a morții” e ambiguă. Ea desemnează cel puțin două lucruri. Să examinăm acest pasaj din cartea lui Landsberg: „Putem să cunoaştem [moartea], pe de o parte, ca viitor imanent al propriei noastre vieţi, şi, pe de altă parte, ca moarte a celuilalt, la care asistăm sau de care luăm cunoştinţă în mod indirect”.

Deci, experiența morții (întotdeauna mijlocită) înseamnă:

a) Intuiția faptului că și tu ești muritor. Freud crede că această intuiție e obscură, fiindcă se ascunde adesea în inconștient. Omul nu vrea să accepte că e muritor. Putem repeta de o sută de mii de ori „silogismul mortalității” (Toți oamenii sînt muritori & Socrate este om & Așadar...), tot nu vom pricepe concluzia lui. E vorba exclusiv de Socrate, nu de noi.

b) Moartea celuilalt. Petrecem la groapă defuncții, deplîngem soarta lor tristă, apoi îi uităm, dar acest ritual nu ne spune absolut nimic despre moartea proprie. Nu putem deduce din moartea altora concluzia că și noi vom păți la fel. Nuuuuuuu... Ritualul înmormîntării ne întărește încă o dată credința că numai ceilalți mor. Moartea nu ne privește direct...

c) Nu există „experiență a morții” dintr-o pricină simplă, formulată cîndva de Epicur astfel: „Moartea nu înseamnă nimic în raport cu noi; dacă noi existăm, ea nu există încă; dacă ea există, nu mai existăm noi” (Landsberg, p.58). Întîlnirea conștiinței cu moartea e imposibilă. Pentru Landsberg gîndul lui Epicur e un sofism, pentru mine nu e...

Recomand capitolul VI: „Moartea aproapelui după cartea a patra a Confesiunilor sfîntului Augustin” (pp.44-50).

[Andrei Tamaş · Rating 4 out of 5]

Paul-Ludwig Landsberg prezintă problematica sinuciderii în contrast cu religia creştină. El caută, practic, să găsească o justificare a sinuciderii, în pofida drasticismului creştin cu privire la aceasta. Interesant aspectul conform căruia martirii creştini au îmbrăţişat, de asemenea, o formă a sinuciderii (căci moartea lor a fost un act voit, făcut în numele lui Dumnezeu).
Acum... mă gândesc la Cristos. În răstignirea lui se poate vorbi de un iz de sinucidere, de o moarte voită? Argumentele care-mi vin în minte sunt contradictorii, căci Cristos a murit pentru ca umanitatea să dăinuie şi oamenii să se mântuiască. Până aici e în regulă. Dar cum rămâne cu acel "Tatăl meu, de ce m-ai părăsit?" şoptit pe cruce? Se prea pare că iezuiţii n-au fost prea dibaci cu privire la acest aspect, căci sinuciderea fiind de la sine condamnată prin porunca a V a (să nu ucizi, dar chiar dacă-ţi iei viaţa -şi nu dăunezi nimănui- e o formă de omucidere) şi -mai nou!- constituţional (laic). E oarecum amuzant: asupra sinuciderii ca păcat teologic, religia foloseşte argumentul Infernului (căci mori cu păcat de moarte pe suflet), dar statul? Cum poate el condamna "delictul sinuciderii"?
Mă aşteptam în schimb ca autorul să privească mai profund şi sinuciderea din alte perspective, prin prisma altor religii. El nu face decât vagi precizări cu privire la sinuciderea "păgână" şi la cea budistă (care este o "greşeală", dar care îţi da dreptul să te transformi conform Karmei tale, în schimb, prin sinucidere nu poţi atinge Nirvana). Ar fi fost cu totul interesantă sinuciderea din perspectiva şintoistă în comparaţie cu cea din perspectiva creştină...

Câteva observaţii interesante ale autorului:

1. "... virginitatea nu e o stare fizică, ci un fapt moral."

2. "Bayet, ca şi stoicii, vede în martirii creştini, cel puţin în unii martiri, care s-au lăsat într-adevăr pradă morţii violente, nişte sinucigaşi. Are sau nu dreptate - ţine de modul în care definim suicidul."

3. "Vi-l amintesc pe Kirilov -pe bună dreptate că orice tratat despre sinucidere pe care l-am citit l-a amintit pe Kirilov sau pe Smerdeakov!!!-, personajul lui Dostoievski, acea fiinţă care vrea să se omoare şi care se omoară pentru a se elibera sau, mai degrabă, pentru a dovedi libertatea absolută a omului, divinitatea sa, pentru a măsură ceea ce-i stă omului în putinţă. Dostoievski, care ştia poate ca nimeni altul ce înseamnă copleşitoarea libertate umană, a exprimat într-o formă pură, în acest personaj, motivul poate fundamental al ispitei de a te sinucide."

Andrei Tamaş

[Andrei Tamaş · Rating 4 out of 5]

Citisem, cu câțiva ani în urmă, Problema morală a sinuciderii, conținută în același volum. Îmi împrumutase profesorul meu de filosofie din liceu cartea. Zilele trecute, în goana disperată de a mă împoseda cu titlurile pe care le citisem din varii surse și pe care nu le aveam în biblioteca personală, am dat peste acest volum. Am citit doar Eseul acum.
Este o scriere care se citește într-o zi. Deși nu întins că dimensiuni, Eseul lui Landsberg necesită o atenție foarte sporită din partea cititorului, o răbdare specifică însușirii filosofiei.
Prigonit de naziști, Landsberg are toată credibilitatea mea în ceea ce privește experiența morții, deși, aici, el nu face decât un studiu aprioric al fenomenului în cauza.
În capitolul intitulat "Intermezzo tauromahic", autorul reușește să construiască o metaforă demnă de toată stima. El compară viața omului cu o luptă de toreadori. Rolurile sunt însă inversate. Taurul care iese din boxa în care fusese ținut este, acum, omul... Omul care face primii pași în viață.

De asemenea, mi-a dat profund de gândit o reflecție pe care autorul o face pe baza Confesiunilor Sfântului Augustin.
Puternic influențat de optica lui Viktor Frankl asupra vieții, mi-a rămas în minte un pasaj din cartea acestuia, "Omul în căutarea sensului vieții", cel în care vorbește despre tratamentul mirean aplicat unui doctor trist din pricina faptului că ii murise soția și vindecat prin mijlocirea unei retorici demne de toată admirația: dacă soția ar fi murit înaintea subiectului analizei, ea ar fi fost cu siguranță răvășită. Astfel, murind înaintea lui, ea a fost scutită de o mare suferință. Astfel, doctorul își găsise liniștea.
La Sfântul Augustin însă lucrurile au fost puse diferit, că într-un raport androgenic ființă-ființă. "E jumătate din sufletul meu...", spune Sf. Augustin despre un prieten drag din tinerețe, decedat curând.
Soluția firească este, deci, o moarte concomitentă?

[Adi Hazaparu · Rating 3 out of 5]

Trei stele și o observație, pe care o văd ca pe-o eroare de "metodă" în eseul de față: a avea conștiința propriei morți (ca proiecție a unui sfîrșit ineluctabil) și moartea (ta) efectivă nu sînt unul și același lucru.