Cu o viata framantata si plina de aventuri, brazdata inca din copilarie de exigenta parinteasca si de obsesia coplesitoare pentru muzica, Sergiu Celibidache este muzicianul roman care s-a redescoperit neincetat si care a dus orchestrele lumii la un grad de perfectiune nemaiintalnit. Actor permanent al unor situatii conflictuale, unele cunoscute publicului, altele mai putin, Celibidache si-a gasit in Stejarel Olaru biograful ideal, iar monografia de fata are o virtute esentiala: ne familiarizeaza cu personalitatea exceptionala a unui spirit neincatusat, care a incercat sa se apropie de tara, dar s-a lovit de universul controlat de Securitate prin informatorii ei, vai, peste masura de numerosi in lumea noastra artistica. - Academician Georgeta Filitti
Inevitabil, cititorul acestui volum va descoperi, la sfarsitul lecturii, ca spatiul Celibidache i-a prilejuit o intalnire neprevazuta si cu un spatiu de alta croiala, un spatiu analitic si hermeneutic care merita vizitat: spatiul Stejarel Olaru. E vorba de un cercetator cu studii policrome, de la politologie la teologie, de la documentare istorica la interventie in problematica actualitatii, de la administratie la creativitate. Riguros in sondajele sale tematice, dar niciodata intepenit in slogan previzibil, Stejarel Olaru ofera cititorului o provocatoare combinatie de sobrietate si umor, de solitudine studioasa si cordialitate, de acribie academica si reflectie libera. Lectura fertila! - Andrei Plesu
Stejarel Olaru is a Romanian historian, writer, researcher, and former radio and TV broadcaster. He was National Security Advisor for the Romanian Prime Minister (2006-2008), a Secretary of State in the Ministry of Foreign Affairs (2013-2014) and General Director of the Institute for the Investigation of Communist Crimes in Romania (2005-2010). He has published several books on the modern history of Romania and the history of the Romanian intelligence services.
Mă bucur că s-a scris o astfel de carte despre fenomenul Celibidache, acest om "împotriva curentului", cu "o gândire și un comportament prin care a contrazis normele sau convențiile societății", pentru care "esența muzicii nu a fost frumusețea, ci adevărul", un perfecționist, un dirijor care a "trăit" muzica.
"Le preda alfabetul, cerându-le să gândească ceea ce interpretează. Se ascultă îndrumările în tăcere, muzica se reia, apoi se întrerupe din nou urmând același scenariu. O măsură, o altă măsură, o reluare, o altă reluare, de cinci ori, de zece ori până când este înțeleasă, până când este construită așa cum cere partitura...Uneori, dirijorul îi îndeamnă pe muzicieni să cânte "cum nu trebuie" pentru ca astfel, prin opoziție, să înțeleagă mai bine ce le cere : arcușul violoncelelor și violelor la începutul Simfoniei a IV-a de Johannes Brahms să nu fie dur, explică Celibidache, opt măsuri sunt "nimic" dacă nu știi ce a fost înaintea lor, dacă nu vezi de unde vin, ca să înțelegi ce urmează. Însă după fiecare reluare a propozițiilor muzicale ceva minunat se întâmplă. Sunetele sunt mai clare, mai limpezi, mai distincte. Muzica este diferită, este deslușită. Se naște și devine."
Am văzut filmul "Cravata galbenă" înainte de a citi această carte. Filmul m-a impresionat mult, dar acum sunt dezamăgită ... îmi dau seama că portretul din film este mult prea departe de realitate.
O lectură pasionantă, pentru că Stejarel Olaru este un maestru al biografiilor. Cartea are ritm si farmec, este atent documentată și reușește să redea în detaliu atmosfera unei epoci, dincolo de portretul absolut seducător al lui Sergiu Celibidache. Lectura curge si nu e niciodată sufocantă sau sufocantă, tonul este cald și prietenos si te determină să dai paginile cu plăcere.
