What do you think?
Rate this book
Balaurul
„Balaurul” este un roman de război, în care evenimentele sunt văzute şi analizate prin ochii unei femei, Laura, tânără uşor bovarică, sufocată de provincie şi care încearcă să se facă utilă, la început nu din convingere, ci mai degrabă din plictiseală şi pentru a nu face notă discordantă cu mediul înconjurător. (http://bookspot.ro)
- GenresRomanian Literature
207 pages, Unknown Binding
First published January 1, 1923
2 people are currently reading
83 people want to read
About the author
Hortensia Papadat-Bengescu
19 books47 followersHortensia Papadat-Bengescu a fost o prozatoare, romancieră și nuvelistă importantă din perioada interbelică.
Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.
În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Autoarea scrie și publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită "Marea Europeană", o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.
Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.
Opera literară
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul, căruia îi și dedică de altfel primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație.
Investigația psihologică se adâncește în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.
În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Autoarea scrie și publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită "Marea Europeană", o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.
Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.
Opera literară
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul, căruia îi și dedică de altfel primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație.
Investigația psihologică se adâncește în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 10 of 10 reviews
March 22, 2024
În timpul Primului Război Mondial, Hortensia Papadat-Bengescu a fost soră de caritate la Crucea Roşie, în Gara Focşani, unde a îngrijit răniţi. Din această experienţă, care a marcat-o profund, s-a născut romanul de război „Balaurul”, nume dat după trenul care aducea miile de răniţi de pe front.
Laura sau Laurenția este întruchiparea literară a scriitoarei. Ea lucrează pentru voluptatea muncii și a suferinții. Legea ei este să fie tristă, precum timpurile, să fie un suflet istovit cu o înfățișare pe măsură, izvorâte din ritul sumbru al unui iad, specific slujbei alese. De altfel, cum ar putea fi o femeie care e martora defilării întregului război, într-o simplă gară?
Acest roman este unul descriptiv, foarte, foarte puțin de acțiune, deci pot spune că nu m-a încântat prea mult. Dacă ar fi să-l notez doar din această perspectivă, i-aș oferi nota 3, dar când vine vorba de maniera în care este scris, lucrurile se schimbă semnificativ. Constat cu mare încântare că am citit o scriitoare foarte bună, matură, iscusită și deloc banală. Așadar, aleg să notez cartea cu 4 steluțe.
"Zgomotul, lumina, împresurau altarul posomorat din sufletul ei, iar sufletul îi era o biserică așezată pe o piață plină de soare, în care-și slujea liturghia mută și sumbră a realității dureroase."
"Morbiditatea asta venea și din multipla complicație care amesteca națiile, climatele, organismele apoi, din nenumăratele formule pe care creierul omenesc le găsise pentru distrugere: gaze cu nume noi, conglomerate metalurgice inedite, atâtea procedeuri pe care, harnici și onești, savanții le dăruiau cu inocența și laudă acelui vampir al războiului."
Laura sau Laurenția este întruchiparea literară a scriitoarei. Ea lucrează pentru voluptatea muncii și a suferinții. Legea ei este să fie tristă, precum timpurile, să fie un suflet istovit cu o înfățișare pe măsură, izvorâte din ritul sumbru al unui iad, specific slujbei alese. De altfel, cum ar putea fi o femeie care e martora defilării întregului război, într-o simplă gară?
Acest roman este unul descriptiv, foarte, foarte puțin de acțiune, deci pot spune că nu m-a încântat prea mult. Dacă ar fi să-l notez doar din această perspectivă, i-aș oferi nota 3, dar când vine vorba de maniera în care este scris, lucrurile se schimbă semnificativ. Constat cu mare încântare că am citit o scriitoare foarte bună, matură, iscusită și deloc banală. Așadar, aleg să notez cartea cu 4 steluțe.
"Zgomotul, lumina, împresurau altarul posomorat din sufletul ei, iar sufletul îi era o biserică așezată pe o piață plină de soare, în care-și slujea liturghia mută și sumbră a realității dureroase."
