What do you think?
Rate this book
Ghidul iluminării pentru leneși
"Maestrul în care crezi nu eşti decât tu într-o altă formă, tu jucându-te de-a învăţatul cu tine însuţi. Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu. În cea mai desăvârşită deghizare posibilă. Din acest spectacol te retragi periodic pentru a te odihni, după care o iei de la capăt, de pildă citind despre iluminare într-o carte ce pare a fi scrisă de altcineva."
134 pages, Paperback
First published January 1, 2004
1 person is currently reading
48 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
October 6, 2019
Pentru simplitate, claritate și lipsa de pretenții pe care le preferă leneșii!
„Tot ceea ce se întâmplă este asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film. De fapt, nu e chiar aşa. Tu priveşti cu atenţie excesivă acest film. Este atât de bine realizat, încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Asta-i bună! Te identifici cu cititorul acestor rânduri. Trăirile lui devin trăirile tale. Marele spectacol cosmic se derulează, iar Sinele se identifică, este absorbit de unul din personaje. Acest personaj este Eul.
Să presupunem că există un început al timpului. Şi la acest început nu există decât Sinele. Se cunoştea Sinele pe Sine? Greu de spus. Mai degrabă nu. De ce nu se cunoştea? Tocmai ţi-am demonstrat. Nu avea un fond de contrast. Şi atunci, ce crezi că a făcut? A creat lumea. Lumea oferă contrastul. În raport cu lumea, Sinele află cine este. Mai exact, Sinele află cine nu este.
Lumea te face vizibil, te scoate din starea de nondiferenţiere. Te ajută să te cunoşti. Dar nu îţi spune cine eşti. Îţi spune cine nu eşti.
Drama cosmică este fascinantă deoarece este opera unui regizor genial. Este imposibil să îi rezişti şi nici nu este recomandabil, deoarece în absenţa lui nu vei şti nimic despre tine, adică nu vei şti nici măcar cine nu eşti.
Ştiţi care este criteriul după care poate fi recunoscută iubirea reală? Este bucuria. Când iubeşti cu adevărat eşti fericit. Te simţi împlinit şi nu mai ai nevoie de nimic. În primul rând, nu ai nevoie să primeşti ceva în schimb pentru iubirea ta. Nu ai nevoie de cineva care să te iubească! Tu nu iubeşti pentru a primi la schimb iubirea celuilalt. Iubeşti pentru că a iubi este ceva ce te face fericită. Iubirea reală există doar atunci când nu mai ai nevoie de un alt om! Nu ai nevoie ca celălalt să te aprecieze, să te laude, să-ţi acorde timpul lui, să te facă să trăieşti orgasme multiple sau să-ţi facă zilnic de mâncare Aceasta nu este iubire. Este un gen de afecţiune interesată, un fel de a avea sentimente pozitive pentru oameni care te ajută să-ţi împlineşti nevoile şi dorinţele personale. Într-o exprimare deloc elegantă sau diplomată, tu nu îi iubeşti pe oameni. Te foloseşti de ei pentru a-ţi satisface nevoile. Putem numi aceasta „iubire” în cazul în care convenim că a iubi fără a aştepta nimic în schimb este ceva ce nu poate face parte din realitate. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos. A iubi necondiţionat este o expresie a realităţii, pe când orice altă formă de „iubire” este iluzorie. Realitatea, Sinele, Iubirea, Conştiența, Dumnezeu, Fericirea – acestea sunt degete care arată spre ceva ce, de fapt, nu poate fi cuprins în cuvinte, dar poate fi simţit, experimentat, trăit plenar.
Sinele, iubirea – acestea sunt sinonime. De fapt, tu nu faci nimic. Doar încetezi a mai fi un obstacol. Într-un anumit sens dispari, adică încetezi a mai crede că eşti un anumit individ, capabil să iubească pe cineva. Tu nu poţi iubi cu adevărat pe nimeni. Însă poţi lăsa iubirea să curgă prin tine, să se îndrepte către un om, poate doi sau chiar o colectivitate, dacă puterea ei este mare. Chiar şi în această afirmaţie este un neadevăr. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă ca cineva anume să fie pe direcţia ei. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni cărora să le pretindă „Mirosiţi-mă!”. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă şi se va bucura. Norocul lui. Bucuria florii nu depinde de existenţa acestei persoane sau de existenţa acestor persoane, dacă e vorba de un grup. Floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jur. Cam aşa este şi cu iubirea. Iubirea este parfumul fiinţei tale. Şi se manifestă întrun singur caz: atunci când ai înflorit.
Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde, cum altfel, se aşteaptă să fie iubiţi. Problema este că celălalt are o aşteptare similară. Din întâlnirea a două deficite nu are cum să apară bucuria. În schimb, apar, din belşug, pretenţiile, iritarea, gelozia, senzaţia de respingere, neîncrederea în sine, plictiseala, infidelitatea. Nu poţi oferi ceea ce nu ai.
Într-o lume de vis, seriozitatea te bagă în bucluc. Înţelegerea îţi permite să te detaşezi, nu în sensul unei indiferenţe reci. Este o detaşare senină şi afectuoasă, uneori jucăuşă, dacă eşti un tip pus pe şotii. Când te iei prea tare în serios lumea devine o dramă, un coşmar din care ai vrea să te trezeşti şi nu poţi.
Şi apoi, dacă ştii că nimic nu are realitate, ce sens ar avea să faci ceva? Eventual de dragul experienţei. Majoritatea celor care au îmbrăţişat această viziune au preferat să ia lucrurile aşa cum sunt, să le lase să se desfăşoare de la Sine, bucurându-se, în schimb, de natura lor reală, adică de beatitudinea stării de conştiență. Nu am spus întâmplător majoritatea. Aşa cum unii dintre oameni, aflaţi în vise lucide, îşi pot influenţa visele, generând evenimente, transformând contexte, inventând personaje noi, la fel cei care au o conştiență extrem de intensă a visului şi un gust mai înalt pentru acţiune, pot interveni în realitatea normală, producând fenomene miraculoase. Ei pot suspenda legile de organizare a realităţii-vis, tocmai pentru că ştiu cu putere că o transcend, adică o visează. A avea o conştientă extrem de intensă este echivalent cu a avea o credinţă intensă că lumea nu este decât un vis. Îţi aminteşti ce spunea Iisus? „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare, se va face.” (Matei 21, 21). Iar în Luca 17, 6: „Dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar, aţi zice copacului acesta: Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare, şi v-ar asculta.” Este viaţa un vis trăit cu ochii deschişi? Urmează să decizi. În ceea ce mă priveşte, în deplin acord cu ceea ce am scris despre identificare, Eu şi Sine, nu am nici un dubiu că viaţa este un vis, câtă vreme crezi că eşti o anumită persoană. Identificarea cu numele şi conţinuturile mentale creează iluzia că eşti o entitate separată de lume. Tu eşti Sinele adormit care se visează Eu întro lume a aparenţelor.
Trezirea la propria ta natură se numeşte, în toate tradiţiile spirituale autentice, iluminare. Deşi, în virtutea atingerii acestui obiectiv, sunt recomandate practici prelungite, câteodată aspre, totul este, până la urmă, o chestiune de înţelegere. Mă gândesc uneori că rolul lor nu este să procure iluminarea aspirantului. Iluminarea se produce spontan. Practica te menţine atent, astfel încât să o sesizezi când apare.
Logica are limite. Este doar un instrument de măsurare a realităţii. Nu poate cuprinde realitatea multidimensională tot aşa cum un pătrat nu poate înţelege un cub.
Pe de altă parte, dacă ceva te răneşte, asta arată că nu ţi-ai cunoscut Sinele. Suferinţa psihologică e semnul că undeva mai există o iluzie, o înşelătorie.
Bucură-te de realitate, despre care nimeni nu poate spune ceva pertinent. Dă-le voie oamenilor să creadă orice despre tine. Au acest drept. Au dreptul la propriile iluzii, care îi vor conduce la suferinţă şi, în cele din urmă, suferinţa îi va trezi. Atunci vor refuza să mai judece sau, judecând, vor şti că totul e doar un joc, adică judecata nu are nici un fel de substanţă.
Fericirea este ceea ce simţi atunci când eşti în contact cu realitatea. Cu toate acestea, nu este o emoţie. Nu este extaz, euforie, fior de cine ştie ce intensitate. Nu ai nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericit. Tu eşti deja fericit, doar că nu ştii asta. Şi de ce nu o simţi? Pentru că, în loc să fii conectat la ceea ce eşti, te concentrezi pe ceea ce nu eşti. Crezi că eşti un corp.
„Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”? Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. Cu tine împărtăşeam fericirea. Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.
Maestrul în care crezi nu eşti decât tu întro altă formă, tu jucându-te dea învăţatul cu tine însuţi. Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă.”
„Tot ceea ce se întâmplă este asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film. De fapt, nu e chiar aşa. Tu priveşti cu atenţie excesivă acest film. Este atât de bine realizat, încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Asta-i bună! Te identifici cu cititorul acestor rânduri. Trăirile lui devin trăirile tale. Marele spectacol cosmic se derulează, iar Sinele se identifică, este absorbit de unul din personaje. Acest personaj este Eul.
Să presupunem că există un început al timpului. Şi la acest început nu există decât Sinele. Se cunoştea Sinele pe Sine? Greu de spus. Mai degrabă nu. De ce nu se cunoştea? Tocmai ţi-am demonstrat. Nu avea un fond de contrast. Şi atunci, ce crezi că a făcut? A creat lumea. Lumea oferă contrastul. În raport cu lumea, Sinele află cine este. Mai exact, Sinele află cine nu este.
Lumea te face vizibil, te scoate din starea de nondiferenţiere. Te ajută să te cunoşti. Dar nu îţi spune cine eşti. Îţi spune cine nu eşti.
Drama cosmică este fascinantă deoarece este opera unui regizor genial. Este imposibil să îi rezişti şi nici nu este recomandabil, deoarece în absenţa lui nu vei şti nimic despre tine, adică nu vei şti nici măcar cine nu eşti.
Ştiţi care este criteriul după care poate fi recunoscută iubirea reală? Este bucuria. Când iubeşti cu adevărat eşti fericit. Te simţi împlinit şi nu mai ai nevoie de nimic. În primul rând, nu ai nevoie să primeşti ceva în schimb pentru iubirea ta. Nu ai nevoie de cineva care să te iubească! Tu nu iubeşti pentru a primi la schimb iubirea celuilalt. Iubeşti pentru că a iubi este ceva ce te face fericită. Iubirea reală există doar atunci când nu mai ai nevoie de un alt om! Nu ai nevoie ca celălalt să te aprecieze, să te laude, să-ţi acorde timpul lui, să te facă să trăieşti orgasme multiple sau să-ţi facă zilnic de mâncare Aceasta nu este iubire. Este un gen de afecţiune interesată, un fel de a avea sentimente pozitive pentru oameni care te ajută să-ţi împlineşti nevoile şi dorinţele personale. Într-o exprimare deloc elegantă sau diplomată, tu nu îi iubeşti pe oameni. Te foloseşti de ei pentru a-ţi satisface nevoile. Putem numi aceasta „iubire” în cazul în care convenim că a iubi fără a aştepta nimic în schimb este ceva ce nu poate face parte din realitate. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos. A iubi necondiţionat este o expresie a realităţii, pe când orice altă formă de „iubire” este iluzorie. Realitatea, Sinele, Iubirea, Conştiența, Dumnezeu, Fericirea – acestea sunt degete care arată spre ceva ce, de fapt, nu poate fi cuprins în cuvinte, dar poate fi simţit, experimentat, trăit plenar.
Sinele, iubirea – acestea sunt sinonime. De fapt, tu nu faci nimic. Doar încetezi a mai fi un obstacol. Într-un anumit sens dispari, adică încetezi a mai crede că eşti un anumit individ, capabil să iubească pe cineva. Tu nu poţi iubi cu adevărat pe nimeni. Însă poţi lăsa iubirea să curgă prin tine, să se îndrepte către un om, poate doi sau chiar o colectivitate, dacă puterea ei este mare. Chiar şi în această afirmaţie este un neadevăr. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă ca cineva anume să fie pe direcţia ei. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni cărora să le pretindă „Mirosiţi-mă!”. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă şi se va bucura. Norocul lui. Bucuria florii nu depinde de existenţa acestei persoane sau de existenţa acestor persoane, dacă e vorba de un grup. Floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jur. Cam aşa este şi cu iubirea. Iubirea este parfumul fiinţei tale. Şi se manifestă întrun singur caz: atunci când ai înflorit.
Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde, cum altfel, se aşteaptă să fie iubiţi. Problema este că celălalt are o aşteptare similară. Din întâlnirea a două deficite nu are cum să apară bucuria. În schimb, apar, din belşug, pretenţiile, iritarea, gelozia, senzaţia de respingere, neîncrederea în sine, plictiseala, infidelitatea. Nu poţi oferi ceea ce nu ai.