O nouă apariție editorială a istoricului Stejărel Olaru o reprezintă Spațiul Celibidache. În maniera cu care deja ne-am obișnuit, autorul scrie o biografie a unei personalități marcante a vieții culturale românești din secolul al XX-lea. După ce în cărțile sale trecute a urmărit cu atenție viețile Mariei Tănase , Nadiei Comăneci și a creatorului imperiului VHS-urilor din România comunistă, Teodor Zamfir (Dorel) , apelând în mod exhaustiv la sursele de arhivă și interviuri în exclusivitate, Stejărel Olaru creionează viața și activitatea dirijorului Sergiu Celibidache, prin aceeași metodologie cu care cititorii lui sunt deja obișnuiți. Firește, merită menționat de la început faptul că momentul apariției acestei cărți nu este o simplă coincidență – Spațiul Celibidache făcându-și loc pe piața de carte concomitent cu filmul mult-așteptat despre viața dirijorului, Cravata Galbenă, regizat de fiul acestuia, Serge Ioan Celibidachi. Spațiul Celibidache se dorește a fi o biografie ușor de citit, structurată cronologic din momentul în care părinții dirijorului s-au cunoscut, până la moartea dirijorului în 1996. Este o provocare pentru autor, întrucât deși au mai fost publicate în trecut biografii bune despre viața dirijorului per ansamblu precum cea scrisă de Klaus Umbach , volume de corespondență ale dirijorului , memorii , dar și monografii ale unor episoade marcante din viața dirijorului precum activitatea acestuia la pupitrul Filarmonicii din Berlin sau a Filarmonicii din Bologna , nu a fost nimeni preocupat până la apariția acestei cărți să îl caute pe Sergiu Celibidache în arhivele Securității. Astfel, deși Spațiul Celibidache caută să dezvăluie noi aspecte din întreaga viață a dirijorului, subiectul pe care autorul insistă abia de la mijlocul cărții devine relația lui Celibidache cu DIE (Direcția de Informații Externe) și prin extensie cu Securitatea. Per total, teza autorului propune că Securitatea a încercat în repetate rânduri să îl atragă pe Kolb (așa cum este numit în Arhivele Securității) în a colabora cu aceasta, fără mare reușită. Astfel, Securitatea se resemnează, optând până la urmă să-l atragă în România pentru a susține un concert – Românie pe care nu o văzuse din 1938, când a plecat să studieze în Germania (cu toate acestea, până și această operațiune a fost sisifică pentru Securitate). În cele din urmă, dirijorul ajunge să fie urmărit, cu la fel de mare dificultate, printr-o mână de apropiați ai dirijorului stabiliți în străinătate - cu precădere din RFG. Titlul nu este ales întâmplător. Spațiul Celibidache trădează de fapt lumea în care acesta se înconjura. Spațiul lui este un ansamblu de toposuri în care dirijorul pendula câteva luni pe an. Fiind un dirijor de renume mondial, se afla constant în turnee mondiale, dirijând la pupitrele a numeroase orchestre renumite (Berlin, München, Bologna, Londra, Stockholm etc.) cu care concerta în întreaga lume, din Germania Federală și Statele Unite până în Argentina și Japonia; dar parte din spațiul Celibidache este și România în care a crescut, dar pe care apoi a revăzut-o de două ori: o dată în timpul epocii comuniste și încă o dată în anii ’90. Deși și-a iubit țara și și-a ajutat oamenii dragi aflați în România, nu a avut afiliere politică, nici nu a contribuit la mișcarea unei „rezistențe prin cultură” din diaspora, fiind în concordanță cu filosofia lui de viață pașnică, altminteri contrastată de perfecționismul și îngâmfarea prezentate inclusiv de autor. Pe de cealaltă parte, Spațiul lui este alcătuit din oamenii care i-au fost alături fizic (precum dansatoarea Iris Barbura; soția cu care a fost căsătorit până la moarte, Ioana; compozitorul care l-a încurajat să vină la studii în Germania – Heinz Tiessen sau maestrului său în tainele budismului, Bhikku Buddhist Martin Steinke/Tao Chün), cât și cei cu care a comunicat exclusiv prin scrisori (frații și surorile lui rămase în România Comunistă, părinții pe care nu i-a mai văzut odată ce a plecat în Germania sau criticul muzical Eugen Trancu-Iași). Spațiul Celibidache este structurat în nouă capitole ordonate, după cum spuneam, cronologic. Acestea sunt: Celibidache tânărul; Musik ohne Denken; Va fi mare, rege va fi; Dindărătul Cortinei de Fier; Între muzică orgolii și intrigi politice; Acum totul va fi bine și Spațiul Celibidache. Am putea împărți această carte în două „părți” mari și late: viața înainte de a ajunge la pupitrul Filarmonicii din Berlin și viața de după. Cu alte cuvinte, putem vorbi despre viața lui Celibidache înainte să-și poată îndeplini visul (considerat de familia lui nerealist) și după ce a reușit să ajungă un maestro al baghetei. Un rezumat al fiecărui capitol este de prisos, întrucât