"Morbiditatea asta venea și din multipla complicație care amesteca națiile, climatele, organismele apoi, din nenumăratele formule pe care creierul omenesc le găsise pentru distrugere: gaze cu nume noi, conglomerate metalurgice inedite, atâtea procedeuri pe care, harnici și onești, savanții le dăruiau cu inocența și laudă acelui vampir al războiului."
October 19, 2017
"Eu trec prin zilele pustii... ele trec peste mine. Nu trăiesc pentru nimeni și nimic, și totuși se cheamă că trăiesc. Puțin timp am trăit pentru ceva sau cineva, dar încă niciodată așa zile pustii..."
May 16, 2014
Mi-a plăcut mai mult decât "Concert din muzică de Bach" cu toate că acest roman este așa-zisa 'ciornă' a autoarei. Este perioada de tranziție dintre romanele subiective și romanele obiective, în care se transpune consecutiv de la un personaj la altul și "trăiește" pentru fiecare.
Este a doua carte despre Primul Război Mondial pe care o citesc și mi s-a părut nedrept. Mi se pare nedrept faptul că rasismul din Al Doilea Război Mondial este un subiect mult mai atractiv pentru scriitori și poate chiar pentru cititori.
Mi-a plăcut mult faptul că personajul principal este de sex feminin. Ce treabă au femeile cu războiul? Uite că au avut! Femeile au avut un rol important în război, ele fiind tot ceea ce mai rămăsese din societate.
Am citit rânduri despre o perioadă bolnavă, o perioadă în timpul căreia ne-a fost amputat orice simț al normalității. Am învățat că totul e normal în vreme de război, iar oamenii devin impasibili la durere sau suferință.
P.S. Da. Am citit și postfața.
Este a doua carte despre Primul Război Mondial pe care o citesc și mi s-a părut nedrept. Mi se pare nedrept faptul că rasismul din Al Doilea Război Mondial este un subiect mult mai atractiv pentru scriitori și poate chiar pentru cititori.
Mi-a plăcut mult faptul că personajul principal este de sex feminin. Ce treabă au femeile cu războiul? Uite că au avut! Femeile au avut un rol important în război, ele fiind tot ceea ce mai rămăsese din societate.
Am citit rânduri despre o perioadă bolnavă, o perioadă în timpul căreia ne-a fost amputat orice simț al normalității. Am învățat că totul e normal în vreme de război, iar oamenii devin impasibili la durere sau suferință.
P.S. Da. Am citit și postfața.
August 31, 2018
,, Am iubit moartea și vreau să o uit ca să pot trăi... ca să pot trăi zilele pustii, mici, sărăcuțe, ca fete din părinți bătrâni... Așa părea că spune ziua pustie (....) ...Și cum moartea stăpînea, cum moartea adunase popoare întregi, am crezut că lumea o să rămîie pustie ca zilele deșertului; am crezut că ea o să fie acum o vale stearpă, peste care lacrimile celor rămași au să curgă nesecat ca să adape lutul uscat. Am crezut că cimitirele au să fie cetățile și suferințele - legile.”
August 27, 2015
„Balaurul” pare o carte născută greu, „cu forcepsul”, reluată şi chinuită pentru că şi conţinutul ei este terifiant.
Laura, un alter-ego al scriitoarei, neexperimentată eroină, este printre puţinele femei puse să traverseze asemenea experienţe, căci mai toată literatura de război aduce în prim-plan bărbatul. Cartea nu propune la modul evident povestea unei tinere în vreme de război, ci relatarea războiului însuşi. Laura este un observator atent şi oripilat, care îşi ascunde cu greu greaţa şi spaima, şi care traduce războiul, îl aduce în prim-plan.
Protagonista, cam naivă şi romantică, mai potrivită sufleteşte pentru jumătatea secolului al XIX-lea, aşteaptă să i se întâmple ceva care să dea sens existenţei sale banale şi i se întâmplă, chiar mai mult decât era capabilă să îndure - războiul. Iniţial, vede în aceasta un mod de a se elibera de plictiseală, dar experienţa aceasta o va depaşi la un moment dat, căci este mult peste ceea ce se aştepta ea să fie. „Război! Aşa era războiul. După prima îmbătare mistică, venise miracolul înaripat al sacrificiului”.
