«Puritatea iluzorie a unui eu care poate rătăci, putînd deveni captiv al unei divinități personale… ca orice amestec, nu duce la adevărul religios. Se poate vorbi de neadevărul care poate izvorî din omul meditativ, activ și practicant al exercițiilor spirituale, care pot, prin neîndrumare sacerdotală, să ducă la obscura pădure dantescă. Instituționalizarea religioasă înlătură rătăcirile eului mortificat, presupus pur, iar meditația, exercițiile spirituale și autocunoașterea nu scot omul din lumea rătăcirilor. Concentrarea religiei în relația Om-Dumnezeu și înlăturarea rătăcirilor prin acești doi termeni: iubitul — Dumnezeu și iubitorul — Omul nu produc efectul scontat. Gîndirea canonică, impusă de autoritatea sacerdotală, este garanția drumului drept spre Real, această singură cale a neschimbării, neschimbarea fiind forma canonică a adevărului religios. Așa se poate vorbi de eternitatea ordinii creștine, opuse temporalității — istoricității schimbătoare a omului — și tragicului joc panteist aici, nietzschean, al apariției și dispariției, al creației și nimicirii.
Repet: Dumnezeu este, cele două lumi sînt, omul este și eu sînt, realism tomist; sau formula Adevărului Divin: „Dumnezeu sau nimic”(Sertillanges)»