What do you think?
Rate this book
Noaptea din gradina Ghetsimani
Doua celebre eseuri consacrate filosofiei lui Pascal, Descartes si Spinoza, si raportului dintre ratiune si irational in cunoasterea Binelui si a lui Dumnezeu. Intr-un secol care a cunoscut apogeul si declinul filosofiei istoriei si a culturii, e dificil de aflat un autor care sa le fi frecventat cu mai multa pasiune si cu mai multa stralucire.
- GenresPhilosophyRussia
132 pages, Paperback
First published April 1, 2013
1 person is currently reading
71 people want to read
About the author
Lev Shestov
61 books222 followersLev Isaakovich Shestov (Russian: Лев Исаа́кович Шесто́в), born Yehuda Leyb Schwarzmann (Russian: Иегуда Лейб Шварцман), variously known as Leon Shestov, Léon Chestov, Leo Shestov.
A Ukrainian/Russian existentialist philosopher. Born in Kiev (Russian Empire). He emigrated to France in 1921, fleeing from the aftermath of the October Revolution. He lived in Paris until his death.
A Ukrainian/Russian existentialist philosopher. Born in Kiev (Russian Empire). He emigrated to France in 1921, fleeing from the aftermath of the October Revolution. He lived in Paris until his death.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 9 of 9 reviews
August 17, 2022
Nici nu știu ce să spun. Un eseu (două, de fapt, dar al doilea e foarte scurt) repetitiv și plin de afirmații tăioase. Mă întreb dacă Șestov a avut vreodată o cît de mică îndoială și am oarece dubii. Eu n-am avut norocul lui să mă nasc cu atîtea certitudini luminoase, poate eram mai fericit. El vede în Blaise Pascal un protestant nemărturisit, un soi de Martin Luther Bis, un negator al Romei, un iraționalist exasperat / à outrance, un apostat.
Ce mă uimește pe mine la eseiștii „teologi” este că Domniile Lor au puterea ciclopică de a susține simultan două lucruri care, de obicei (dar numai de obicei), se exclud:
1. Dumnezeu este incomprehensibil, incognoscibil, inefabil (arrheton), unspeackable.
2. După ce repetă acest loc comun (care este temeiul teologiei negative), ei se răzgîndesc brusc și ne spun cu maximă precizie ce vrea și ce nu vrea Dumnezeu, ce intenții are, cum privește El „adevărurile eterne” și dacă le poate modifica sau nu (poate face ca 2 + 2 să dea 5 sau 3?), pe cine va mîntui la Judecata de Apoi și pe cine nu. Iată cîteva pasaje din primul eseu, „Noaptea în grădina Getsimani”:
„Iar faptul de a fi orb sau văzător nu depinde de voința noastră: Dumnezeu îl înșeală pe cel pe care vrea El să-l înșele și nu-l înșeală pe cel pe care nu vrea să-l înșele, iar noi nu avem nici un mijloc de a-l obliga pe Dumnezeu să arate adevărul tuturor” (pp.77-78).
„Or, noi știm că Dumnezeu poate și dorește să-i înșele pe oameni” (p.81).
„Dumnezeu dorește ca unii să fie orbiți iar alții clarvăzători” (p.82).
OK. Dacă nimeni nu poate să-l constrîngă pe Dumnezeu să-i arate Adevărul (fapt evident și nediscutabil), de unde știe Șestov care este acest Adevăr? Pascal a avut un rapt mistic, dar Șestov nu spune nicăieri că a trăit și el unul. De aceea mă miră și mă intrigă tonul lui tăios.
Nu contest faptul că eseurile lu Șestov au o anume pregnanță retorică. Mi-l închipui pe autor, cu ochi lucioși, cu voce străbătătoare, predicînd fanilor, ex cathedra: „Adevăr grăiesc vouă: Dumnezeu a poruncit ca EU să fiu un clarvăzător, dar să nu mai spuneți la nimeni...”. Va fi fost un spectacol fascinant, paradoxal și insolubil ca întrebarea „Ce a avut în cap Dumnezeu, cînd l-a creat pe Adam?”