Abrutizarea, depersonalizarea nu apar numai pe front, în lupta directă cu inamicul, ci şi în spital unde sute de răniţi sunt triaţi mecanic şi rece, ca pe bandă, apoi tranşaţi ca la abator, căci actul medical nu mai are nici el nimic omenesc şi vindecător.
Limbajul autoarei este lucid şi ascuţit ca un bisturiu ce taie în carne vie. Există destule „alunecări” de la sensul natural al cuvintelor, dar în contextul romanului acestea par chiar binevenite, deoarece traduc zbuciumul interior şi, de multe ori, incapacitatea de a exprima oroarea, blocajul lingvistic.
H.P. Bengescu propune un personaj – Laura – pentru a ajunge la imaginea de ansamblu (de la particular la general), pe când la Liviu Rebreanu se porneştede la fenomenul general, către particular (Apostol Bologa). Totul stă sub semnul provizoratului si romanciera vizează în primul rând senzorialul. În tot acest du-te-vino general, Laura este singurul element stabil. Ea singură stă pe loc şi doreşte „să folosească şi să se simtă folositoare”. Dramele celor din jur o contaminează şi o fac să traiască ea însăşi o dramă. Eroina este martor şi acuzator al măcelului general.
Deşi iniţial gândeşte şi acţionează în conformitate cu educaţia şi mentalităţile vremii, ulterior se va debarasa de acestea ca de un balast stânjenitor şi inutil. Marea sa calitate este că nu-şi pierde umanitatea. Îi ajută chiar şi pe prizonierii germani, căci şi ei sunt oameni, dându-le ce poate, pâine şi apă.
Pe răniţi îi bandajează, îi hrăneşte şi le dă ceai cald, iar când acestea se termină le oferă vorbe încurajatoare şi mângâieri. Personajul se construieşte odată cu desfăşurarea războiului. Cu cât conflictul este mai aprig, cu atât eroina devine mai puternică. Pare un invers proporţional de energie.
Valoarea semantică a cuvântului „război” se schimbă, căci acesta „nu mai semăna cu nesfârşitele vorbe, idei, închipuiri, socoteli din ajun”, ci „prevestea o primejdie surdă, oarbă, nesfârşită, târâtă de-a lungul timpului şi drumurilor”. Faptele vorbesc de la sine, iar autoarea este doar uninstrument foarte sensibil de înregistrare a lor. Gradarea tensiunii se face treptat, până aproape de paroxism. Se insinuează ideea imposibilităţii salvării, evaziunii, deoarece toţi indivizii „intră sub stăpânirea unui element, singurul prin esenţă omenesc, deosebit de ale naturii – sângele!”. Sugestivă este scena în care Laura ţine în mâna sa o inimă bătând, fascinată de mişcările ritmice, „corecte” ale „maşinăriei” care pompează sângele, organ detaşat şi la propriu şi la figurat de corpul pe care îl servise.
Cartea se alcătuieşte şi ca o colecţie de scene şi fizionomii, uneori disparate, din care se extrag semnificaţii, iar limbajul este adesea cel al poemului în proză. Marile catastrofe apropie indivizii şi scot la iveală sentimente puternice, pasiuni. Duşmanul face apologia „urii sacre”, iar oamenii îşi descoperă încă rezerve nesecate de iubire, ba chiar aceasta pare să fie o reacţie normală la anormalitatea confruntării cotidiene cu moartea.
