What do you think?
Rate this book
Iezuit. Nu cîinele comuniștilor!: surîsul nedeținutului
Cartea de față este „autobiografia“ dictată și imprimată pe benzi de magnetofon a părintelui iezuit Mihai Godó (1913-1996), erou al închisorilor comuniste, trecut prin Jilava, Cluj, Văcărești și, în final, Rîmnicu Sărat. Un adevărat alt Jurnal al fericirii, cartea este, în cele din urmă, o istorie a speranței, a fericirii și a credinței autentice.
„În toți acești ani de hăituire, regimul comunist a avut serios de lucru. Peste patru mii de pagini de dosar de urmărire informativă numai pentru părintele Godó. Aceeași soartă au avut-o și ceilalți părinți care au supraviețuit eroic sistemului. Care a fost secretul supraviețuirii dintr-o astfel de încleștare gigantică? E cert că relația cu Isus și perceperea prezenței dumnezeiești cu el sînt sursa de energie fundamentală. La aceasta îmi permit să adaug umorul. La aceeași primă vizită pe care i-am făcut-o, părintele ne-a spus, printre multe altele: «Nu vă luați prea tare în serios, pentru că tinerețea e nebunie, bătrînețea – prostie. Eu le știu pe amîndouă din experiență». Voia să moară martir, dar avea un atu în mînecă. Vorbind despre întîlnirea lui cu Bunul Dumnezeu, și-o închipuia astfel: «Cînd o să ajung înaintea Bunului Dumnezeu la judecată, o să-mi zică: «Godó, ești un mare păcătos!» Și eu am să zic: «Recunosc!» Dar îl am și eu pe Dumnezeu la mînă (cu un surîs șugubăț). Am să-i spun: «Da, Doamne, recunosc! Dar nu mă poți alunga, deși am făcut multe păcate, pentru un lucru: nu este om cu care să mă fi întîlnit și să nu fi plecat de la mine zîmbind sau mai puțin supărat decît era înainte de a mă întîlni. Și atunci va trebui să mă lase înăuntru». Din aceasta am învățat mai mult decît în trei ani de teologie. Zîmbetul, umorul, ieșeau dinlăuntrul lui. Nu era un farsor, un comediant trist. Trăia cu veselie și asta l-a ținut pe picioare. Am crezut că e glumă povestea faptului că în închisoare s-a vindecat de o boală de inimă prin rîs. «Mă plimbam și rîdeam ca un tîmpit! Au crezut că sînt nebun».
Iată cum notează sergentul de serviciu, pe data de 9-VI- 1957, ora 10-14.30 la camera 30, acest fapt: «la controlul făcut la vizeta ușilor am văzut și am opservat (sic!) cum vorbea singur și rîdea făcînd gesturi din mîini și pe urmă iarăș (sic!) rîdea și după acea se închina și se plimba prin celulă răzănd». Ideologia și aplicarea ei violentă a dorit să-l dețină, dar surîsul lui a rămas al unui om plin de Dumnezeu, un deținut nedeținut și de nedeținut.“ (din prefața semnată de Iulian Budău SJ)
„În toți acești ani de hăituire, regimul comunist a avut serios de lucru. Peste patru mii de pagini de dosar de urmărire informativă numai pentru părintele Godó. Aceeași soartă au avut-o și ceilalți părinți care au supraviețuit eroic sistemului. Care a fost secretul supraviețuirii dintr-o astfel de încleștare gigantică? E cert că relația cu Isus și perceperea prezenței dumnezeiești cu el sînt sursa de energie fundamentală. La aceasta îmi permit să adaug umorul. La aceeași primă vizită pe care i-am făcut-o, părintele ne-a spus, printre multe altele: «Nu vă luați prea tare în serios, pentru că tinerețea e nebunie, bătrînețea – prostie. Eu le știu pe amîndouă din experiență». Voia să moară martir, dar avea un atu în mînecă. Vorbind despre întîlnirea lui cu Bunul Dumnezeu, și-o închipuia astfel: «Cînd o să ajung înaintea Bunului Dumnezeu la judecată, o să-mi zică: «Godó, ești un mare păcătos!» Și eu am să zic: «Recunosc!» Dar îl am și eu pe Dumnezeu la mînă (cu un surîs șugubăț). Am să-i spun: «Da, Doamne, recunosc! Dar nu mă poți alunga, deși am făcut multe păcate, pentru un lucru: nu este om cu care să mă fi întîlnit și să nu fi plecat de la mine zîmbind sau mai puțin supărat decît era înainte de a mă întîlni. Și atunci va trebui să mă lase înăuntru». Din aceasta am învățat mai mult decît în trei ani de teologie. Zîmbetul, umorul, ieșeau dinlăuntrul lui. Nu era un farsor, un comediant trist. Trăia cu veselie și asta l-a ținut pe picioare. Am crezut că e glumă povestea faptului că în închisoare s-a vindecat de o boală de inimă prin rîs. «Mă plimbam și rîdeam ca un tîmpit! Au crezut că sînt nebun».