Se zice că un Cretan șugubăț a afirmat cîndva (ca să-i enerveze pe logicieni): „Toți cretanii sînt mincinoși”. A mințit sau a spus adevărul?
Ce mă uimește pe mine la eseiștii „teologi” este că Domniile Lor au puterea ciclopică de a susține simultan două lucruri care, de obicei (dar numai de obicei), se exclud:
1. Dumnezeu este incomprehensibil, incognoscibil, inefabil (arrheton), unspeackable.
2. După ce repetă acest loc comun (care este temeiul teologiei negative), ei se răzgîndesc brusc și ne spun cu maximă precizie ce vrea și ce nu vrea Dumnezeu, ce intenții are, cum privește El „adevărurile eterne” și dacă le poate modifica sau nu (poate face ca 2 + 2 să dea 5 sau 3?), pe cine va mîntui la Judecata de Apoi și pe cine nu. Iată cîteva pasaje din primul eseu, „Noaptea în grădina Getsimani”:
„Iar faptul de a fi orb sau văzător nu depinde de voința noastră: Dumnezeu îl înșeală pe cel pe care vrea El să-l înșele și nu-l înșeală pe cel pe care nu vrea să-l înșele, iar noi nu avem nici un mijloc de a-l obliga pe Dumnezeu să arate adevărul tuturor” (pp.77-78).
„Or, noi știm că Dumnezeu poate și dorește să-i înșele pe oameni” (p.81).
„Dumnezeu dorește ca unii să fie orbiți iar alții clarvăzători” (p.82).
OK. Dacă nimeni nu poate să-l constrîngă pe Dumnezeu să-i arate Adevărul (fapt evident și nediscutabil), de unde știe Șestov care este acest Adevăr? Pascal a avut un rapt mistic, dar Șestov nu spune nicăieri că a trăit și el unul. De aceea mă miră și mă intrigă tonul lui tăios.
Nu contest faptul că eseurile lu Șestov au o anume pregnanță retorică. Mi-l închipui pe autor, cu ochi lucioși, cu voce străbătătoare, predicînd fanilor, ex cathedra: „Adevăr grăiesc vouă: Dumnezeu a poruncit ca EU să fiu un clarvăzător, dar să nu mai spuneți la nimeni...”. Va fi fost un spectacol fascinant, paradoxal și insolubil ca întrebarea „Ce a avut în cap Dumnezeu, cînd l-a creat pe Adam?”
Se zice că un Cretan șugubăț a afirmat cîndva (ca să-i enerveze pe logicieni): „Toți cretanii sînt mincinoși”. A mințit sau a spus adevărul?
May 22, 2020
Lev Şestov este considerat un scriitor existenţialist, alăturându-se triadei numită "aventurieri ai gândirii" din care mai făceau parte Soren Kierkegaard, Feodor Dostoievski şi Friedrich Nietzsche, fără a fi influenţat de aceştia, ci abordând idei filosofice sincrone, independente.
În eseul "Noaptea din Grădina Ghetsimani" Şestov se află de partea lui Blaise Pascal, în procesul pe care acesta l-a declanşat, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, împotriva Romei, şi a raţiunii stăpânitoare asupra lumii. Pascal se ridică împotriva Universului raţional al lui Descartes, considerat ca fiind linear, armonios, în care omul trebuie să se supună automat unei rigori logice şi pozitivismului. Pascal vine cu un raţionament care combate filosofia lui Descartes, acesta cerând practic omului să nu accepte o pace falsă , ci să se lase pradă neliniştirii.
Strigătul lui Pascal este "Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii, nu trebuie să dormim tot acest timp", reprezentând totodată lupta pe care acesta a purtat-o împotriva Romei şi a lumii, care dorea să se lepede de Dumnezeu. Pascal aflase că aici printre oameni nu a existat niciodată un alt Dumnezeu, că "puterea cheilor" a fost lăsată în mâinile Sfântului Petru, în aceea noapte din Grădina Ghetsimani, unde acesta a căzut pradă somnului renegându-L de trei ori, îndeplinind astfel Profeţia. Şestov pune în balanţă judecata iraţionalului lui Pascal aliat cu "sufletele" lui Luther, Nietzsche şi Sfântul Pavel, împotriva raţiunii lui Hegel, Descartes, Spinoza.