Există însă şi reacţii inverse, „egoismul răscolit” se identifică acum cu instinctul de conservare (cap. „Om către om fiară”). Scena teribilă a fetiţei moarte de angină difterică în trenul cu refugiaţi, arucarea cadavrului din tren de teama infectării celorlalţi şi rătăcirea nebună a mamei îndurerate, care caută trupul copilului ei, sunt tot atâtea imagini extrem de greu de suportat şi tocmai de aceea foarte credibile. În acelaşi context, al lipsei de afecţiune, se încadrează şi cazul Ancuţei, fiica preotului Cristea (individ care, sufleteşte, este în total dezacord cu menirea şi haina pe care o poartă) terorizată pentru vina de a fi iubit şi de a fi făcut un copil în afara căsătoriei.
Legătura dintre toate aceste scene şi evenimente o face Laura, personaj convenţional: „Eu trec prin zile pustii, ele trec prin mine. Nu trăiesc pentru nimeni şi nimic şi totuşi se cheamă că trăiesc”, notează eroina.
După lectura romanului, cu excepţia Laurei, nu ne rămân în memorie prea multe personaje (cucoana Moaşa, popa Cristea, Ancuţa, dascălul Gore), ci mai degrabă mentalităţi, cazuri, imagini generale. Gustul este însă amar, iar efectul este unul greu, de sufocare. Cartea te urmăreşte mult şi obsedant. Totul este haos, nonsens şi antiteză, iar tonul, conform afirmaţiei lui Eugen Lovinescu este „patetic şi febril”. (Amalia Istrate pe www.bookspot.ro)
Laura, un alter-ego al scriitoarei, neexperimentată eroină, este printre puţinele femei puse să traverseze asemenea experienţe, căci mai toată literatura de război aduce în prim-plan bărbatul. Cartea nu propune la modul evident povestea unei tinere în vreme de război, ci relatarea războiului însuşi. Laura este un observator atent şi oripilat, care îşi ascunde cu greu greaţa şi spaima, şi care traduce războiul, îl aduce în prim-plan.
Protagonista, cam naivă şi romantică, mai potrivită sufleteşte pentru jumătatea secolului al XIX-lea, aşteaptă să i se întâmple ceva care să dea sens existenţei sale banale şi i se întâmplă, chiar mai mult decât era capabilă să îndure - războiul. Iniţial, vede în aceasta un mod de a se elibera de plictiseală, dar experienţa aceasta o va depaşi la un moment dat, căci este mult peste ceea ce se aştepta ea să fie. „Război! Aşa era războiul. După prima îmbătare mistică, venise miracolul înaripat al sacrificiului”.
Abrutizarea, depersonalizarea nu apar numai pe front, în lupta directă cu inamicul, ci şi în spital unde sute de răniţi sunt triaţi mecanic şi rece, ca pe bandă, apoi tranşaţi ca la abator, căci actul medical nu mai are nici el nimic omenesc şi vindecător.
Limbajul autoarei este lucid şi ascuţit ca un bisturiu ce taie în carne vie. Există destule „alunecări” de la sensul natural al cuvintelor, dar în contextul romanului acestea par chiar binevenite, deoarece traduc zbuciumul interior şi, de multe ori, incapacitatea de a exprima oroarea, blocajul lingvistic.
H.P. Bengescu propune un personaj – Laura – pentru a ajunge la imaginea de ansamblu (de la particular la general), pe când la Liviu Rebreanu se porneştede la fenomenul general, către particular (Apostol Bologa). Totul stă sub semnul provizoratului si romanciera vizează în primul rând senzorialul. În tot acest du-te-vino general, Laura este singurul element stabil. Ea singură stă pe loc şi doreşte „să folosească şi să se simtă folositoare”. Dramele celor din jur o contaminează şi o fac să traiască ea însăşi o dramă. Eroina este martor şi acuzator al măcelului general.
Deşi iniţial gândeşte şi acţionează în conformitate cu educaţia şi mentalităţile vremii, ulterior se va debarasa de acestea ca de un balast stânjenitor şi inutil. Marea sa calitate este că nu-şi pierde umanitatea. Îi ajută chiar şi pe prizonierii germani, căci şi ei sunt oameni, dându-le ce poate, pâine şi apă.
