În seara aceea de început de april, cătunul Baldovineşti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot răsunau focuri de puşcă – închinăciuni creştin-ortodoxe aduse de sătenii noştri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni.
În căsuţa lui moş Dumitru – mezin între doi fraţi şi două surori – veniseră de la oraşul vecin mama Joiţa şi fiul ei unic Adrian, ca să petreacă împreună sfintele sărbători.
Mama lui Adrian era întâia născută în familie, rămăsese văduvă încă de pe când îşi purta pruncul în braţe, şi acum, când acesta împlinea optsprezece ani, tot văduvă se afla, trăind din munca braţelor sale.
Nu prea era loc de găzduit în fostul cămin părintesc, căci fratele Dumitru, deşi tânăr, era înconjurat de o numeroasă familie. Buna soră se mulţumea însă şi cu un colţ al încăperii, în vreme ce Adrian – bucuros să-şi revadă leagănul copilăriei – se ducea să se culce cu unchiul său în fânul din podul grajdului, să-i asculte poveştile ca altădată şi să-i istorisească fapte de pe la oraş.
De altfel, chiar şi fără musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe câmpuri şi prin bălţi îşi petrecea nopţile de vară, ceea ce făcea pe Adrian uneori să se mire:
— Matale te culci în pod, iar nevasta, cu copiii; ce viaţă e asta?!
— De, băiete, sunt nevoit… Altmintrelea, cum să-ţi spun: copchiii să-mbulzesc prea repede!
— Iaca vorbă! şi când te dai jos din pod?
— Mă duc la baltă, să tai stuf!…
— Şi când te-ntorci de la tăiat stuf?!…
— Mă urc în pod!…
— Atunci de unde vin „copchiii”?!…
— Dumnezeu îi trimete.
Deşi oameni săraci, se mai aflau la masa lor şi alte câteva neamuri din sat. Cina strămoşească – un borş de miel, cu miel fript, cu cozonaci şi ouă roşii – fu veselă, plină de glume; la sfârşit, moş Dumitru ieşi afară ca să dea şi el foc glugii şi să sloboadă focurile de puşcă tradiţionale.
Toată laia de copii, ba chiar şi cei mari, îl urmară. Noaptea era înstelată. Dumitru trase cu urechea la zgomotul îndepărtat al trenului care se ducea spre Galaţi, şi zise:
— Trece „ixpresu” de opt…
Apoi dădu foc stufului. Numaidecât, flăcări fumegânde se înălţară drept către cer, în mijlocul ţipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dănţuiau împrejurul glugii ca nişte drăcuşori cu feţe roşii. Zarva fu şi mai mare când Dumitru descarcă cele două ţevi cu fultuială oarbă ale puştii sale de vânătoare, zicând, cu credinţă creştină, după fiecare foc:
— Christos a-nviat!
În clipa asta, mama Joiţa îşi luă fiul de braţ, îl trase mai la o parte şi-i zise pe un ton poruncitor şi cam sugrumat:
— Dă fuga la părintele Ştefan, vărul nostru, şi roagă-l din parte-mi să vie aici pe curând. Apoi, întinde-o până la moş-tu Anghel şi adu-l cu tine!…