În eseul "Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei", accentul cade pe destinul istoric al lui Descartes şi al discipolului său Spinoza. Descartes este contemporan cu Pascal, fiind în opoziţie cu acesta, având ideei total opuse. Pentru Descartes adevărul există doar acolo unde este reprezentat cu exactitate,clar şi distinct; iar ceea ce este perceput ca fiind vag, misterios, nu poate fi considerat ca fapt real. În acest eseu Seştov prezintă două legende cu referire la crearea omului, cea prezentă în Biblie care spune că Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, după care, l-a binecuvântat şi mitul grecesc povestit de Anaximandru, care menţionează că Omul ieşind din propria voinţă şi părăsind izvorul unic comun, şi-a format propria existenţă, la care de fapt nu aveau nici un drept. De aici apare întrebarea lui Şestov, care sună astfel:"Atunci, cum să se decidă şi cine va decide unde e adevărul?"
Pornind de la aceste premise Descartes cât şi discipolul său Spinoza, iar mai apoi Hegel, susţin că toate poveştile din Biblie sunt fanteziste.
Aceste două esuri pune în evidenţă problema "celor aleşi", adică a "inechităţii lui Dumnezeu"; Descartes crede Dumnezeu nu poate şi nu vrea să-i înşele pe oameni, El acordă un tratament egal tuturor; în schimb Pascal,nu crede într-o reconciliere între raţiune şi credinţă, între "lumen naturale" şi "lumen supranaturale", prin urmare Dumnezeu îi "luminează" pe unii şi îi "înşală" pe alţii, practic există o tabără de "aleşi" şi una de "refuzaţi".
În eseul "Noaptea din Grădina Ghetsimani" Şestov se află de partea lui Blaise Pascal, în procesul pe care acesta l-a declanşat, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, împotriva Romei, şi a raţiunii stăpânitoare asupra lumii. Pascal se ridică împotriva Universului raţional al lui Descartes, considerat ca fiind linear, armonios, în care omul trebuie să se supună automat unei rigori logice şi pozitivismului. Pascal vine cu un raţionament care combate filosofia lui Descartes, acesta cerând practic omului să nu accepte o pace falsă , ci să se lase pradă neliniştirii.
Strigătul lui Pascal este "Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii, nu trebuie să dormim tot acest timp", reprezentând totodată lupta pe care acesta a purtat-o împotriva Romei şi a lumii, care dorea să se lepede de Dumnezeu. Pascal aflase că aici printre oameni nu a existat niciodată un alt Dumnezeu, că "puterea cheilor" a fost lăsată în mâinile Sfântului Petru, în aceea noapte din Grădina Ghetsimani, unde acesta a căzut pradă somnului renegându-L de trei ori, îndeplinind astfel Profeţia. Şestov pune în balanţă judecata iraţionalului lui Pascal aliat cu "sufletele" lui Luther, Nietzsche şi Sfântul Pavel, împotriva raţiunii lui Hegel, Descartes, Spinoza.
În eseul "Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei", accentul cade pe destinul istoric al lui Descartes şi al discipolului său Spinoza. Descartes este contemporan cu Pascal, fiind în opoziţie cu acesta, având ideei total opuse. Pentru Descartes adevărul există doar acolo unde este reprezentat cu exactitate,clar şi distinct; iar ceea ce este perceput ca fiind vag, misterios, nu poate fi considerat ca fapt real. În acest eseu Seştov prezintă două legende cu referire la crearea omului, cea prezentă în Biblie care spune că Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, după care, l-a binecuvântat şi mitul grecesc povestit de Anaximandru, care menţionează că Omul ieşind din propria voinţă şi părăsind izvorul unic comun, şi-a format propria existenţă, la care de fapt nu aveau nici un drept. De aici apare întrebarea lui Şestov, care sună astfel:"Atunci, cum să se decidă şi cine va decide unde e adevărul?"
Pornind de la aceste premise Descartes cât şi discipolul său Spinoza, iar mai apoi Hegel, susţin că toate poveştile din Biblie sunt fanteziste.
