Un tânăr scriitor, personaj-cheie și maestru de ceremonii retras din propriu-i spectacol, se hotărăște să dispară pentru o vreme și lasă astfel în urmă un enigmatic manuscris, ajuns, deloc întâmplător, în posesia fratelui său. Pornind pe firul fragil al recuperării acestei absențe, Ioana Bâldea Constantinescu reușește în Dincolo de portocali un excelent roman de debut în care, din timpuri și spații diferite, din memorie sau din imaginație, fiecare personaj, fiecare întâmplare, fiecare detaliu devin indicii esențiale pentru regăsirea fratelui pierdut: o poveste de dragoste a zilelor noastre, iubirea imposibilă dintre o prințesă creștină și un cuceritor maur în decorul Seviliei de secol VIII, o miss Havisham reinventată, aventurile unui țar pasionat de gastronomie și plecat în lume pe un vapor-restaurant, peisaje exotice, combinații rafinate de gusturi și arome. ªi, ascunsă bine printre paginile cărții, o grădină cu nouă rânduri de portocali, sfidând granița dintre realitate și ficțiune, numai bună pentru ca, la rându-i, cititorul să se ascundă în ea.
Aș fi vrut să-i dau 4 stele, ba era cât pe ce să fac asta, dar la final, când am închis cartea, tot nu mi-am dat seama ce a vrut autoarea să facă. Așa că o s-o consider un experiment literar foarte bine scris, dar recunosc că mi-ar fi plăcut să fi fost niște povestiri clasice, cu început și sfârșit. Nu știu de când am devenit atât de narrow-minded :))
Trecand peste faptul ca femeia asta e capabila sa scrie o gramada de povesti detaliate si diferite si legate in paralel, iar eu nu is capabila nici macar sa pricep toate chichitele si sa fac toate legaturile din romanele ei, a fost o experienta foarte frumoasa sa citesc "Dincolo de portocali".
De ce ii dau doar 4 stele?
Pentru ca m-a frustrat maxim finalul, maaaaaaxim!
Grrrr... SPOILER urasc sa fiu lasata asa in aer, l-am simtit ca pe un fel de "Pana aici am avut chef sa imi bat capul, acum punem punct brusc, PA!". De ce? :(
Pe Ioana Bâldea Constantinescu am regăsit-o în paginile cărții ei de debut, care m-a surprins prin scriitura versatilă și savuroasă, dar și prin structura complexă și labirintină, care transformă lectura într-o adevărată provocare intelectuală.
Alex și David, doi frați dintr-un neam ciupit de câte o maladie cu personalitate, sunt despărțiți odată cu divorțul părinților. Părinții, oameni diferiți care se distrug reciproc, aleg fiecare copilul care le seamănă mai mult, pe când celălalt parcă încetează să existe. Alex, visător și ciudat, este luat de mamă, pe când David, aparent realist și flegmatic, rămâne cu tatăl. Astfel se destramă entitatea pe nume Alexdavid - sau Davidalex -, a cărei dizolvare a fost prefigurată într-o dimineață de noiembrie, când mama se hotărăște să scrie o carte; este o poveste despre călătoria prin lume a unui țar rus, care renunță la tot pentru a se dedica pasiunii sale pentru gastronomie. Tatăl se împotrivește ideii, mama nu mai scrie cartea, dar Alex și David se hrănesc întreaga copilărie din ființa ei nepusă pe hârtie. Mai târziu, Alex devine un scriitor destul de cunoscut, până când, după o caniculară lună aprilie, dispare fără urmă.
Lucrurile, care la început sunt destul de clare (povestea lui David - povestea lui Alex, care le cuprinde pe cea a Leei și a mamei), se complică odată cu apariția altor și altor fire narative care par să-i aparțină lui Alex: Ema, o interlocutoare aparent imaginară; maurul Musa bin Nusayr și prințesa creștină cu nume arab, Omalissan; țarul Ivan, creator neobosit de noi rețete fanteziste; Alexandre, îndrăgostit de o pictoriță frumoasă și enigmatică. Ițele încep să se amestece, pierdem din siguranța unei povești simple și previzibile, ne adâncim în confuzie și, uneori, nu mai înțelegem nimic. Cine scrie pe cine? Însă chiar trebuie ca totul să se lege, să aibă un sens?