Pe răniţi îi bandajează, îi hrăneşte şi le dă ceai cald, iar când acestea se termină le oferă vorbe încurajatoare şi mângâieri. Personajul se construieşte odată cu desfăşurarea războiului. Cu cât conflictul este mai aprig, cu atât eroina devine mai puternică. Pare un invers proporţional de energie.
Valoarea semantică a cuvântului „război” se schimbă, căci acesta „nu mai semăna cu nesfârşitele vorbe, idei, închipuiri, socoteli din ajun”, ci „prevestea o primejdie surdă, oarbă, nesfârşită, târâtă de-a lungul timpului şi drumurilor”. Faptele vorbesc de la sine, iar autoarea este doar uninstrument foarte sensibil de înregistrare a lor. Gradarea tensiunii se face treptat, până aproape de paroxism. Se insinuează ideea imposibilităţii salvării, evaziunii, deoarece toţi indivizii „intră sub stăpânirea unui element, singurul prin esenţă omenesc, deosebit de ale naturii – sângele!”. Sugestivă este scena în care Laura ţine în mâna sa o inimă bătând, fascinată de mişcările ritmice, „corecte” ale „maşinăriei” care pompează sângele, organ detaşat şi la propriu şi la figurat de corpul pe care îl servise.
Cartea se alcătuieşte şi ca o colecţie de scene şi fizionomii, uneori disparate, din care se extrag semnificaţii, iar limbajul este adesea cel al poemului în proză. Marile catastrofe apropie indivizii şi scot la iveală sentimente puternice, pasiuni. Duşmanul face apologia „urii sacre”, iar oamenii îşi descoperă încă rezerve nesecate de iubire, ba chiar aceasta pare să fie o reacţie normală la anormalitatea confruntării cotidiene cu moartea.
Există însă şi reacţii inverse, „egoismul răscolit” se identifică acum cu instinctul de conservare (cap. „Om către om fiară”). Scena teribilă a fetiţei moarte de angină difterică în trenul cu refugiaţi, arucarea cadavrului din tren de teama infectării celorlalţi şi rătăcirea nebună a mamei îndurerate, care caută trupul copilului ei, sunt tot atâtea imagini extrem de greu de suportat şi tocmai de aceea foarte credibile. În acelaşi context, al lipsei de afecţiune, se încadrează şi cazul Ancuţei, fiica preotului Cristea (individ care, sufleteşte, este în total dezacord cu menirea şi haina pe care o poartă) terorizată pentru vina de a fi iubit şi de a fi făcut un copil în afara căsătoriei.
Legătura dintre toate aceste scene şi evenimente o face Laura, personaj convenţional: „Eu trec prin zile pustii, ele trec prin mine. Nu trăiesc pentru nimeni şi nimic şi totuşi se cheamă că trăiesc”, notează eroina.
După lectura romanului, cu excepţia Laurei, nu ne rămân în memorie prea multe personaje (cucoana Moaşa, popa Cristea, Ancuţa, dascălul Gore), ci mai degrabă mentalităţi, cazuri, imagini generale. Gustul este însă amar, iar efectul este unul greu, de sufocare. Cartea te urmăreşte mult şi obsedant. Totul este haos, nonsens şi antiteză, iar tonul, conform afirmaţiei lui Eugen Lovinescu este „patetic şi febril”. (Amalia Istrate pe www.bookspot.ro)
November 2, 2024
Interesantă ideea de a reprezenta războiul din perspectiva feminină, frumoase (unele) pasaje lirice, dar a fost o tortură literară. M-au deranjat fragmentarea nereușită a diegezei și scriitura foarte greoaie.
"(...) haidem să ne exilăm de pe pămîntul ce era al nostru și să trăim, în corpuri palide, pe nisipul deșertului, zilele noastre pustii." (sau răbdarea de a citi 197 de pagini până să ajung la o secțiune frumoasă de lirism a prozei)
"(...) haidem să ne exilăm de pe pămîntul ce era al nostru și să trăim, în corpuri palide, pe nisipul deșertului, zilele noastre pustii." (sau răbdarea de a citi 197 de pagini până să ajung la o secțiune frumoasă de lirism a prozei)
January 28, 2022
Laura se săltă pe un cot în patul unde sta cu faţa spre tavan, ca spre un cer închis şi asfixiant, dincolo de care încerca zadarnic să-şi treacă gindul spre a şi-l uşura.
