Într-un Bucureşti contemporan, de început de secol XXI, regulile de convieţuire socială încep să se schimbe odată cu apariţia bruscă, la margine de Ferentari, pe locul unei foste gropi de gunoi, a unei replici în mărime naturală a Casei Poporului. O construcţie albă, pe frontispiciul căreia se putea vedea de la câţiva kilometri anunţul pe care proprietarul îl făcea lumii întregi: „Aici stă Marele Băiat de Cartier“. Iar când Uniunea Europeană, NATO, preşedintele SUA şi bogații emiri arabi stau la coadă pentru a avea o întrevedere privată cu misteriosul Mare Băiat de Cartier, miturile devin legende, iar legendele adevăruri cotidiene, povestite seara, la colţ de bloc, la o nelipsită coajă de sămânţă.
Împotriva tuturor şanselor, Matei Petrini, un absolvent de filosofie, încearcă să obţină prima înregistrare cu fabulosul personaj, pentru a afla Secretul.
Pe alocuri, nu știu dacă m-a umflat râsul sau plânsul. Totuși respect decizia lui Matei de a memorializa povestea Marelui Băiat de Cartier, un lider idol al generației noastre.
Manele, mașini scumpe, bijuterii grosolane din aur atârnând peste bluze de trening în culori neon... cartea a bifat tot. Încă nu-mi dau seama dacă e doar o înșiruire continuă de stereotipii dar și-a atins scopul și a redat autenticitatea unui București dezgustător, lipsit cu desăvârșire de orice rectiliniaritate mentală.
Deși citită la momentul stării de spirit oportune, cartea asta n-a fost o evadare, ci mai degrabă un filtru semi-transparent prin care aruncam un ochi pe propria fereastră. Cu toate astea, nu mi-a displăcut scriitura și am râs sincer la destule pasaje încât să compenseze cu natura peisajului.