Fancsiko si Pinta

by Péter Esterházy, Anamaria Pop (Traducator)

PÉTER ESTERHÁZY (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal — Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen şi Nicio artă (2011).


Elegantul volum pe care-l țineți în mână, dragi cititori, (dorința mea secretă e să-l mângâiați cu sufletul și să-l citiți cu rațiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisă între 1972–1974, dar a apărut în 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o îndată după 1990, când s-a demolat cortina izolării din jurul României. Dar e altceva să citești o carte — și cu totul altceva să o traduci, să te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare vibrație ce pulsează în propoziții. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate că așa a fost să fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, să traduc cărțile scrise ulterior acesteia, iar apoi să mă întorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mâna pe inimă: la douăzeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvânt, kalokagathia, ca să posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanță! Important e că din contopirea de atunci s-au născut Fancsikó (aristocratul cu „înțelepciunea la pătrat“) și Pinta (rebelul în tricou de gimnastică și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „suprafața suprafețelor“, sub diferite nume și ipostaze, în diferite situații — în toate celelalte volume ale marelui (și-n felul său unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg uşa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veți regreta!
Anamaria Pop

„Proza lui Esterházy e săltăreaţă, aluzivă şi colocvială… străluceşte şi scoate scântei. Propoziţiile sunt active şi concrete. Detaliile fizice ţâşnesc din întunericul ambivalenţei emoţionale.“
John Updike, The New Yorker

144 pages, Paperback

First published January 1, 1976

About the author

Péter Esterházy was a Hungarian writer. He has been called a "leading figure of 20th century Hungarian literature", and his books are considered to be significant contributions to postwar literature.

Reviews

[Razvan Zamfirescu · Rating 2 out of 5]

Cu cat sunt mai mari asteptarile, cu atat sunt mai mari dezamagirile. Nu am reusit absolut deloc sa-l simt pe Esterhazy de data asta... Pacat... Mai ales ca este unul dintre scriitorii contemporani favoriti.

Spicuiri din recenzia finala care se gaseste pe blogul meu



..........................................

Problema este că nu am reușit să trec dincolo de lirismul și joaca lui Esterhazy și nu am reușit mai deloc să surprind mesajele subliminale pe care propozițiile-săgeți ale scriitorului maghiar le trimitea către mine. Surprins plăcut de mobilitatea și de ușurința cu care Esterhazy poate să exprime diferite întâmplări banale din sânul familiei și de modul facil și sarcastic de a filosofa pe teme simpliste, am rămas doar cu surpriza scriiturii și nimic mai mult.

Esterhazy nu scrie un roman ci, mai degrabă, un jurnal către sine însuși. Un însuși atât de ascuns și imposibil de atins încât oricât ai căuta originea trimiterilor din carte nu reușești să le identifici. Am făcut apel la toate amintirile și cărțile pe care le am în bibliotecă ca să pot înțelege anumite povestiri, însă degeaba. Cei doi prieteni imaginari, bufoni de conjunctură Fancsiko și Pinta m-au îndepărtat fără drept de apel de volum.


.......................................

[Marcin · Rating 3 out of 5]

Ten zbiorek to dobre wprowadzenie do twórczości Esterházy'ego, gdyż zawiera wszystkie charakterystyczne elementy jego pisarstwa: dowcipny, złośliwy język, baśniowość wykreowanego świata, częste operowanie puentą i stosowanie rozwiązań konstrukcyjnych, którym bardzo blisko do anegdoty czy aforyzmu. Tę książkę trudno nazwać zbiorem opowiadań - stanowi ona raczej taką mozaikę różnych rodzinnych dykteryjek czy anegdot, które narrator podkręca monologami czy dialogami z dwoma wymyślonymi kumplami, których imiona wyeksponowane zostały w tytule. Z poczuciem humoru węgierski pisarz i ja nadajemy na tych samych falach. Te złośliwości, które stanowią idealny komentarz do nieciekawej sytuacji politycznej i obyczajowej, w jakiej dorasta narrator, trafiają w mój gust, ale stylizacja języka plus puenta, w której lubuje się Esterházy sprawia, że jego pisarstwo trzeba sobie dozować. W przeciwnym wypadku te celne uszczypliwości nużą i tracą swój wydźwięk, a punety powszednieją i blakną. Jest to zresztą pewien mankament tego pisarstwa, które obficie czerpie z rozwiązań formalnych i często stosuje środki, które dla pełnego efektu powinny być wykorzystywane nader powściągliwie.

Nie potrafię ocenić, na ile ta anegdotyczna mozaika odpowiada rzeczywistemu doświadczeniu pisarza. Czytelnik z reguły pragnie wiedzieć, jak było naprawdę. Z pewnością część z tego, co Esterházy opowiedział o dzieciństwie narratora stanowiło odzwierciedlenie jego własnych losów: dorastanie na wsi, fascynacja piłką nożną, przymusowe wypędzenie z Budapesztu. Zawsze jednak - biorąc pod uwagę datę wydania tego zbioru - opowiada o tym mową ezopową. Nigdzie w tekście nie jest wspomniane arystokratyczne pochodzenie narratora. O tym możemy się domyślać jedynie z bardzo subtelnych sugestii pod adresem ojca narratora i naturalności, z jaką dzierżył w dłoni kieliszek szampana obtańcowując panie z wywatowanymi ramionami. W któreś z anegdot pojawiają się smutni panowie w prochowcach - nigdzie nie jest powiedziane, kim byli ani w jakim celu przyszli. Jedynie z następnej anegdoty, której akcja dzieje się na wsi i znając nieco historię Węgier po 1945 r. czytelnik może się domyślać rzeczywistego celu tej wizyty. Takich trudno uchwytnych kontekstów kulturowych z pewnością w tej książce jest więcej, wystarczy zerknąć na bardzo entuzjastyczne recenzje węgierskich czytelników i umiarkowane opinie ludzi spoza węgierskiego kręgu kulturowego. Z tej mozaiki anegdot przebija jednak bystre oko obserwatora, celnie podsumowujące otaczającą go rzeczywistość oraz wrażliwość, której warto dać szansę, nawet jeśli czasami trudno było się połapać, co autor miał na myśli lub chciał nam przekazać w takiej czy innej dykteryjce.

[rainbooksandcoffee · Rating 3 out of 5]

That awkward moment amikor kedveled EP személyét, de a könyveihez eddig nemigen tudtál kapcsolódni :') Sajnos a Fancsikó és Pinta sem lett a kedvencem, pedig voltak benne jó mondatok, valahogy mégsem tudtam élvezni, cseppet sem kötött le. Tudom, hogy EP bája az izgalmasan egymás mellé illesztett és egymásba csengő mondataiban rejlik, de az én ízlésemnek valahogy ez mégis száraz. Love you, EP, attól még elolvasom a Hasnyálmirigynaplót, ígérem!!

[Bogdan · Rating 1 out of 5]

I simply cannot get the point of this novel.