Iată cum notează sergentul de serviciu, pe data de 9-VI- 1957, ora 10-14.30 la camera 30, acest fapt: «la controlul făcut la vizeta ușilor am văzut și am opservat (sic!) cum vorbea singur și rîdea făcînd gesturi din mîini și pe urmă iarăș (sic!) rîdea și după acea se închina și se plimba prin celulă răzănd». Ideologia și aplicarea ei violentă a dorit să-l dețină, dar surîsul lui a rămas al unui om plin de Dumnezeu, un deținut nedeținut și de nedeținut.“ (din prefața semnată de Iulian Budău SJ)
191 pages, Paperback
First published January 1, 2014
2 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
October 26, 2020
O poveste și o viață fascinantă.
O viață începută într-un sat de poveste bănățean, formată la standardele înalte ale ordinului iezuit, și pusă în slujba tuturor: români, maghiari, nemți, romi, cehi, șvabi etc, că doar "noi sîntem niște 'cosmopoliți', noi avem în vedere omul, la noi nu există naționalism sau șovinism".
Mihai Godó e unul din eroii credinței și ai rezistenței anti-comuniste din România, o rezistență care nu se folosește de arme normale, ci de un mod de viață bazat pe iubire și curaj (sau iubirea care dă curaj).
Povestea e spusă cu talent, umor și modestie chiar de Mihai Godó. Faptul ca e înregistrată și apoi transcrisă face ca lectura să fie foarte plăcută. Ajungi să ai impresia că nu citești, ci doar asculți și vezi.
Recomand cartea. Oricine ar fi imbogățit citind-o.
O viață începută într-un sat de poveste bănățean, formată la standardele înalte ale ordinului iezuit, și pusă în slujba tuturor: români, maghiari, nemți, romi, cehi, șvabi etc, că doar "noi sîntem niște 'cosmopoliți', noi avem în vedere omul, la noi nu există naționalism sau șovinism".
Mihai Godó e unul din eroii credinței și ai rezistenței anti-comuniste din România, o rezistență care nu se folosește de arme normale, ci de un mod de viață bazat pe iubire și curaj (sau iubirea care dă curaj).
Povestea e spusă cu talent, umor și modestie chiar de Mihai Godó. Faptul ca e înregistrată și apoi transcrisă face ca lectura să fie foarte plăcută. Ajungi să ai impresia că nu citești, ci doar asculți și vezi.
Recomand cartea. Oricine ar fi imbogățit citind-o.
February 27, 2022
A fost o oază cărticica asta, nu mă așteptam. Atâta curaj și îndrăzneală și încredere și sfidare... Mustește de optimism, dar nu acel gen de optimism că "o să fie bine", ci "orice ar fi, eu nu mă clintesc de pe calea mea". Refrenul autorului la interogatorii era ceva de genul "Știu, dar nu vă spun", deci ani de închisoare și tortură cât încape, dar mereu privită cu o atitudine de sfidare și încredere. Și glumițe, joacă, dar fără să lase impresia de superficialitate. Minunată.
December 23, 2019
O carte superba, am citit-o pe nerasuflate si stiu ca-mi va ramane mult timp in suflet!
January 18, 2021
"Ce am făcut in doi ani de noviciat?A fost intrebat şi un iezuit francez renumit.I s-a pus aceeaşi întrebare şi el a răspuns:"La început eram doi:eu şi eu.Timp de doi ani am dus o lupta pe viaţă şi pe moarte.In final,l-am eliminat pe acel eu de care nu eram interesat şi care reprezenta partea mea cea mai slabă,eul meu păcătos.Şi de-atunci sunt liniştit.
In al doilea an de noviciat,mi s-a intamplat ceva deosebit, ceva ce se intamplă in viaţa multora dintre iezuiţi:m-am imbolnăvit.De scrupule.Era foarte grav.In ce constau scrupulele?In a te teme că il jignesti pe Dumnezeu cu vreun păcat de moarte.
Te scârbeşti atât de tare de păcat şi te temi de păcatul de moarte şi de osânda veşnică pe care o atrage, încât prinţul întunericului profită de aceasta ca să te tulbure."
,,Foarte interesantă era Disputatio solemnis.Era o mare onoare sa fii numit defendens,apărătorul tezei.Si mai sunt şi cei care o atacă.(...).Dacă vreun polemist dă de greu,există un profesor,un patron care il ajută.Interesant este când,in final,aceştia din urmă se ceartă.In urma unei astfel de dispute un pater l-a jignit pe celalalt.Şi-a cercetat conştiinţa si s-a dus să-i ceară iertare celuilalt,căci il ofensase. Respectivul i-a răspuns că il iartă,dar că totuşi el are dreptate.Şi atunci s-au pus din nou pe ceartă! Nu ştiu cum s-a incheiat toata treaba ,dar a fost amuzant că s-au luat de păr in toiul examinării conştiinţei."-pag.63
Era cu totul altă lume pe atunci la Pesta.Bunătatea sinceră, politeţea, amabilitatea, dar,dincolo de astea , am experimentat dragostea şi sinceritatea specific ungurească.(...) Caracteristica sufletului românesc este compasiunea.-p.65-66.
