„Scris înainte de 1947, apărut pentru prima dată în 1968 [1969], la cinci ani după stingerea din viaţă a lui Ion Agârbiceanu (28 mai 1963) şi după zece ani de interzicere, deoarece «nu corespundea doctrinei istorice marxist-leniniste» (citatul aparţine scriitorului), romanul Strigoiul este o complexă monografie epică a satului transilvănean, de prin anii 1880, cu o incitantă acţiune, în care se încrucişează, într-o susţinută tensiune dramatică, destine şi caractere, în împrejurări specifice etnosului transilvănean. Strigoiul este totodată o sinteză a literaturii de inspiraţie rurală, creată de Ion Agârbiceanu, şi unul din vârfurile romanului românesc“. (G. Pienescu)
Ion Agârbiceanu (September 12, 1882 – May 28, 1963) was an Austro-Hungarian-born Romanian writer, journalist, politician, theologian and Greek-Catholic priest. A native of Transylvania, he graduated from Budapest University, following which he was ordained. He was initially assigned to a parish in the Apuseni Mountains, which form the backdrop to much of his fiction. Before 1910, Agârbiceanu had achieved literary fame in both Transylvania and the Kingdom of Romania, his work disputed between the rival schools of Sămănătorul and Poporanism.
Committed to social and cultural activism in Transylvania, Agârbiceanu spent the 1910s officiating near Sibiu, with a break during World War I that eventually took him deep into Ukraine. He moved to Cluj in 1919, and would live there for much of the remainder of his life. After the war, he involved himself in both the political and cultural life of Greater Romania, being voted into the Romanian Academy, and assuming the office of Senate vice president under the National Renaissance Front dictatorship.
Agârbiceanu spent his last decade and a half under a communist regime that outlawed his church, an act in which he refused to cooperate. Much of his work, with its transparent Christian moralizing, proved incompatible with the new ideology, and was banned by communist censors; however, the regime found him useful for its image, and bestowed honors upon him. Agârbiceanu's full contribution has been made available since the 1990s, but he endures as a largely forgotten author, with the possible exception of his Apuseni-based novella, Fefeleaga.
🔥 a existat un obicei, hodăițatul (alimore în unele zone), realizat înaintea venirii primăverii, la lăsatul secului? Acesta presupunea ca feciorii dintr-un sat să își confecționeze niște furci groase de salcie, numite hodaițe, în vârful cărora puneau snopi de paie. Aceștia urcau pe un deal de la marginea satului, aprindeau paiele și învârteau furca deasupra capului dansând și făcând diverse strigături, de cele mai multe ori inventate pe seama sătenilor... fie pentru fetele leneșe ce nu terminaseră toată iarna torsul fuiorului sau vreuna ramasă nemăritată până la acea intrare în post, fie față de vreun fecior ghinionist.
🌳 la Sântoader (în prima sâmbătă din post) copiii mai răsăriți din sat urmau să se prindă «veri» și «văruțe»? După obicei, lăsând în casă țundrele, clicinele și cojoacele, câte două fete sau câte doi băieți căutau câte un prun în jurul cărora se învârteau cu câte un colac de grâu în mână. "... iile lor albe, înflorate la mâneci cu strâmbuțe negre... catrințele negre, împrumutau curților, grădinilor un joc viu de lumini și umbre, și un zvon de viață care încălzea și mai mult sufletele în această întâie zi de primăvară" La final, copiii făceau schimb de colaci, mâncau și începeau să vorbească despre lucruri considerate mai serioase, ramând prieteni apropiați.
📖📖📖📖📖
Da, admirabil cunoscător al tradițiilor și obiceiurilor proprii mediului rural, Agârbiceanu a dorit să lase ca moștenire, prin această carte, câteva frânturi din ritualuri străvechi: "Voiam să rămână pentru cercetătorii de mai târziu un sat din Ardeal, așa cum a putut evolua în 4-5 decenii după revoluția din 1848". Toate astea povestite alături de trăirile câtorva familii fruntașe a unui sat numit Broșteni, ai căror membri își trăiesc viața cu teamă de Dumnezeu, de blesteme și de semnele prevestitoare, strigoiul autorului fiind acel om lacom de pământ și de avere.
Puținele păreri despre carte pe care le aflasem înainte de a o alege m-au convins că va fi o carte bună, dar nimic nu m-a pregătit pentru sumedenia de informații ce m-a invadat odată cu lectura și vă îndemn să nu o ratați, fiind o carte memorabilă.