Un roman care uneori se adresează simțurilor, iar alteori minții, Dincolo de portocali este, înainte de toate, o carte-puzzle în care autorul dialoghează cu cititorul într-o manieră postmodernistă, încurcând sau descurcând ițele plăsmuirilor sale. Sunt nu mai puțin de șase fire narative care se amestecă și se întrepătrund, fisurând granița dintre realitatea și invenția poveștii, dar, mai ales, dintre cel care scrie și cel care este scris. Ne afundăm pe urmele lui Alex și David, Ivan și Dominique, Léa și Alexandre - și suntem la un pas de a ne pierde în labirintul căilor întretăiate, punți care traversează cu ușurință limitarea temporală și spațială.
Cine scrie pe cine? Aceasta mi se pare întrebarea esențială a romanului, în care Ioana Bâldea Constantinescu născocește personaje care scriu și inventează la rândul lor, ca într-un lanț nesfârșit de reflectări în oglinzi. Lectura romanului este o joacă de a găsi rădăcina, sursa poveștii, sâmburele din care au răsărit lujerii narativi, dar, mai ales, o joacă de a găsi autorul - sau autorii, căci vocile se multiplică așa cum, sub atingerea fecundă a imaginației, un singur portocal firav dă naștere unei întregi grădini, cu nouă rânduri de pomi înmiresmați. Vocea sau vocile plăsmuiesc povești, intervin în text și comentează alegerile stilistice, atrag atenția asupra demersului lor de a șlefui scriitura sau de a modela personajele; aceleași voci ne ghideză, ne mustră, ne încurcă și ne mai descurcă uneori, dar nu suntem pe deplin lămuriți dacă auzim vocea Ioanei sau a lui Alex ori, poate, a unui alt scriitor, ascuns în spatele creațiilor sale - sau în umbra unei personalități de împrumut.
Pe cât de fascinată am fost de acest titlu, pe atât de dezamăgită am fost când am terminat lectura. În narațiune apar foarte multe personaje - bine reprezentate, de altfel - care participă la acțiuni diferite. Doi frați diferiți, ce nu se mai înâțeleg, unul în căutarea celuilalt. Un manuscris găsit, Omalisan, miss Havisham din prezent... Narațiunea mi s-a părut fragmentată și mă tot întrebam pe parcursul lecturii ce lăgătură au toate aceste fire narative între ele. Misterul mi-a fost spulberat spre final, dar nu m-a convins - toată încurcătura aceasta de timpi, personaje și evenimente. Deseori, nu înțelegeam care dintre personaje se adresează cititorului, carte dintre ele preia controlul asupra narațiunii. Mi-ar fi plăcut dacă aș fi citit toate aceste povești separat, sub formă de povestiri, pentru că nu am reușit să mă atașez de vreun personaj sau să pot empatiza cu acesta, deoarece imediat acesta lăsa microfonul și la pupitru apărea alt personaj. Dacă cele masculine (și miss Havisham modernă, despre care cititorul află de la alte personaje, în special cei doi frați) sunt bine conturate, personajele feminine sunt placide, lipsite de ceva ce le-ar diferenția de o trecătoare oarecare. Per total, deși mi-au plăcut ideile din firele narative - cum ar fi visul unui țar rus să devină patiser și călătoria pe care o înterprinde acesta - Dincolo de portocali a fost o carte pe care am terminat-o cu greu și care nu mi-a plăcut.
Deși scriitura este copleșitor de frumoasa , structura acestui roman e alambicata si greu de urmărit....mi-a lăsat gustul de neterminat, o schița a unui viitor roaman....
La început am crezut ca e o confesiune. Pe la mijloc m-am dumirit: e o poveste puzzle, scrisă excepțional. Nu mi-a plăcut finalul. Am avut senzația ca a fost negândit, aruncat așa...