Aceste două esuri pune în evidenţă problema "celor aleşi", adică a "inechităţii lui Dumnezeu"; Descartes crede Dumnezeu nu poate şi nu vrea să-i înşele pe oameni, El acordă un tratament egal tuturor; în schimb Pascal,nu crede într-o reconciliere între raţiune şi credinţă, între "lumen naturale" şi "lumen supranaturale", prin urmare Dumnezeu îi "luminează" pe unii şi îi "înşală" pe alţii, practic există o tabără de "aleşi" şi una de "refuzaţi".
June 5, 2018
"Ucigându-l pe Dumnezeu, Descartes credea că nu slujește decât știința. Și, după cum ne amintim, se bucura, triumfa, cânta. Toată epoca Renașterii, al cărei ultim reprezentant era Descartes, se bucura și triumfa. Noaptea Evului Mediu lua sfârșit. O dimineață senină, limpede, veselă sosi...
Și glasul tunător continua să se audă: pe cine voi trimite, cine va merge pentru Mine? Cine va da ultima lovitură? Unde e acel Brutus care-și va ucide cel mai bun prieten și binefăcătorul, pe Cesar? Și iată că Spinoza a răspuns la această chemare, s-a decis să facă ceea ce nimeni, înaintea lui, nu a îndrăznit."
Și glasul tunător continua să se audă: pe cine voi trimite, cine va merge pentru Mine? Cine va da ultima lovitură? Unde e acel Brutus care-și va ucide cel mai bun prieten și binefăcătorul, pe Cesar? Și iată că Spinoza a răspuns la această chemare, s-a decis să facă ceea ce nimeni, înaintea lui, nu a îndrăznit."
October 18, 2025
En este breve libro, el filósofo Shestov realiza una interpretación de las ideas de Pascal a partir de una reflexión sobre los famosos "Pensamientos". Para Shestov, Pascal es una figura cuya filosofía se aparta del camino general del pensamiento occidental a partir de Descartes, con su fe en la razón y en la existencia de unas verdades y una moral universal. Pascal, entre Dios y la razón, lleva a cabo una elección radical por el primero. La razón y la ley nos proporcionan un suelo firme en el que sustentarnos y obtener estabilidad y confianza. La existencia de verdades universales es una idea que nos conforta y nos adormece. De acuerdo con la interpretación del autor, para Pascal la razón no sería una ayuda para la fe sino incluso un estorbo, ya que nos distrae de lo esencial: que nos jugamos la felicidad eterna en el breve período de una vida. Para Pascal hay aspectos de la Revelación que no son "razonables". Teniendo en cuenta su jansenismo, la misma idea de un Dios que otorga la gracia a unos hombres sí y a otros no se aparta de lo que consideramos como bueno y justo. Pero nuestra moral y las verdades universales provienen de la razón, y Dios no tiene cabida, o está más allá, de lo que podamos considerar de él. Pascal, desde su jansenismo, vive esa tensión al máximo: Dios da la gracia a quien quiere, y el hombre no puede “razonar” ese misterio. Pero incluso ahí, Pascal no destruye la moral o la ley natural, sino que las reconoce como insuficientes para alcanzar la salvación.
¿Lleva Shestov al extremo los argumentos de Pascal? ¿Realmente hay verdades en la Biblia que no parecen "razonables"? Sabemos que en la Revelación se nos muestran verdades que no son alcanzables sólo con la razón humana, pero ello no implica que sean contrarias a la moral o a la ley natural. Desde una perspectiva teológica clásica, esas verdades no son contrarias a la razón, sino suprarracionales: exceden la comprensión humana, pero no la contradicen. La fides et ratio (fe y razón) de la tradición cristiana —desde Tomás de Aquino hasta Juan Pablo II— sostiene justamente esto: la Revelación no puede ser “irracional”, aunque supere los límites de la razón natural. Lo que es claro es que Pascal siempre defendió al Dios de la fe frente al "Dios de los filósofos", lo que, en su marco histórico, fue seguramente una reacción al camino emprendido por Descartes. El Dios de los filósofos es un principio abstracto, accesible a la razón, causa primera o ser necesario. El Dios de la fe es un Dios vivo, personal, que ama, exige y salva.
