What do you think?
Rate this book
Il grande mare: Storia del Mediterraneo
Da sempre il Mediterraneo - il «mare fra le terre» - è stato un crocevia di popoli, culture, lingue, religioni, che ne hanno fatto il cuore pulsante del Vecchio Mondo.
A segnare la storia del «grande mare», il nome con cui era noto nella tradizione ebraica, non sono stati, secondo lo storico britannico David Abulafia, il clima, i venti o le correnti, ma gli uomini (navigatori, mercanti, missionari, condottieri, crociati, pellegrini, pirati), che, mettendo in contatto le regioni più remote di questo vasto bacino, lo hanno reso «forse il più dinamico luogo di interazione tra società diverse sulla faccia del pianeta». Anziché richiamarsi a un'astratta e statica «identità mediterranea», l'autore pone l'accento sul cambiamento di una regione che nel corso dei millenni ha visto sorgere e tramontare imperi e civiltà, è stata teatro di feroci battaglie per il monopolio politico e commerciale, e che infine, prima con la scoperta della rotta atlantica e poi con l'apertura del canale di Suez, ha perso sempre più importanza nelle relazioni e nei commerci internazionali, per trovare la sua nuova e insospettata vocazione nel turismo di massa e diventare, più recentemente, il complesso scenario di incessanti flussi migratori. Al centro di questa affascinante ricostruzione non ci sono soltanto gli eventi e i personaggi più importanti della storia economica, politica e militare, ma anche figure solo apparentemente di sfondo, come l'emissario egiziano Unamon, partito nell'XI secolo a.C. per una sfortunata missione marittima nella città fenicia di Biblo; il rabbino spagnolo Beniamino da Tudela, che intorno al 1160, fra mille peripezie, attraversò da un capo all'altro il Mediterraneo per recarsi in Terrasanta; Ibn Jubayr, segretario del governatore di Granada, nella sua perigliosa rotta verso la Mecca nel 1183; o i mercanti ebrei, con i loro stupefacenti contatti transmediterranei. E la stessa attenzione viene rivolta agli elementi naturali (dai venti al clima), al traffico delle merci, alle navi, alle piccole comunità insulari e alle vivacissime città portuali sparse lungo tutte le coste del grande mare, che per secoli hanno stimolato la circolazione di idee e di credenze religiose fino a quando, nel XX secolo, la pacifica e feconda convivenza fra genti diverse ha ceduto il posto a massacri e pulizie etniche, lasciandoci un Mediterraneo sempre più drammaticamente sospeso tra Oriente e Occidente.
A segnare la storia del «grande mare», il nome con cui era noto nella tradizione ebraica, non sono stati, secondo lo storico britannico David Abulafia, il clima, i venti o le correnti, ma gli uomini (navigatori, mercanti, missionari, condottieri, crociati, pellegrini, pirati), che, mettendo in contatto le regioni più remote di questo vasto bacino, lo hanno reso «forse il più dinamico luogo di interazione tra società diverse sulla faccia del pianeta». Anziché richiamarsi a un'astratta e statica «identità mediterranea», l'autore pone l'accento sul cambiamento di una regione che nel corso dei millenni ha visto sorgere e tramontare imperi e civiltà, è stata teatro di feroci battaglie per il monopolio politico e commerciale, e che infine, prima con la scoperta della rotta atlantica e poi con l'apertura del canale di Suez, ha perso sempre più importanza nelle relazioni e nei commerci internazionali, per trovare la sua nuova e insospettata vocazione nel turismo di massa e diventare, più recentemente, il complesso scenario di incessanti flussi migratori. Al centro di questa affascinante ricostruzione non ci sono soltanto gli eventi e i personaggi più importanti della storia economica, politica e militare, ma anche figure solo apparentemente di sfondo, come l'emissario egiziano Unamon, partito nell'XI secolo a.C. per una sfortunata missione marittima nella città fenicia di Biblo; il rabbino spagnolo Beniamino da Tudela, che intorno al 1160, fra mille peripezie, attraversò da un capo all'altro il Mediterraneo per recarsi in Terrasanta; Ibn Jubayr, segretario del governatore di Granada, nella sua perigliosa rotta verso la Mecca nel 1183; o i mercanti ebrei, con i loro stupefacenti contatti transmediterranei. E la stessa attenzione viene rivolta agli elementi naturali (dai venti al clima), al traffico delle merci, alle navi, alle piccole comunità insulari e alle vivacissime città portuali sparse lungo tutte le coste del grande mare, che per secoli hanno stimolato la circolazione di idee e di credenze religiose fino a quando, nel XX secolo, la pacifica e feconda convivenza fra genti diverse ha ceduto il posto a massacri e pulizie etniche, lasciandoci un Mediterraneo sempre più drammaticamente sospeso tra Oriente e Occidente.