În vara aceea,s-a dat Dictatul de la Viena.In scurt timp au venit ungurii.A fost o trăire atât de puternică, incât nu voi putea niciodată s-o exprim în cuvinte. (...) Totul era in mişcare,dar lucrul cel mai deosebit este că deja atunci m-a cuprins o durere. Am ieşit in afara oraşului, la români.Cei mai mulţi trecuseră din Ardeal in sudul Ardealului sau Moldova.Am trait durerea lor sufletească. Aici toata lumea jubila,iar dincolo sufereau toţi. Ii consolam şi asta le-a făcut tare bine oamenilor acelora!
Mai târziu,cand lucrurile şi-au revenit la starea de la inceput,au fost recunoscători nu faţă de mine , ci faţă de Ordin:ne-au ajutat peste tot pe unde au putut, pe la autorităţi. Noi suntem nişte "cosmopoliţi", noi avem in vedere omul,la noi nu există naţionalism sau şovinism,dar suntem unguri, şi cred că unguri cinstiţi, dar sufletul nostru simte şi suferinţa altuia.-p.72
Vorbind despre întîlnirea lui cu Bunul Dumnezeu, și-o închipuia astfel: «Cînd o să ajung înaintea Bunului Dumnezeu la judecată, o să-mi zică: «Godó, ești un mare păcătos!» Și eu am să zic: «Recunosc!» Dar îl am și eu pe Dumnezeu la mînă (cu un surîs șugubăț). Am să-i spun: «Da, Doamne, recunosc! Dar nu mă poți alunga, deși am făcut multe păcate, pentru un lucru: nu este om cu care să mă fi întîlnit și să nu fi plecat de la mine zîmbind sau mai puțin supărat decît era înainte de a mă întîlni. Și atunci va trebui să mă lase înăuntru».
In al doilea an de noviciat,mi s-a intamplat ceva deosebit, ceva ce se intamplă in viaţa multora dintre iezuiţi:m-am imbolnăvit.De scrupule.Era foarte grav.In ce constau scrupulele?In a te teme că il jignesti pe Dumnezeu cu vreun păcat de moarte.
Te scârbeşti atât de tare de păcat şi te temi de păcatul de moarte şi de osânda veşnică pe care o atrage, încât prinţul întunericului profită de aceasta ca să te tulbure."
,,Foarte interesantă era Disputatio solemnis.Era o mare onoare sa fii numit defendens,apărătorul tezei.Si mai sunt şi cei care o atacă.(...).Dacă vreun polemist dă de greu,există un profesor,un patron care il ajută.Interesant este când,in final,aceştia din urmă se ceartă.In urma unei astfel de dispute un pater l-a jignit pe celalalt.Şi-a cercetat conştiinţa si s-a dus să-i ceară iertare celuilalt,căci il ofensase. Respectivul i-a răspuns că il iartă,dar că totuşi el are dreptate.Şi atunci s-au pus din nou pe ceartă! Nu ştiu cum s-a incheiat toata treaba ,dar a fost amuzant că s-au luat de păr in toiul examinării conştiinţei."-pag.63
Era cu totul altă lume pe atunci la Pesta.Bunătatea sinceră, politeţea, amabilitatea, dar,dincolo de astea , am experimentat dragostea şi sinceritatea specific ungurească.(...) Caracteristica sufletului românesc este compasiunea.-p.65-66.
În vara aceea,s-a dat Dictatul de la Viena.In scurt timp au venit ungurii.A fost o trăire atât de puternică, incât nu voi putea niciodată s-o exprim în cuvinte. (...) Totul era in mişcare,dar lucrul cel mai deosebit este că deja atunci m-a cuprins o durere. Am ieşit in afara oraşului, la români.Cei mai mulţi trecuseră din Ardeal in sudul Ardealului sau Moldova.Am trait durerea lor sufletească. Aici toata lumea jubila,iar dincolo sufereau toţi. Ii consolam şi asta le-a făcut tare bine oamenilor acelora!
Mai târziu,cand lucrurile şi-au revenit la starea de la inceput,au fost recunoscători nu faţă de mine , ci faţă de Ordin:ne-au ajutat peste tot pe unde au putut, pe la autorităţi. Noi suntem nişte "cosmopoliţi", noi avem in vedere omul,la noi nu există naţionalism sau şovinism,dar suntem unguri, şi cred că unguri cinstiţi, dar sufletul nostru simte şi suferinţa altuia.-p.72
Vorbind despre întîlnirea lui cu Bunul Dumnezeu, și-o închipuia astfel: «Cînd o să ajung înaintea Bunului Dumnezeu la judecată, o să-mi zică: «Godó, ești un mare păcătos!» Și eu am să zic: «Recunosc!» Dar îl am și eu pe Dumnezeu la mînă (cu un surîs șugubăț). Am să-i spun: «Da, Doamne, recunosc! Dar nu mă poți alunga, deși am făcut multe păcate, pentru un lucru: nu este om cu care să mă fi întîlnit și să nu fi plecat de la mine zîmbind sau mai puțin supărat decît era înainte de a mă întîlni. Și atunci va trebui să mă lase înăuntru».
Displaying 1 - 4 of 4 reviews