Shestov lo lleva aún más lejos: ese Dios no solo es personal, sino también imprevisible, incluso “irracional” desde el punto de vista humano, porque está más allá del bien y del mal definidos por la razón.
La famosa apuesta de Pascal parece en este sentido una forma de ridiculizar la forma en que se acerca la filosofía al problema de la existencia de Dios: Planteada como un problema de probabilidades, llevaría al hombre a creer solamente porque no tiene nada que perder con ello y mucho que ganar. Evidentemente, Pascal sabía que "el corazón tiene razones que la razón no conoce", y por tanto que la fe nace del corazón y es un don: no puede surgir de una fría evaluación de ganancia y beneficio. Está claro que la “apuesta” no es un argumento de fe, sino una provocación dirigida a los racionalistas. Pascal muestra que, incluso bajo los criterios fríos del cálculo, creer tiene sentido. Pero él mismo deja claro que la fe auténtica no surge del cálculo, sino del corazón, es decir, de una experiencia interior y de la gracia.
Volviendo a nuestra pregunta: ¿Lleva Shestov al extremo los argumentos de Pascal? Sí, en buena medida Shestov radicaliza el pensamiento pascaliano.
Para él, Pascal representa una ruptura con la tradición racionalista de Occidente —la de Platón, Aristóteles y, sobre todo, Descartes— que busca la salvación en la certeza. Shestov interpreta la “noche de Getsemaní” como símbolo del momento en que la razón humana queda desarmada ante lo absurdo de la fe: un punto donde el hombre se enfrenta a Dios sin apoyo en la lógica ni en la evidencia.
Pero Pascal, aunque desconfía profundamente de la razón, no la niega totalmente. En los Pensamientos insiste en que la razón tiene su lugar, aunque limitado: debe reconocer sus propios límites y preparar el camino para la fe (“humillar la razón”). Shestov, en cambio, abandona por completo la idea de límite y conciliación, defendiendo que la fe solo puede existir en un terreno donde la razón ha sido destruida. En ese sentido, su lectura es más existencial y nihilista que la de Pascal. Podríamos decir que Shestov convierte a Pascal en un profeta del absurdo.
¿Lleva Shestov al extremo los argumentos de Pascal? ¿Realmente hay verdades en la Biblia que no parecen "razonables"? Sabemos que en la Revelación se nos muestran verdades que no son alcanzables sólo con la razón humana, pero ello no implica que sean contrarias a la moral o a la ley natural. Desde una perspectiva teológica clásica, esas verdades no son contrarias a la razón, sino suprarracionales: exceden la comprensión humana, pero no la contradicen. La fides et ratio (fe y razón) de la tradición cristiana —desde Tomás de Aquino hasta Juan Pablo II— sostiene justamente esto: la Revelación no puede ser “irracional”, aunque supere los límites de la razón natural. Lo que es claro es que Pascal siempre defendió al Dios de la fe frente al "Dios de los filósofos", lo que, en su marco histórico, fue seguramente una reacción al camino emprendido por Descartes. El Dios de los filósofos es un principio abstracto, accesible a la razón, causa primera o ser necesario. El Dios de la fe es un Dios vivo, personal, que ama, exige y salva.
Shestov lo lleva aún más lejos: ese Dios no solo es personal, sino también imprevisible, incluso “irracional” desde el punto de vista humano, porque está más allá del bien y del mal definidos por la razón.
La famosa apuesta de Pascal parece en este sentido una forma de ridiculizar la forma en que se acerca la filosofía al problema de la existencia de Dios: Planteada como un problema de probabilidades, llevaría al hombre a creer solamente porque no tiene nada que perder con ello y mucho que ganar. Evidentemente, Pascal sabía que "el corazón tiene razones que la razón no conoce", y por tanto que la fe nace del corazón y es un don: no puede surgir de una fría evaluación de ganancia y beneficio. Está claro que la “apuesta” no es un argumento de fe, sino una provocación dirigida a los racionalistas. Pascal muestra que, incluso bajo los criterios fríos del cálculo, creer tiene sentido. Pero él mismo deja claro que la fe auténtica no surge del cálculo, sino del corazón, es decir, de una experiencia interior y de la gracia.