…Se ridică sprijinită în cot' şi, ascultă. Nu putea fi târziu. Veghease puţin afară, în întuneric, apoi intrase şi îşi întinsese corpul slăbit şi care cerea odihnă. Nu adormise însă; somnul îşi pierduse de mult obiceiul lui lihnit.
Se sprijini în cot mai tare şi tresări… Acum se auzea mai bine. Sări din pat, trecu prin umbra odăei în cămaşa lungă de noapte, fără nici un fi'or în aerul călduţ din casă, cu picioarele goale, calde, pe podeaua acoperită neted de covor.
…Cu urechea întinsă, cu toate simţirile concentrate în auz, cu auzul tras înafară, dete drumul în lături geamurilor ce se sloboziră uşor pe aerul plăcut al nopţii de august.
Totodată se deschise şiuşa. Surorile ei, în cămăşi lungi, albe, ca două lumini pale, alergară lângă ea.
Prin geam intra acum deplin, limpede, sunetul metalic al goarnelor, odinioară învăluit, nesigur.
— Auzi! ziseră câtetrei deodată, una către alta.
Semnalul goarnei umplea sonor liniştea absolută a străzei pustii. Erau undeva, acolo către dreapta, chiar pe strada cea mare a oraşului.
— De ce…? întrebă una din copile.
— Poate că… Aşa… se face… Azi trebuia să semneze… zise Laura.
Atunci, ceea ce ştiau şi aşteptau de mult li se păru nou şi plin de o spaimă nouă.
Se grămădiră una lânga alta, fricos şi tăcut, ascultând lacom.
…Un semnal ce nu semăna cu niciunul… Ce desluşit suna!… Rar, apăsat, puncta parcă silabele apelului, care reîncepea, neîntrerupt, fără încetinire, aşa de egal, de clar, de hotărât!…
…Ce va fi fost?… un detaşament de soldaţi cu facle şi gornişti ca la retrageri de seară în zile de paradă?… Acolo în miezul târgului ce va fi fost?… Lume!… şi ce va fi făcut?… v… Simţeai parcă răsuflarea gorniştilor, îţi părea că se aude chiar tropăitul greu al cizmelor, că se simte mişcarea înainte a trupului.
…Se stingea puţin la vreun cot de stradă, dar numaidecât reîncepea desluşit. Nu era un semnal frumos. Nu semăna cu buciumul vitejesc; cu chemarea aceea scurtă şi sprintenă peste văi şi munţi, care ridica cetele bucuroase de harţă ca şi de joc. Nu!
Nu semăna cu imnurile glorioase. Deloc!
Avea ceva din sinistrul tobelor care scot la mezat; ici-colo un sunet numai din lugubrul goarnelor de paradă mortuară sau din solemna rugăciune militară… semăna desigur cu proclamarea sinistră ce anunţa odinioară vreo execuţie capitală: „Cetăţeni ai oraşului, veţi şti că marele alcad a condamnat, pentru fapte criminale, la moarte prin ştreang pe…”
Sentinţă aspră, fără de împotrivire.
Dar acum puterea discreţionară a oamenilor se sfârşise. Cine oare decretase sentinţa vastei sărbători mortuare de acum? Oamenii?… Laura nu credea asta. Credea că o hotărâse puterea convergentă a lucrurilor.
Ascultau mereu!
…Nu… Nu semăna cu nici un alt semnal… era anume pentru „asta”, simplu, monoton, neînduplecat.
…Se ridică sprijinită în cot' şi, ascultă. Nu putea fi târziu. Veghease puţin afară, în întuneric, apoi intrase şi îşi întinsese corpul slăbit şi care cerea odihnă. Nu adormise însă; somnul îşi pierduse de mult obiceiul lui lihnit.
