O incursiune nebună în lumea din jurul nostru, o lume deformată şi aplatizată de modul în care o percepem. O carte-manifest, care se încumetă să ridice întrebări şi să ofere răspunsuri.
Spărgeam nimicul în bucăţi, îi calculam masa şi-lstivuiam în vrafuri de hârtii pe care nu le consulta nimeni.
Începusem cum se cuvine, cu începutul. Până în urmăcu jumătate de an lucrasem ca cercetător ştiinţific principal gradul III la observatorul astronomic din capitală. Cinci ani muncisem din greu la harta materiei negre din univers, alături de o echipă nemaipomenită, asta până când ni se adusese la cunoştinţă, mie şi întregii echipe, că rezultatele observaţii lor noastre erau neconcludente, că nu mai intraseră în sistemul IODM, că întreţinerea serverelor era mult prea costisitoare,pe scurt şi fără gentileţe, că suntem de prisos şi nu facem de trebuinţă nimănui. Eram concediaţi. Pentru clientela politică se găseau bani oricând,pentru noi nu. Mi-am adus aminte de Rudolf, directorul observatorului, care cerşea bani anual pentru programele de cercetare şi am oftat. Am sărit primele pagini şi am ajuns la discursul lui Giuseppe Asquis. - Democraţia dacă nu-i directă, e mai bine să nu fie! Cel puţin în Balcani, zonă care trage puternic Federaţia în jos, democraţia reprezentativă nu-i decât un rahat înţesat cu mutanţi corupţi.
O poveste în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund într-o închisoare ceva mai specială, un soi de cetate-oraș înconjurată de corpurile destinate celor șapte arte, mărginită de Styx și împrejmuită cu un gard electric. De acolo, se spune, deținuții nu pot scăpa decât dacă realizează o operă de artă. Ei reprezintă o societate de artiști care dialoghează la nesfârșit despre poezie, filosofie, arte plastice, etc. Toată informația rezultată nu conține nimic nou sau revelator, însă după cum chiar autorul o spune -toate lucrurile fiind spuse deja, dar ignorate, întotdeauna trebuie să reîncepi a le spune.