720 pages, Hardcover
First published May 17, 2011
About the author
David Abulafia
34 books102 followersDavid Samuel Harvard Abulafia is a British historian with a particular interest in Italy, Spain and the rest of the Mediterranean during the Middle Ages and Renaissance.
His published works include Frederick II, The Mediterranean in History, Italy in the central Middle Ages, The Discovery of Mankind: Atlantic encounters in the age of Columbus and The Great Sea: a human history of the Mediterranean.
His published works include Frederick II, The Mediterranean in History, Italy in the central Middle Ages, The Discovery of Mankind: Atlantic encounters in the age of Columbus and The Great Sea: a human history of the Mediterranean.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
November 10, 2022
„ISTORIA MEDITERANEEANĂ“ poate să însemne multe lucruri. Această carte este mai
degrabă o istorie a Mării Mediterane decât o istorie a ţinuturilor dimprejurul ei; mai exact, este
o istorie a popoarelor care au străbătut marea şi au locuit aproape de ţărmurile ei în porturi şi
pe insule. Tema de care mă ocup este procesul prin care Mediterana a ajuns să se integreze, în
grade diferite, într-o unică zonă comercială, culturală şi chiar (sub stăpânirea romanilor)
politică şi modul în care aceste perioade de integrare s-au terminat cu tot atâtea dezintegrări,
uneori violente, în urma unor războaie sau a unor molime. Am identificat cinci perioade
distincte: o primă Mediterană, care a sfârşit în haos după 1200 î.Hr., deci cam pe la vremea
când se spune că ar fi căzut Troia; o a doua Mediterană, care a supravieţuit până pe la anul 500
d.Hr.; o a treia Mediterană, care s-a format lent şi apoi a trecut printr-o mare criză în vremea
Morţii Negre (1347); o a patra Mediterană, care a trebuit să facă faţă concurenţei tot mai
puternice venite dinspre Atlantic şi dominaţiei exercitate de puterile Atlanticului, perioadă care
s-a încheiat cam odată cu inaugurarea Canalului Suez în 1869; în sfârşit, o a cincea
Mediterană, care a devenit coridor către Oceanul Indian, găsindu-şi o identitate nouă şi
surprinzătoare în a doua jumătate a secolului XX.
„Mediterana“ mea este, în mod cert, însăşi întinderea mării, ţărmurile şi insulele ei, mai
ales cetăţile-port care au constituit cele mai importante puncte de plecare şi de sosire pentru cei
ce au traversat-o. Aceasta este o definiţie mai restrânsă decât cea oferită de Fernand Braudel,
ilustrul pionier al istoriei Mediteranei, care cuprindea şi locuri situate dincolo de Mediterana;
însă Mediterana lui Braudel şi a majorităţii celor care-i urmau făgaşul era atât o întindere de
uscat care avansa mult dincolo de linia ţărmului, cât şi un bazin plin cu apă; şi încă persistă
tendinţa de a defini Mediterana în relaţie cu regiunile în care se cultivă măslini sau cu văile
râurilor care se varsă în ea. Asta înseamnă că trebuie cercetate comunităţile şi societăţile
tradiţionale, adesea foarte stabile, din acele văi unde se produceau alimentele şi materiile prime
care deveneau apoi articole de comerţ transmediteraneean, ceea ce înseamnă, prin urmare, că
trebuie luate în considerare şi acele veritabile popoare ale uscatului care nu se apropiau
niciodată de mare. Hinterlandul – evenimentele care aveau loc acolo, produsele care proveneau
de acolo sau treceau pe acolo – nu poate fi, desigur, ignorat, dar în această carte m-am
concentrat mai mult asupra acelor oameni care s-au apropiat de mare şi care, mai mult, s-au
aventurat şi au călătorit pe mare, luând parte, uneori în mod direct, la comerţul transcultural, la
răspândirea ideilor religioase sau de altă natură ori, nu mai puţin important, la războaiele
maritime pentru dominaţia asupra căilor mării.