povestea acestui dirijor este captivantă, cu întâmplări greu de crezut, dar care sunt confirmate de surse arhivistice (arhivele CNSAS, arhivele Universität der Künste Berlin, arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe), memorialistică (jurnalul lui Mircea Berindei, amintirile Monicăi Pillat sau amintirile soției sale, Ioana) sau interviuri (fie realizate de autor personal, fie din volumul de interviuri al lui Fabian Anton cu impresarul Gaby Michailescu). Cartea conține numeroase puncte tari: stilul literaturizant și captivant, numărul enorm de surse primare inedite de arhivă, precum și analiza și infirmarea unor „legende urbane” despre Sergiu Celibidache, pe baza surselor de arhivă (precum o anecdotă despre cum că Maria Tănase l-ar fi lansat pe dirijor pe vremea când era un pianist de jazz în București, legendă dezmințită de autor prin sursele de arhivă; nefiind singura de acest tip); dar și contextualizarea largă a oamenilor din jurul dirijorului. Spațiul Celibidache nu este doar o carte despre Sergiu Celibidache, ci una și despre familia lui rămasă în România, asupra căreia se oprește într-un capitol separat (ce s-a întâmplat cu ei după ce Sergiu a plecat în Germania, în ce măsură și cum au fost agresați de Securitate etc.), despre oamenii care i-au fost alături până la sfârșitul vieții și despre foarte diverșii pe care i-a întâlnit de-a lungul timpului – oferind pentru fiecare dintre ei câte o notă de subsol explicativă foarte generoasă. Totuși, această carte nu este lipsită de puncte slabe. Deși autorul se oprește pealocuri să contrazică unele preconcepții istoriografice despre dirijor, să corecteze unele mituri urbane care s-au lansat despre dirijor precum și noutatea informațiilor în aspecte neclare ale vieții lui (precum parcursul său academic în România), Spațiul Celibidache este o carte foarte descriptivă. Firește, este ușor de înțeles raționamentul – Spațiul Celibidache este până la urmă o carte de popularizare, însă construită științific. Per ansamblu, Spațiul Celibidache este o carte care merită citită atât de cei interesați de viața dirijorului, cât și de profani într-ale subiectului. Te cuprinde prin magnitudinea personalității lui Celibidache, prin stilul romanesc al autorului. Autorul reușește totodată să redea un studiu istoric serios despre dirijor. Însă Sergiu Celibidache reconstruit de Stejărel Olaru nu este nici alb, nici negru, ci este un jigsaw puzzle care nu poate fi, încă, rezolvat, dar despre care măcar știm mai multe ca în trecut.
Celibidache e clar un personaj de poveste(it) și asta e limpede doar privindu-i puținele înregistrări. Am cumpărat biografia aceasta imediat după apariție, știind calitatea istoricului care a scris-o. Dar am fost dezamăgit repetat. Am intrat în ea așteptând o biografie scrisă cu accente romanești (dată fiind suculența personajului), dar nu e așa ceva. Apoi am sperat că voi găsi acolo mai multe despre muzica lui și relația cu marii soliști pe care i-a dirijat, dar nu e nici așa ceva fiind o biografie care gravitează în jurul relației lui Celibidache cu România. Dar am fost și plăcut impresionat repetat: prima sută de pagini (despre tinerețea lui Celi) e foarte interesantă și bine scrisă, apoi ultimul capitol (care dă și titlul cărții) e de-a dreptul fascinant. Dacă mijlocul cărții - în a cărui ariditate se avansează greu atât din cauza stilului arhivistic în care e scris dar și a mizeriei securistice descrise cu (prea) mult lux de amănunte (e totuși o biografie despre Celi, nu o carte despre Celi și Securitate) - ar fi fost abordat altfel, această biografie ar fi fost magistrală. Astfel că pentru iubitorii de muzică și fanii lui Celi lectura va fi foarte interesantă, dar nu știu dacă și pentru ceilalți. Oricum (și cum se întâmplă adesea), mult mult mai bună decât filmul ;)
O biografie concentrată asupra vieții și personalității dirijorului Sergiu Celibidache, văzut nu doar ca muzician, ci ca fenomen intelectual și spiritual. Cartea urmărește formarea sa, parcursul internațional și relația tensionată cu România comunistă, punând accent pe filosofia sa despre muzică, timp și disciplină. „Spațiul” din titlu desemnează universul interior al lui Celibidache — un loc al exigenței absolute, al refuzului compromisului și al căutării perfecțiunii artistice. Mi s-a părut “lentă” în comparație cu viața extrem de dinamică maestrului. Făcând o paralelă între carte și filmul “Cravata galbenă”, “ Spațiul Celibidache” oferă o imagine mai nuanțată și documentată a personalității și gândirii dirijorului, în timp ce filmul transformă povestea sa într-o experiență dramatică și cinematografică, punând accent pe emoții, relații și momente vizuale memorabile.