— Bagă de seamă, Jack. N-o lua înainte. — De ce? — Nu înainta fără să te uiţi mai întâi bine în jurul tău şi să observi cu atenţie mai ales copacii. — Dar de ce ţi-e teamă? — De ce e mai rău! — Ce anume, spune! — De vreo panteră care în Borneo sunt mai primejdioase decât un tigru din Bengal. Dayacii spun că fiarele acestea vin din iad şi că menirea lor e să pedepsească pe aceia care pătrund prea departe în pădurea misterioasă, unde se mai slujesc ceremonii sălbatice şi se ţin obiceiuri sângeroase, pe care nici unui străin nu i-a fost dat încă să le vadă. — Pentru că nici un explorator n-a avut energia fratelui meu Willie, sau încăpăţânarea care mă caracterizează mai ales pe mine, domnişoară Elsa. Căci noi nu suntem oameni care să ne dăm înapoi când pornim într-o întreprindere şi te asigur că… — Sst! Tăcere! — De ce? — Dou-long-mor, Dayacul nostru, ne face semn să tăcem… Câinii au dulmecat se vede vreo urmă proaspătă. — E adevărat, câinii trag de curele cât pot. Momentul devine palpitant. Nu-i asta şi părerea d-tale, Elsa? — Da, dar păstrează-ţi sângele rece, te conjur, Jack. Ascultă sfatul meu. — n-o fi doar cine ştie ce dihanie din poveştii spuse ironic tânărul, la te uită, mi se pare că zăresc o blană neagră care se furişează printre lianele de deasupra noastră… Să trag? — Nu, dacă nu eşti absolut sigur că omori fiara. Ah!… se pregăteşte să sară! Bagă de seamă!… Dar o detunătură scurtă o întrerupse. Jack şi trăsese în panteră. — Sfinte Dumnezeule! exclamă tânăra fată. Dacă ai rănit-o numai uşor, o să fie vai de capul nostru. Ea puse mâna pe trăgaciul carabinei „Express” pe care o ţinea în mână, ca să fie imediat gata să răspundă atacului furios pe care-l prevedea. Acela care săvârşise această imprudenţă vânătorească, voia tocmai să-i puie o nouă întrebare, când un urlet feroce străbătu aerul. — Aoleo! strigă acum dayacul Dou-long-mor. Este o femeie. — Cu atât mai rău! murmură fata… Repede, Jack, repede, încarcă din nou puşca! Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Când prinţesa neagră va ataca, secundele de nehotărâre riscă să devie mortale. — Atunci, e rândul meu să-ţi spun să bagi de seamă, Elsa. Dă-mi voie să te protejez şi să mă aşez în faţa d-tale… O Doamne, ce săritură! Măreaţă, cu adevărat măreaţă. Pantera neagră sărise ca o săgeată din vârful lianelor, unde se tupilase şi căzuse asupra celor patru câini, ale căror lătrături furioase, umpleau pădurea cu o simfonie uluitoare.