Într-o lume de vis, seriozitatea te bagă în bucluc. Înţelegerea îţi permite să te detaşezi, nu în sensul unei indiferenţe reci. Este o detaşare senină şi afectuoasă, uneori jucăuşă, dacă eşti un tip pus pe şotii. Când te iei prea tare în serios lumea devine o dramă, un coşmar din care ai vrea să te trezeşti şi nu poţi.
Şi apoi, dacă ştii că nimic nu are realitate, ce sens ar avea să faci ceva? Eventual de dragul experienţei. Majoritatea celor care au îmbrăţişat această viziune au preferat să ia lucrurile aşa cum sunt, să le lase să se desfăşoare de la Sine, bucurându-se, în schimb, de natura lor reală, adică de beatitudinea stării de conştiență. Nu am spus întâmplător majoritatea. Aşa cum unii dintre oameni, aflaţi în vise lucide, îşi pot influenţa visele, generând evenimente, transformând contexte, inventând personaje noi, la fel cei care au o conştiență extrem de intensă a visului şi un gust mai înalt pentru acţiune, pot interveni în realitatea normală, producând fenomene miraculoase. Ei pot suspenda legile de organizare a realităţii-vis, tocmai pentru că ştiu cu putere că o transcend, adică o visează. A avea o conştientă extrem de intensă este echivalent cu a avea o credinţă intensă că lumea nu este decât un vis. Îţi aminteşti ce spunea Iisus? „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare, se va face.” (Matei 21, 21). Iar în Luca 17, 6: „Dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar, aţi zice copacului acesta: Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare, şi v-ar asculta.” Este viaţa un vis trăit cu ochii deschişi? Urmează să decizi. În ceea ce mă priveşte, în deplin acord cu ceea ce am scris despre identificare, Eu şi Sine, nu am nici un dubiu că viaţa este un vis, câtă vreme crezi că eşti o anumită persoană. Identificarea cu numele şi conţinuturile mentale creează iluzia că eşti o entitate separată de lume. Tu eşti Sinele adormit care se visează Eu întro lume a aparenţelor.
Trezirea la propria ta natură se numeşte, în toate tradiţiile spirituale autentice, iluminare. Deşi, în virtutea atingerii acestui obiectiv, sunt recomandate practici prelungite, câteodată aspre, totul este, până la urmă, o chestiune de înţelegere. Mă gândesc uneori că rolul lor nu este să procure iluminarea aspirantului. Iluminarea se produce spontan. Practica te menţine atent, astfel încât să o sesizezi când apare.
Logica are limite. Este doar un instrument de măsurare a realităţii. Nu poate cuprinde realitatea multidimensională tot aşa cum un pătrat nu poate înţelege un cub.
Pe de altă parte, dacă ceva te răneşte, asta arată că nu ţi-ai cunoscut Sinele. Suferinţa psihologică e semnul că undeva mai există o iluzie, o înşelătorie.
Bucură-te de realitate, despre care nimeni nu poate spune ceva pertinent. Dă-le voie oamenilor să creadă orice despre tine. Au acest drept. Au dreptul la propriile iluzii, care îi vor conduce la suferinţă şi, în cele din urmă, suferinţa îi va trezi. Atunci vor refuza să mai judece sau, judecând, vor şti că totul e doar un joc, adică judecata nu are nici un fel de substanţă.
Fericirea este ceea ce simţi atunci când eşti în contact cu realitatea. Cu toate acestea, nu este o emoţie. Nu este extaz, euforie, fior de cine ştie ce intensitate. Nu ai nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericit. Tu eşti deja fericit, doar că nu ştii asta. Şi de ce nu o simţi? Pentru că, în loc să fii conectat la ceea ce eşti, te concentrezi pe ceea ce nu eşti. Crezi că eşti un corp.
„Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”? Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. Cu tine împărtăşeam fericirea. Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.
Maestrul în care crezi nu eşti decât tu întro altă formă, tu jucându-te dea învăţatul cu tine însuţi. Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă.”