Se sprijini în cot mai tare şi tresări… Acum se auzea mai bine. Sări din pat, trecu prin umbra odăei în cămaşa lungă de noapte, fără nici un fi'or în aerul călduţ din casă, cu picioarele goale, calde, pe podeaua acoperită neted de covor.
…Cu urechea întinsă, cu toate simţirile concentrate în auz, cu auzul tras înafară, dete drumul în lături geamurilor ce se sloboziră uşor pe aerul plăcut al nopţii de august.
Totodată se deschise şiuşa. Surorile ei, în cămăşi lungi, albe, ca două lumini pale, alergară lângă ea.
Prin geam intra acum deplin, limpede, sunetul metalic al goarnelor, odinioară învăluit, nesigur.
— Auzi! ziseră câtetrei deodată, una către alta.
Semnalul goarnei umplea sonor liniştea absolută a străzei pustii. Erau undeva, acolo către dreapta, chiar pe strada cea mare a oraşului.
— De ce…? întrebă una din copile.
— Poate că… Aşa… se face… Azi trebuia să semneze… zise Laura.
Atunci, ceea ce ştiau şi aşteptau de mult li se păru nou şi plin de o spaimă nouă.
Se grămădiră una lânga alta, fricos şi tăcut, ascultând lacom.
…Un semnal ce nu semăna cu niciunul… Ce desluşit suna!… Rar, apăsat, puncta parcă silabele apelului, care reîncepea, neîntrerupt, fără încetinire, aşa de egal, de clar, de hotărât!…
…Ce va fi fost?… un detaşament de soldaţi cu facle şi gornişti ca la retrageri de seară în zile de paradă?… Acolo în miezul târgului ce va fi fost?… Lume!… şi ce va fi făcut?… v… Simţeai parcă răsuflarea gorniştilor, îţi părea că se aude chiar tropăitul greu al cizmelor, că se simte mişcarea înainte a trupului.
…Se stingea puţin la vreun cot de stradă, dar numaidecât reîncepea desluşit. Nu era un semnal frumos. Nu semăna cu buciumul vitejesc; cu chemarea aceea scurtă şi sprintenă peste văi şi munţi, care ridica cetele bucuroase de harţă ca şi de joc. Nu!
Nu semăna cu imnurile glorioase. Deloc!
Avea ceva din sinistrul tobelor care scot la mezat; ici-colo un sunet numai din lugubrul goarnelor de paradă mortuară sau din solemna rugăciune militară… semăna desigur cu proclamarea sinistră ce anunţa odinioară vreo execuţie capitală: „Cetăţeni ai oraşului, veţi şti că marele alcad a condamnat, pentru fapte criminale, la moarte prin ştreang pe…”
Sentinţă aspră, fără de împotrivire.
Dar acum puterea discreţionară a oamenilor se sfârşise. Cine oare decretase sentinţa vastei sărbători mortuare de acum? Oamenii?… Laura nu credea asta. Credea că o hotărâse puterea convergentă a lucrurilor.
Ascultau mereu!
…Nu… Nu semăna cu nici un alt semnal… era anume pentru „asta”, simplu, monoton, neînduplecat.
January 12, 2025
Am citit-o foarte greu. Primele 100 de pagini mi-au placut mult, la fel si ultimele 30. Dar in rest, nu ma puteam concentra din cauza detaliilor prea multe si fara substanta.
Pe de alta parte, portretizează razboiul mult mai bine si interesant decat ceilalti scriitori care au criticat-o (*cough* Camil).
Pe de alta parte, portretizează razboiul mult mai bine si interesant decat ceilalti scriitori care au criticat-o (*cough* Camil).
May 19, 2025
O carte de război scrisă de un autor roman care mi-a plăcut. Am ales să o citesc pentru un curs la facultate, dar printre altele am văzut cum era văzut războiul în România. Evenimentele sunt prezentate din perspectiva Laurei, o asistenta la Crucea Roșie care are parte de diferite cazuri de soldați răniți, și vede cum războiul avansează.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Displaying 1 - 10 of 10 reviews