On the Philosophy of History

by Jacques Maritain

These lectures were recorded on tape; my friend Professor Joseph Evans was good enough to have them transcribed, and then to put them in readable form, trimming the text, inserting here and there answers or free developments which I had indulged in during the discussion, correcting the English style, and at the same time keeping the open conversational tone which is suitable hereÄin short, making a book emerge from an informal talk. It is a privilege for a philosopher to have his thought and intentions so perfectly understood. I wish to express my special gratitude to Professor Evans for the extreme care, thoughtfulness and devotion with which he has performed the work of editing. I also wish to tell him how pleased I am to have this book published in collaboration with him.

180 pages, Hardcover

First published June 1, 1973

About the author

T. S. Eliot once called Jacques Maritain "the most conspicuous figure and probably the most powerful force in contemporary philosophy." His wife and devoted intellectual companion, Raissa Maritain, was of Jewish descent but joined the Catholic church with him in 1906. Maritain studied under Henri Bergson but was dissatisfied with his teacher's philosophy, eventually finding certainty in the system of St. Thomas Aquinas. He lectured widely in Europe and in North and South America, and lived and taught in New York during World War II. Appointed French ambassador to the Vatican in 1945, he resigned in 1948 to teach philosophy at Princeton University, where he remained until his retirement in 1953. He was prominent in the Catholic intellectual resurgence, with a keen perception of modern French literature. Although Maritain regarded metaphysics as central to civilization and metaphysically his position was Thomism, he took full measure of the intellectual currents of his time and articulated a resilient and vital Thomism, applying the principles of scholasticism to contemporary issues. In 1963, Maritain was honored by the French literary world with the national Grand Prize for letters. He learned of the award at his retreat in a small monastery near Toulouse where he had been living in ascetic retirement for some years. In 1967, the publication of "The Peasant of the Garonne" disturbed the French Roman Catholic world. In it, Maritain attacked the "neo-modernism" that he had seen developing in the church in recent decades, especially since the Second Vatican Council. According to Jaroslav Pelikan, writing in the Saturday Review of Literature, "He laments that in avant-garde Roman Catholic theology today he can 'read nothing about the redeeming sacrifice or the merits of the Passion.' In his interpretation, the whole of the Christian tradition has identified redemption with the sacrifice of the cross. But now, all of that is being discarded, along with the idea of hell, the doctrine of creation out of nothing, the infancy narratives of the Gospels, and belief in the immortality of the human soul." Maritain's wife, Raissa, also distinguished herself as a philosophical author and poet. The project of publishing Oeuvres Completes of Jacques and Raissa Maritain has been in progress since 1982, with seven volumes now in print.

Reviews

[Owlseyes · Rating 4 out of 5]

"The Hegelian system is the most brilliant, notorious and influential expression of the false Philosophy of History, yet far from being the only one"

"The Philosophy of History of Hegel, Marx or Comte ...results, in practice, in the disregard or ignorance of the reality of free will in man"

Thomism alive and kicking.

[Apostol Andrei · Rating 3 out of 5]

Autorul prezintă câteva considerații despre filozofia istoriei, încercând să ofere un model pentru realizarea filozofiei istoriei în "chip adecvat". Acesta afirmă că o filozofie a istoriei realizată în chip adecvat necesită "date profetice oferite de teologie", și critică desigur abordările marxiste și hegeliene, ce vorbesc despre imanență și logica internă a istoriei, în timp ce el preferă, ca și teolog, ideea transcendenței istoriei, istoria orientată către un scop dincolo de istorie. Abordează problema istoriei în două linii - teologia istoriei și filozofia istoriei - cele două abordând desfășurarea istoriei doar că având în vedere priorități diferite, în primul caz desfășurarea mântuirii divine, în al doilea caz cursul timpului și evenimentelor - dar acestea două sunt inevitabil dependente și conectate. Deși autorul aduce critici valabile modelelor hegelian și marxist, întoarcerea către teologie pare a fi o altă eroare ce poate fi contestată. De asemenea, legile identificate de autor, ce critică la rândul său legile identificate de alți istorici sau filozofi ai istoriei, precum Toynbee, ca fiind legi ce pot fi observate de "bunul simț", pot fi și ele, în ciuda ipocriziei, la rândul lor criticate tocmai pentru același caracter evident și chiar tautologic. Asta despre legile generale, sau axiomatice precum le numește. Despre legile vectoriale, ce se aplică într-un singur sens pe o singură perioadă a istoriei, ele elimină atât de mult din complexitatea istorică, și, prin pretenția de lege, distorsionează o înlănțuire hiper-specifică cauză și efect, încât sunt fie false, fie generalizări abstractizate fără noimă.