March 26, 2021
Eşti la film. Priveşti cu atenţie. O scenă pe malul unui lac. O cabană retrasă, în pădure. Ea a venit special să-l vadă. S-au întâlnit în timpul războiului. El a fost rănit, ea l-a îngrijit. S-au îndrăgostit. Apoi el a plecat acasă, ea a rămas la datorie. Acum războiul s-a terminat. S-a terminat şi iubirea lor? Urmează să afli. Ea îi vorbeşte cu căldură, el este foarte rece. E clar că e furios. Ea se apropie, el îi spune că mai există o parte în el care ar dori s-o îmbrăţişeze. Dar nu o face. E un moment de mare intensitate. Pe chipul ei nu se vede nici o lacrimă şi cu toate astea tu ştii că ea plânge înăuntrul ei. Ceva se rupe în acel moment. Durerea aproape pluteşte în aer. O simţi şi începi să plângi. Dar tu eşti la cinematograf! În alt oraş, în altă ţară, în alt timp. Nu l-ai întâlnit niciodată pe Ernest Hemingway, care a murit înainte ca tu să te naşti. Nici pe Agnes Kurowsky n-ai cunoscut-o, deşi a trăit 92 de ani. Nu ai nici o legătură cu aceşti oameni! Şi atunci, de ce plângi? Te-ai identificat! Ai uitat cine eşti. Ai devenit, pentru câteva minute, una cu Agnes, femeia pe care viitorul mare scriitor (Nobel în 1954) îşi interzice să o iubească. Suferinţa ei a devenit suferinţa ta. Temporar, ai devenit altcineva, într-un alt spaţiu, într-un alt timp. Aceasta este identificarea! A crede că eşti altcineva decât eşti, a îţi uita identitatea pentru a prelua, temporar, o alta. Plecând de la această analogie, îţi propun să o extindem şi să-i dăm dimensiuni cosmice. Era să zic dimensiuni comice! Tot ceea ce se întâmplă este asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film. De fapt, nu e chiar aşa. Tu priveşti cu atenţie excesivă acest film. Este atât de bine realizat, încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj?
June 23, 2020
Este o carte pur și simplu genială :)
May 18, 2015
Probabil Sinelui meu i-a plăcut infinit să îl citească pe Adrian Nuţă din această perspectivă, în schimb Eul meu a ridicat câteva rezistenţe interesante... Aşa că o recitesc pentru... aprofundare!
“[…]Tu eşti peste tot. Există un singur Sine, care se identifică cu un număr nesfârşit de Euri.(…) Ceea ce pare Eul este infinitul limitat în aici şi acum. Filosofia indiană operează cu o metaforă acvatică: Eul este faţă de Sine ceea ce este valul faţă de ocean. Oceanul poate exista fără valuri, valurile nu pot exista fără ocean. Mai întâi este oceanul, apoi valurile. Mai întâi este Sinele, apoi Eurile. Valul care nu este conştient de natura sa, care nu se cunoaşte, poate crede că este diferit de ocean. De fapt nu este decât o manifestare a oceanului, o expresie particulară pe care, la un moment dat, într-un aici şi acum specific, oceanul o are. Substanţa tuturor valurilor este aceeaşi, deşi ele pot părea, din punctul de vedere al formei, extrem de diferite. Fiecare val poate să spună „Eu”, însă acest Eu, în ultimă instanţă, nu este decât Sinele (oceanul) care a împrumutat *simţul identităţii* valului.[...]”
“[…]Tu eşti peste tot. Există un singur Sine, care se identifică cu un număr nesfârşit de Euri.(…) Ceea ce pare Eul este infinitul limitat în aici şi acum. Filosofia indiană operează cu o metaforă acvatică: Eul este faţă de Sine ceea ce este valul faţă de ocean. Oceanul poate exista fără valuri, valurile nu pot exista fără ocean. Mai întâi este oceanul, apoi valurile. Mai întâi este Sinele, apoi Eurile. Valul care nu este conştient de natura sa, care nu se cunoaşte, poate crede că este diferit de ocean. De fapt nu este decât o manifestare a oceanului, o expresie particulară pe care, la un moment dat, într-un aici şi acum specific, oceanul o are. Substanţa tuturor valurilor este aceeaşi, deşi ele pot părea, din punctul de vedere al formei, extrem de diferite. Fiecare val poate să spună „Eu”, însă acest Eu, în ultimă instanţă, nu este decât Sinele (oceanul) care a împrumutat *simţul identităţii* valului.[...]”
Displaying 1 - 4 of 4 reviews