Volviendo a nuestra pregunta: ¿Lleva Shestov al extremo los argumentos de Pascal? Sí, en buena medida Shestov radicaliza el pensamiento pascaliano.
Para él, Pascal representa una ruptura con la tradición racionalista de Occidente —la de Platón, Aristóteles y, sobre todo, Descartes— que busca la salvación en la certeza. Shestov interpreta la “noche de Getsemaní” como símbolo del momento en que la razón humana queda desarmada ante lo absurdo de la fe: un punto donde el hombre se enfrenta a Dios sin apoyo en la lógica ni en la evidencia.
Pero Pascal, aunque desconfía profundamente de la razón, no la niega totalmente. En los Pensamientos insiste en que la razón tiene su lugar, aunque limitado: debe reconocer sus propios límites y preparar el camino para la fe (“humillar la razón”). Shestov, en cambio, abandona por completo la idea de límite y conciliación, defendiendo que la fe solo puede existir en un terreno donde la razón ha sido destruida. En ese sentido, su lectura es más existencial y nihilista que la de Pascal. Podríamos decir que Shestov convierte a Pascal en un profeta del absurdo.
November 4, 2018
Ce ar fi de spus in termeni rationali asupra unei carti care trimite in irational ?
Pascal,apăratul lui Sestov,refuza ratiunea,refuza orice argument si declara nepasator,fara vreo alta asteptare de la viata,ca rusinea e o ineptie,si ca imposibilul rational este cat se poate posibil,tocmai datorita imposibilitatii sale...
O carte care cel putin ridica un semn de intrebare asupra vietii noastre.In ce directie trimite?Imposibil de enuntat in cuvinte..
Sa lasam tribunalul divin sa faca o recenzie pertinenta asupra acestei carti...
Pascal,apăratul lui Sestov,refuza ratiunea,refuza orice argument si declara nepasator,fara vreo alta asteptare de la viata,ca rusinea e o ineptie,si ca imposibilul rational este cat se poate posibil,tocmai datorita imposibilitatii sale...
O carte care cel putin ridica un semn de intrebare asupra vietii noastre.In ce directie trimite?Imposibil de enuntat in cuvinte..
Sa lasam tribunalul divin sa faca o recenzie pertinenta asupra acestei carti...
January 10, 2011
I.
Condiţia fundamentală a posibilităţii cunoaşterii umane constă, o repet, în aceea că adevărul poate fi perceput de orice om normal. Descartes a formulat-o astfel: Dumnezeu nu vrea şi nici nu poate să fie un înşelător. Or, Pascal afirmă că Dumnezeu poate şi vrea să fie un înşelător. Câteodată, unor oameni, el le revelează adevărul; dar şi orbeşte deliberat pe cei mai mulţi dintre ei pentru a nu-l putea afla. Cine are dreptate, Pascal sau Descartes?
Nu vrem să gândim, nu vrem să privim în noi înşine, ca să nu percepem adevărata realitate. De aceea omul preferă orice altceva decât singurătatea.
„Inima” – ce este oare această misterioasă inimă? – spune împreună cu Iov : dacă aş pune
durerea mea pe o balanţă, ea ar fi mai grea decât tot nisipul mării. Raţiunea răspunde: durerea,
chiar cea a întregului univers, pusă pe o balanţă, n-ar putea ridica nici măcar un fir de nisip.
Raţiunea insistă: omul este o trestie fragilă pierdută în spaţiile infinite; cea mai slabă bătaie de vânt, o picătură de apă l-ar putea ucide; este evident... Da, răspunde Pascal, este evident ; însă nici vântul, nici picătura de apă nici imensul univers nu-şi simt propria forţă şi nici slăbiciunea omului; deci forţa lor este iluzorie şi infimă.
II.
Filosofia este peregrinare prin sufletele omeneşti iar filosofii sunt pelerini prin suflete.