La fel ca la Nautilus, simt nevoia sa recitesc totul, sa-mi fac scheme ca sa descalcesc povestile. Imi plac foarte mult puzzleurile oferite de Ioana si cartea asta a fost perfecta.
Dacă finalul nu ar fi fost atât de obscur și metaforic, poate aș fi trecut mult mai bine peste căile întortocheate ale acestei lecturi, cu multe personaje și scrisă din perspective diferite - ceea ce a fost fain, ca un puzzle, deși m-am pierdut pe alocuri, ca într-un labirint. Nu mă deranjează finalurile în coadă de pește, în care ești lăsat să îți imaginezi ce s-ar întâmpla mai departe. Dar aici a fost o încheiere fără sens, din păcate, și mi-a stricat tot ce m-a bucurat mai înainte. Scriitură bună, dar mi-ar fi plăcut o poveste mai bine conturată spre final... păstrând consecvența ”puzzle-ului”.
Povești împletite, despletite, răsfirate, care te poartă pe aripile fanteziei, unde cu gândul nu gândești, dincolo de puterea imaginației, într-o carte experiment, scrisă măiestrit. Firele ei narative i-ar face invidioși pe Paul Auster sau pe Orhan Pamuk. Scriitura nu se compară cu nimic din ce am mai citit.
„Ne plimbam în centru și deodată ne iese în cale, ca o arătare cu mâini, picioare, trup și șuier și cuvinte negre, peretele ăsta și ea citește de pe el: „privește cerul” și se întoarce la mine și zâmbește larg, larg, așa cum nu zâmbești decât în primii ani de viață, când nu te-a rănit, nu te-a părăsit, nu te-a dezgustat nimeni. Un zâmbet care spune o noapte întreagă, noi mici în întuneric și stele mari, tăcute și mari, aceleași pentru toată lumea, noi mici, mici și pierduți, ca atâția alții înaintea noastră, ca atâția alții după noi, în momentul acela nesfârșit, enorm, în care auzi gândurile celuilalt, pulsând ca un cer deasupra lumii tale...”
„O viață îmi dorisem să mă pierd în sertarele Leei, să rămân singur la ea în bibliotecă, să miros, unul câte unul, parfumurile ei vechi, din baie, despre care mama obişnuia să spună că 'duhnesc a Paris'. Fără Lea, biblioteca era o cameră obişnuită, doldora de cărți, complet lipsită de ceremonia misterioasă a inițierii într-un spațiu schimbător şi fantastic..”
O carte cu prea multe paliere narative, care m-a plictisit pe alocuri, obosit uneori, citind-o cu repeziciune pentru a ajunge la final.
A fost interesant începutul și mă așteptam la altceva. Stilul Ioanei este același plin de cuvinte, voluminos, bun, dar pur și simplu cartea aceasta nu e pentru mine. Nu degeaba m-au atras ultimile pagini, pe care le-am găsit interesante.
"Tot ce mi se întâmplă nu e decât amintirea dureroasa a faptului că suntem, cu toții, povești care se termină."
Interesting, but a bit too complicated to follow. I imagine it can be hard to have a book perfectly written when having multiple stories in it, but in this one, although each story seems interesting, the final result seems to be a bit messy in writing. All in all, a good book with catchy subjects, but I think the author should perfect her style of writing.
Tare greu am citit cartea asta. E o poveste intortocheata, de multe ori nu intelegeam ce se intampla, unde vrea sa ajunga autoarea. Pot sa zic ca nici acum nu inteleg ce a fost aceasta carte. Insa modul de scriere al Ioanei Baldea e de o frumusete aparte. Inca ma mai gandesc la “Castelul din orasul meu” si sunt recunoscatoare ca am dat peste autoarea aceasta, care imi imbie ochii si mintea cu scrisul ei fermecator.
O calatorie splendida intr-o lume de poveste care alterneaza cu realitatea dramei copiilor dintr-o familie separata. Oare copiii pot fi subiect de partaj ?