Când am citit finalul părții I a cărții, am avut o reacție ciudată, în ciuda acordului cu ceea ce autorul spusese în foarte buna introducere a cărții. Cred că am ajuns la răspunsul întrebării reacției mele față de ceea ce am citit la finalul părții I a cărții lui Jacques Maritain și confuzia faptului că, deși de acord cu ideile sale, eram în dezacord cu această idee finală sub egida căreia se aflau toate celelalte. Acum, citind aceste legi vectoriale, am ajuns la următoarea formulare. Jacques Maritain observă cum o concepție greșită a lumii și adevărului a condus la concluzii greșite despre istorie, și afirmă că doar o concepție creștină, ce îmbină teologia cu filozofia, poate ajunge la o concepție corectă. Ce aș spune aici este că deși poate acei filozofi s-au înșelat în ideile lor, și că ideile lui Maritain sunt mai apropiate de adevăr, aceste idei adevărate nu necesită creștinismul, ci doar cadrul de gândire pe care acesta l-a cultivat sau care s-a întâmplat să rămână în sfera creștinismului. Această idee mi-a venit în momentul în care Maritain afirmă că democrația putea să apară doar în lumea ce continua creștinismul medieval. Și da, sunt de acord, anumite idei pot apărea doar dacă există condițiile necesare, se pot dezvolta doar în contextul potrivit – precum și el afirmă că deși ai anumite idei ce sunt coapte, contextul social/politic le poate împiedica din a ieși la iveală. Ce vreau să spun deci este că teoria cunoașterii, modul de a privi lumea, pe care se sprijină afirmațiile lui Maritain, este generat de teologia creștină și creștinism, dar aceste idei pot exista și fără a fi cuprinse în configurația creștinismului, chiar dacă ele sunt facilitate de aceeași configurație. Atât democrația cât și concepțiile „corecte” – dacă se poate stabili corectitudinea, și în raport cu ce – pot apărea, desigur, fondate pe idei necesare, idei corecte, dar care să apară într-o altă compoziție, într-o altă substanță. Democrația putea să apară și în cadrul islamului dacă acesta prezenta principiile și valorile necesare dezvoltării ei. Concepția hegeliană, marxistă, putea fi corectată și de un gânditor non-creștin care să observe, pe baza unei forme a minții corespunzătoare, disonanța și falsitatea ideilor, judecată desigur împotriva propriului cadru. Nu putem să atribuim creștinismului ca întreg, tot unitar, ceea ce este generat de părți ce intră în compoziția sa, dar care nu necesită creștinismul pentru a exista, ci doar se întâmplă ca ele să intre în compoziția sa tocmai prin scurgerea istoriei și desfășurarea evenimentelor în modul în care ele au avut loc. O altă problemă deci apare tocmai în aceste legi ce încearcă să extragă esența, dând la o parte o bună parte din variabilele extrem de importante și generând ceva omogen unde nuanța este necesară, sau ajung la afirmații vagi și evidente, sau de puțină valoarea. Aș spune însă că da, anumite idei, chiar dacă par simple, tocmai prin faptul că nu pretind neapărat profunditatea și complexitatea, impun însă centrarea și redresarea fundamentală a perspectivei noastre înapoi la linii corecte de gândire. Precum maximele filozofice sau religioase, ele sunt o aducere aminte pentru cel ce se apleacă asupra istoriei de a nu uita ceea ce este simplu și evident, dar scăpat din vedere conduce la cele mai banale erori, care, însă fiind eronate de la însuși fundamentul lor, construiesc un edificiu ce apoi își pierde plauzabilitatea și valoarea.
O lectură interesantă, dar din păcate fără prea multe consecințe de mare valoare în ceea ce privește privirea de ansamblu aruncată asupra istoriei, cel puțin pentru mine, căci solul pe care se așează aceste idei este instantaneu eronat, chiar dacă anumite idei pot fi recuperate.

[Eric · Rating 4 out of 5]

Maritain was the premier Thomist of the 20th century. This book provides a lot to chew on regarding "meta-history". His axiomatic principle (those trends throughout history irrespective of particular eras or nations) are worth serious consideration. I wish I had read this 10 years ago when still an undergrad history major (though I wouldn't have had the proper philosophical background to appreciate it that I do now).

Recommended only for those who are interested in history as history.

[Jan Vržina · Rating 2 out of 5]

I went in to this book not really knowing anything about Maritain or his philosophy and I have to admit I was pleasantly surprised by his writing style and perspective in the beginning. However at the end of the first chapter he suddenly changes the course of the entire book saying he'll be primarily talking about Christian philosophy of history with some pretty questionable argumentation. Now hey I have no problems with religion in my philosophical texts, but a good deal of this book feels like you're reading theology, scholasticism, even dogma in the worst parts. The entirety of Chapter 3 and 4 are devoted to explaining eschatology in moderately philosophical, but mostly theological terms and the entire premise and point that was so meticulously explained in Chapter 1 and really well developed in Chapter 2 is abandoned. The book completely loses it's track of though in the middle and it's just frustrating since the actual philosophy of history in "On the Philosophy of History", though scarce is actually really compelling.

The book is very much a product of its time with some fairly conservative standpoints taken as a priori truths (inferior primitive societies, monogamy etc.). Another nitpick I have is the author constantly referring to himself and fairly egoistically dismissing philosophers and arguments without apt argumentation. I don't know, I'm not a smart man, nor am I Christian. If you are this could be a perfect book for you. But for someone that just wanted a good perspective on the philosophy of history I'm extremely disappointed. If you're like me, read chapters 1 and 2, they're fairly good.