Însă acolo unde există ţeluri, unde există grijă, bucurie şi tristeţe, acolo nu există Dumnezeu.
Pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, trebuie să încerci să te eliberezi de griji, de bucurii, de frică şi de speranţe, de toate ţelurile, mărunte sau măreţe. Adevăratul nume al lui Dumnezeu este necesitatea. Să nu credeţi că prin virtuţile voastre veţi merita îndurarea lui Dumnezeu.
Dar cum să iubeşti un Dumnezeu care nu e decât o cauză şi face tot ceea ce face supunându-se aceleiaşi necesităţi care guvernează orice obiect neînsufleţit ?
Virtutea îţi este ea însăşi propria recompensă. Viciul caută recompensa şi o primeşte căci, de vreme ce virtutea nu are nevoie de recompensă, iar recompensa oricum există, ea I se oferă în mod necesar viciului care are nevoie de ea şi o acceptă cu bucurie.
Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei
Condiţia fundamentală a posibilităţii cunoaşterii umane constă, o repet, în aceea că adevărul poate fi perceput de orice om normal. Descartes a formulat-o astfel: Dumnezeu nu vrea şi nici nu poate să fie un înşelător. Or, Pascal afirmă că Dumnezeu poate şi vrea să fie un înşelător. Câteodată, unor oameni, el le revelează adevărul; dar şi orbeşte deliberat pe cei mai mulţi dintre ei pentru a nu-l putea afla. Cine are dreptate, Pascal sau Descartes?
Nu vrem să gândim, nu vrem să privim în noi înşine, ca să nu percepem adevărata realitate. De aceea omul preferă orice altceva decât singurătatea.
„Inima” – ce este oare această misterioasă inimă? – spune împreună cu Iov : dacă aş pune
durerea mea pe o balanţă, ea ar fi mai grea decât tot nisipul mării. Raţiunea răspunde: durerea,
chiar cea a întregului univers, pusă pe o balanţă, n-ar putea ridica nici măcar un fir de nisip.
Raţiunea insistă: omul este o trestie fragilă pierdută în spaţiile infinite; cea mai slabă bătaie de vânt, o picătură de apă l-ar putea ucide; este evident... Da, răspunde Pascal, este evident ; însă nici vântul, nici picătura de apă nici imensul univers nu-şi simt propria forţă şi nici slăbiciunea omului; deci forţa lor este iluzorie şi infimă.
II.
Filosofia este peregrinare prin sufletele omeneşti iar filosofii sunt pelerini prin suflete.
Însă acolo unde există ţeluri, unde există grijă, bucurie şi tristeţe, acolo nu există Dumnezeu.
Pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, trebuie să încerci să te eliberezi de griji, de bucurii, de frică şi de speranţe, de toate ţelurile, mărunte sau măreţe. Adevăratul nume al lui Dumnezeu este necesitatea. Să nu credeţi că prin virtuţile voastre veţi merita îndurarea lui Dumnezeu.
Dar cum să iubeşti un Dumnezeu care nu e decât o cauză şi face tot ceea ce face supunându-se aceleiaşi necesităţi care guvernează orice obiect neînsufleţit ?
Virtutea îţi este ea însăşi propria recompensă. Viciul caută recompensa şi o primeşte căci, de vreme ce virtutea nu are nevoie de recompensă, iar recompensa oricum există, ea I se oferă în mod necesar viciului care are nevoie de ea şi o acceptă cu bucurie.
Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei
October 12, 2020
This is a book that is not afraid to confront the metaphorical, metaphysical world Pascal could foresee while balancing himself on the verge of an existencial cliff. Chestov is not afraid to expose all the things Pascal hadn’t been afraid to before him. God, reason or both (as being the same and understood as the same) are put into perspective by two philosophers for the price of one.
August 19, 2018
Pascal
Une réflexion personnelle sur la philosophie du grand Pascal. Une pensée pas toujours facile à suivre car l'auteur ne semble pas avoir de souci didactique.
Une réflexion personnelle sur la philosophie du grand Pascal. Une pensée pas toujours facile à suivre car l'auteur ne semble pas avoir de souci didactique.
Displaying 1 - 9 of 9 reviews