degrabă o istorie a Mării Mediterane decât o istorie a ţinuturilor dimprejurul ei; mai exact, este
o istorie a popoarelor care au străbătut marea şi au locuit aproape de ţărmurile ei în porturi şi
pe insule. Tema de care mă ocup este procesul prin care Mediterana a ajuns să se integreze, în
grade diferite, într-o unică zonă comercială, culturală şi chiar (sub stăpânirea romanilor)
politică şi modul în care aceste perioade de integrare s-au terminat cu tot atâtea dezintegrări,
uneori violente, în urma unor războaie sau a unor molime. Am identificat cinci perioade
distincte: o primă Mediterană, care a sfârşit în haos după 1200 î.Hr., deci cam pe la vremea
când se spune că ar fi căzut Troia; o a doua Mediterană, care a supravieţuit până pe la anul 500
d.Hr.; o a treia Mediterană, care s-a format lent şi apoi a trecut printr-o mare criză în vremea
Morţii Negre (1347); o a patra Mediterană, care a trebuit să facă faţă concurenţei tot mai
puternice venite dinspre Atlantic şi dominaţiei exercitate de puterile Atlanticului, perioadă care
s-a încheiat cam odată cu inaugurarea Canalului Suez în 1869; în sfârşit, o a cincea
Mediterană, care a devenit coridor către Oceanul Indian, găsindu-şi o identitate nouă şi
surprinzătoare în a doua jumătate a secolului XX.
„Mediterana“ mea este, în mod cert, însăşi întinderea mării, ţărmurile şi insulele ei, mai
ales cetăţile-port care au constituit cele mai importante puncte de plecare şi de sosire pentru cei
ce au traversat-o. Aceasta este o definiţie mai restrânsă decât cea oferită de Fernand Braudel,
ilustrul pionier al istoriei Mediteranei, care cuprindea şi locuri situate dincolo de Mediterana;
însă Mediterana lui Braudel şi a majorităţii celor care-i urmau făgaşul era atât o întindere de
uscat care avansa mult dincolo de linia ţărmului, cât şi un bazin plin cu apă; şi încă persistă
tendinţa de a defini Mediterana în relaţie cu regiunile în care se cultivă măslini sau cu văile
râurilor care se varsă în ea. Asta înseamnă că trebuie cercetate comunităţile şi societăţile
tradiţionale, adesea foarte stabile, din acele văi unde se produceau alimentele şi materiile prime
care deveneau apoi articole de comerţ transmediteraneean, ceea ce înseamnă, prin urmare, că
trebuie luate în considerare şi acele veritabile popoare ale uscatului care nu se apropiau
niciodată de mare. Hinterlandul – evenimentele care aveau loc acolo, produsele care proveneau
de acolo sau treceau pe acolo – nu poate fi, desigur, ignorat, dar în această carte m-am
concentrat mai mult asupra acelor oameni care s-au apropiat de mare şi care, mai mult, s-au
aventurat şi au călătorit pe mare, luând parte, uneori în mod direct, la comerţul transcultural, la
răspândirea ideilor religioase sau de altă natură ori, nu mai puţin important, la războaiele
maritime pentru dominaţia asupra căilor mării.
Read
June 30, 2014Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei, de David Abulafia. O carte-expediţie
Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei este o istorie care impresionează ca amploare şi care se ocupă de viaţa popoarelor care au trăit, s-au războit sau au intrat în relaţii de comerţ şi schimb în jurul Mării Mediterane. De la navigatorii greci și fenicieni, istoricul avansează către episoade cu cruciaţi şi navigatori temerari, cu bătălii decisive, cu negocieri „murdare“ cu piraţii sau cu expediţii navale care au pus în contact trei continente. Cartea lui David Abulafia oferă o plajă spectaculoasă de informaţii, planşe, hărţi şi imagini cu nenumărate relicve arheologice, plus analize minuțioase ale unor crize și contexte politice în perpetuă mișcare.
După tot ceea ce etalează ca informaţie istorică, în capitole atent structurate pe perioade mari, reiese că unghiul sub care Abulafia vrea să aşeze istoria de care se ocupă e cel al diversităţii. Vorbeşte despre spaţiul mediteranean ca despre un platou pe care s-au întîlnit etnii, limbi, religii, identităţi şi motivaţii politice foarte diferite, din ale căror încrucişări şi contacte au prins formă nişte hărţi şi nişte istorii ale unor comunităţi foarte diverse şi foarte bogate, cultural. Dar și foarte conflictuale, adesea. Accentul e pus pe mişcare, pe transformare şi pe schimb şi nu pe unitate monolitică, perenă, iar exemplele care intră în această dinamică încep din preistorie şi se termină în zilele noastre.
Cartea este rezultatul unei pasiuni de o viaţă a istoricului pentru trecutul care s-a ţesut, de cele mai multe ori dramatic şi cu vărsare de sînge, în jurul Mediteranei. David Abulafia este profesor de istorie mediteraneană la University of Cambridge, unde a condus, pînă recent, Facultatea de Istorie. Este membru al British Academy şi Academia Europea, iar pentru Marea cea mare a fost distins cu British Academy Medal. Poate să sune scorţos tot acest decupaj al titulaturilor academice, dar modul în care profesorul îşi abordează subiectul nu e deloc aşa. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/marea-cea-ma...)
Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei este o istorie care impresionează ca amploare şi care se ocupă de viaţa popoarelor care au trăit, s-au războit sau au intrat în relaţii de comerţ şi schimb în jurul Mării Mediterane. De la navigatorii greci și fenicieni, istoricul avansează către episoade cu cruciaţi şi navigatori temerari, cu bătălii decisive, cu negocieri „murdare“ cu piraţii sau cu expediţii navale care au pus în contact trei continente. Cartea lui David Abulafia oferă o plajă spectaculoasă de informaţii, planşe, hărţi şi imagini cu nenumărate relicve arheologice, plus analize minuțioase ale unor crize și contexte politice în perpetuă mișcare.
După tot ceea ce etalează ca informaţie istorică, în capitole atent structurate pe perioade mari, reiese că unghiul sub care Abulafia vrea să aşeze istoria de care se ocupă e cel al diversităţii. Vorbeşte despre spaţiul mediteranean ca despre un platou pe care s-au întîlnit etnii, limbi, religii, identităţi şi motivaţii politice foarte diferite, din ale căror încrucişări şi contacte au prins formă nişte hărţi şi nişte istorii ale unor comunităţi foarte diverse şi foarte bogate, cultural. Dar și foarte conflictuale, adesea. Accentul e pus pe mişcare, pe transformare şi pe schimb şi nu pe unitate monolitică, perenă, iar exemplele care intră în această dinamică încep din preistorie şi se termină în zilele noastre.
Cartea este rezultatul unei pasiuni de o viaţă a istoricului pentru trecutul care s-a ţesut, de cele mai multe ori dramatic şi cu vărsare de sînge, în jurul Mediteranei. David Abulafia este profesor de istorie mediteraneană la University of Cambridge, unde a condus, pînă recent, Facultatea de Istorie. Este membru al British Academy şi Academia Europea, iar pentru Marea cea mare a fost distins cu British Academy Medal. Poate să sune scorţos tot acest decupaj al titulaturilor academice, dar modul în care profesorul îşi abordează subiectul nu e deloc aşa. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/marea-cea-ma...)
July 7, 2020
"Marea cea mare" titlul dat de David Abulafia cărții sale este o expresie a identității sale evreiești întrucât așa numeau evreii Mediterana în trecut. Deși a purtat foarte multe nume, aproape fiecare comunitate etnica denumind-o în felul ei, autorul a preferat să folosească în titlu varianta evreiască probabil și pentru că ea exprimă cel mai bine rolul fundamental avut de aceasta mare în istoria omenirii: "Mediterana a devenit ... poate cel mai puternic spațiu de interacțiune pentru diversele societăți de pe fața Pământului, și a jucat un rol important în istoria civilizației umane, mai important decât al oricărei alte întinderi de apă de pe planetă".
Modul ingenios în care Abulafia construiește narațiunea istorica și structurează informația face cartea ușor de lecturat chiar și pentru cei care nu iubesc prea tare istoria. Faptul că istoria Mediteranei este construită în jurul comunităților umane care au modelat-o si a oraselor, porturilor și statelor sau imperiilor care au dominat-o, îl face pe Abulafia nu doar un istoric remarcabil, practic cel mai mare al Mediteranei, dar și un geograf al ei.
Structura cărții cuprinde cinci capitole, fiecare făcând referire la o etapa majoră din evoluția uman-culturală a Mediteranei, de regulă pornind de la principiul puterii dominante. Astfel, cititorul va porni lectura cu asa-numita Primă Mediterana, specifică epocii cuprului și bronzului, pe alocuri chiar mai veche, când marea era împărțită între popoarele mării și cele ale uscatului, și va sfârși cu cea de-a Cincea Mediterana, care a facilitat permanenta conexiune a Vestului cu Estul, gratie construirii Canalului Suez, si cu nașterea turismului litoral de masa. Abulafia nu uită să amintească faptul ca Marea cea mare stă la baza apariției turismului, întrucât celebrul Grand Tour avea ca destinație locurile mediteraneene celebre ale Antichității, precum Sicilia, Roma și Atena.
Mediterana, spune autorul, a fost marcată în permanență de schimburi comerciale, de negustori și de contacte interetnice. Mai mult, abia odată cu mai noul fenomen national îmbrățișat de state, Mediterana a început să fie divizată după multe secole în care italienii, spaniolii, evreii, francezii, grecii, ragusanii si turcii au conviețuit, cel mai adesea pașnic, în orașe și state cosmopolite. Cipru este simptomatic în privința sporirii naționalismului și efectului său asupra grupurilor etnice de pe insulă.