Satul ardelenesc la sfârșit de secol XIX, cu bunele și, mai ales, cu relele sale. Interesant este că romanul, scris imediat după al doilea război mondial, e publicat pentru prima dată în 1968, la 5 ani după decesul autorului. Vreme de peste 20 de ani nu reușise să se încadreze în linia partidului...
O amplă redare a vieții satului cu toate obiceiurile, credințele și superstițiile țăranilor. Mi s-a părut interesant modul în care sătenii percepeau lucruri banale cum ar fi mucegaiul viei sau o boală contagioasă drept "mișcări" ale strigoiului. Agârbiceanu nu e doar un mare scriitor ci și un bun cunoscător și un fin observator al oamenilor. O lectură fascinantă pentru finalul de an.
Este, probabil, cel mai autentic roman al satului românesc transilvănean, pe care l-am citit. Este adevărat, nu am citit multe, dar acesta a reprezentat o imagine completa a lumii rurale, de dinainte de colectivizarea socialistă, cu tot ceea ce înseamna: șezătoarea, pețirea, moartea, priveghiul, înmormântarea, pomana, ignatul, colindul, slujba bisericească, postul, spoveditul, datinile de lăsatul secului, secerișul, plecarea fetei la noua casă a soțului, nașterea, nunta, gura satului și multe altele.
Dar asta nu este tot, "Strigoiul" spune și o poveste, una extrem de bine construită și atractivă, una uimitoare, care te face aici să zâmbești, aici să plângi.
Oare sunt doar vorbe ale sătenilor, "sămne" închipuite sau chiar un bătrân urâcios, strigoiul în cauză, se poate răzbuna pe destinul fiului și al nepotului chiar si de dincolo de groapă? Este adevarat că un juramânt asumat în buza morții poate influența cursul vieții tinerilor?
"N-a fost iubire, dar m-am simțit atrasă de el, m-am încrezut în el! N-a fost iubire, dar a fost o înmuiere a inimii în fața dragostei lui arzătoare. Alăturea de el am intrat în liniște, în pace."
"Numai pustiul există în lume și încercăm zadarnic să-l umplem cu ceva."
Până ii voi face o recenzie completă, vreau sa zic câteva lucruri. Că nu îmi vine să cred că Agârbiceanu a fost ținut în umbră când vine vorba de romanele scrise. Că nu este promovat în programa școlară. Și că accentul cade mereu peste aceeași autori de care ne-am cam saturat. Strigoiul mi-a plăcut enorm. Atât personajele, cât și dialogurile. Are atât de multe scene care te țin in priza și mult suspans. Descrierile sunt absolut fascinante. Agârbiceanu îl întrece pe Rebreanu sau pe Slavici din multe puncte de vedere. Recomand cartea asta cu drag de fiecare dată. Pe lista am Arhanghelii, de care sper să mă apuc curând.
6⭐️ Am deschis cartea cu așteptări mari. Dar nu mă așteptam să fiu complet absorbită și să devină rapid una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit. O lectură la superlativ, care a curs fără să simt că e vorba de 700 pagini, care m-a făcut să tânjesc după o vreme pe care n-am trăit-o. Nu știu de ce nu am auzit mai multe despre măiestria lui Agârbiceanu mai repede. Mă înclin în fața sa.
Agârbiceanu este unul dintre scriitorii care au acel talent de a te transpune efectiv in lumea cărților sale. Cu fiecare pagină din "Strigoiul" te adâncești inconștient în lumea deosebită a satului românesc, in general, și a celui transilvănean în special, cu tot ceea ce înseamnă asta: de la a fi martor la modul de viață al comunității de atunci până la detaliile vieții de familie, a tradițiilor și credințelor care se împletesc în firul actiunii. Personajele sunt complexe, deși reprezintă oameni simpli, trăirile sunt intense iar acțiunea și deznodământul te țin mereu cu sufletul la gură. Sentimentele acelea intense prin care trec personajele și care le consumă sunt de fapt adevăratul Strigoi, iar talentul lui Agârbiceanu este de necontestat.
O carte neașteptat de bună. Evoluția personajelor și a acțiunii a fost surprinzătoare. Îndeosebi pentru faptul că atunci când am pus mâna pentru prima dată pe această carte nu aveam niciun fel de așteptare. Astfel, de la un “hai să citesc 1-2 pagini să văd generic despre ce e vorba” am ajuns să o termin de citit în 3 zile, seara după programul zilnic.
Minunata! Cartea este o ampla descriere [intinsa pe aproape 600 de pagini] a vietii satului ardelenesc din 1880 cu toate tradițiile, credințele și superstitiile care îl caracterizează.
„Strigoiul” de Ion Agârbiceanu este o capodoperă a literaturii române, o lucrare profundă ce ne poartă înapoi în vremuri în care tradițiile și obiceiurile străbune erau în centrul vieții țăranului român. Cartea ne dezvăluie cu multă sensibilitate lumea rurală de altădată, plină de nostalgia unei copilării simple, dar pline de învățăminte, a unui timp când spiritualitatea și obiceiurile încă dominau viața oamenilor. Agârbiceanu reînvie atmosfera satului tradițional, iar „Strigoiul” rămâne o fereastră către valorile autentice ale românilor. O lectură ce te face să prețuiești mai mult rădăcinile și tradițiile din care provenim.
Ce carte frumoasa! Descrie atat de bine viata satului la inceput de secol 19, cu traditii si obiceiuri, cu credinta si frica de Dumnezeu, cu ritualuri si sarbatori. Povestea de dragoste dintre personajele principale care i-a urmarit pana la sfarsit, cu gura satului care vorbea vrute si mai ales nevrute..Mi-a placut mult, voi cauta si celelalte carti ale autorului😊
Foarte neacademic zis: M-a rupt. Poate că nu neapărat poveștile, nu sunt chestii neauzite sau neintalnite, dar e scrisă într-un așa fel încât crează o tensiune incredibila, sa vrei sa sari rânduri să vezi ce din ceea ce intuiești, se va întâmpla.
N-am crezut că, între Liviu Rebreanu și Marta Petreu, mai pot fi impresionată în vreun fel de literatura satului transilvănean. Și iată.
M-am apucat de „Strigoiul” nu pentru titlu (deși e tentant), ci pentru că eram curioasă cum un roman despre satul transilvănean de sfârșit de secol XIX „nu corespundea doctrinei istorice marxist-leniniste”, motiv pentru care a fost publicat abia la 20 de ani după scriere. Evident, m-am lămurit: este un roman despre importanța proprietății individuale, despre legătura țăranului cu pământul său, despre cum au îmbrățișat niște țărani fără prea multă școală deșteptele idei ale capitalismului și-au decis să cumpere moșia unui grof ca să o lucreze mai bine etc. Multe „meh”-uri pentru superbul stalinism.
„Strigoiul” este extraordinar. Și nu numai ca intrigă romanescă (deși m-a bulversat complexitatea ei), ci și ca roman-document, de o mare, mare valoare non-ficțională. Este un roman întreg al satului transilvănean: omul, tradițiile, superstițiile, ideile, religia. Le are pe toate. Atmosfera este vie, personajele sunt complexe, trăirile supreme, acțiunea te ține cu sufletul la gură.
În 1962, Ion Agârbiceanu a zis următoarele: „În lucrarea aceasta din urmă, voiam să închei scrisul meu, [inspirat] din viaţa satului ardelenesc, ca și când aș fi presimțit că, în viitor, se va ivi un nou sat la noi (este vorba de satul colectivizat). Și voiam să descriu obiceiuri și datini, care începeau să se piardă din lumea satului ardelenesc și care vor fi folositoare odată cercetătorului de folclor.” Succes total, dacă mă-ntrebați pe mine. Nu simt c-aș fi citit un roman, ci c-am fost cu mașina timpului într-o călătorie de câteva zile într-un sat din Ardeal, purtător pe umeri al întregului sat românesc de sub Imperiul Austro-Ungar și am făcut și-acolo ce fac în general în călătorii: am cunoscut oamenii locului, am înțeles cum i-a făcut istoria ceea ce sunt și-am plecat mai deșteaptă și, implicit, mai tolerantă. Iar Agârbiceanu tocmai s-a strecurat printre autorii mei români preferați – un fel de Tolstoi al spațiului transilvănean.
O carte document, o monografie a satului ardelenesc la sfârșit de secol XIX, în care Ion Agârbiceanu include viața și frământatările țaranului român, datini, tradiții și superstiții, convins fiind că ,,vor dispărea cu timpul". Măiestria autorului ridică la rang de simbol esența sufletului românesc. Prin aceasta, romanul merită un loc în literatura universala.