Trebuie spus și că Abulafia acordă o atenție sporită evreilor, cărora le dedică pagini ample în carte. Departe de mine gândul de a știrbi din meritele pe care aceștia le-au avut în istoria Mediteranei, însă nu pot să nu remarc subiectivismul inerent atunci când vorbește despre comunitățile evreiești. Însă, trecând peste asta, autorul analizează în a Doua Mediterana rolul grecilor si romanilor în cultura mediteraneană, pentru ca mai apoi, în a Treia Mediterană să se aplece asupra evenimentelor Evului Mediu. Paginile dedicate Morții Negre sau epidemiei de ciumă bubonică din 1347 sunt extrem de detaliat prezentate. Am aflat acum că ciuma bubonică a fost adusă de mongoli la Marea Neagră, iar negustorii genovezi au dus-o de aici la Mesina, în Sicilia, practic inima Mediteranei. În bazinul mediteranean, cu precădere în cele mai populate orașe, au murit până la 60-70% dintre locuitori, Mesina a fost aproape depopulata. Trecând la cea de-a Patra Mediterana, autorul consemnează momentul de "islamizare" a unei părți din Mediterana, precum și rolul jucat de Imperiul Otoman. Tot în acest capitol se analizează modul în care unele puteri non-mediteraneene au ajuns să joace un rol crucial în controlul mării, precum Marea Britanie, Rusia, Austria și, ceva mai puțin, Germania și Statele Unite.
Veți fi bucuroși să găsiți detaliate în paginile acestei lucrări monumentale marile războaie ale omenirii si protagoniștii lor: razboiul peloponesiac (431-404 i.Hr., bătălia de la Lepanto (1571), războaiele punice (264-146 î.Hr.), cruciadele (1095 – 1492), bătălia de la Çeșme dintre Imperiul Rus si cel Otoman (1770), batakia de la Trafalgar (1805), bătălia de la Gallipoli (1915-1916) și multe altele.
După lecturarea cărții pot spune că "Marea cea mare" este o lectura care întărește afirmația lui Adrian Cioroianu potrivit careia "istoria este cea mai frumoasa poveste" pentru oamenii inteligenți.
Spor la lectura!
Modul ingenios în care Abulafia construiește narațiunea istorica și structurează informația face cartea ușor de lecturat chiar și pentru cei care nu iubesc prea tare istoria. Faptul că istoria Mediteranei este construită în jurul comunităților umane care au modelat-o si a oraselor, porturilor și statelor sau imperiilor care au dominat-o, îl face pe Abulafia nu doar un istoric remarcabil, practic cel mai mare al Mediteranei, dar și un geograf al ei.
Structura cărții cuprinde cinci capitole, fiecare făcând referire la o etapa majoră din evoluția uman-culturală a Mediteranei, de regulă pornind de la principiul puterii dominante. Astfel, cititorul va porni lectura cu asa-numita Primă Mediterana, specifică epocii cuprului și bronzului, pe alocuri chiar mai veche, când marea era împărțită între popoarele mării și cele ale uscatului, și va sfârși cu cea de-a Cincea Mediterana, care a facilitat permanenta conexiune a Vestului cu Estul, gratie construirii Canalului Suez, si cu nașterea turismului litoral de masa. Abulafia nu uită să amintească faptul ca Marea cea mare stă la baza apariției turismului, întrucât celebrul Grand Tour avea ca destinație locurile mediteraneene celebre ale Antichității, precum Sicilia, Roma și Atena.
Mediterana, spune autorul, a fost marcată în permanență de schimburi comerciale, de negustori și de contacte interetnice. Mai mult, abia odată cu mai noul fenomen national îmbrățișat de state, Mediterana a început să fie divizată după multe secole în care italienii, spaniolii, evreii, francezii, grecii, ragusanii si turcii au conviețuit, cel mai adesea pașnic, în orașe și state cosmopolite. Cipru este simptomatic în privința sporirii naționalismului și efectului său asupra grupurilor etnice de pe insulă.
Trebuie spus și că Abulafia acordă o atenție sporită evreilor, cărora le dedică pagini ample în carte. Departe de mine gândul de a știrbi din meritele pe care aceștia le-au avut în istoria Mediteranei, însă nu pot să nu remarc subiectivismul inerent atunci când vorbește despre comunitățile evreiești. Însă, trecând peste asta, autorul analizează în a Doua Mediterana rolul grecilor si romanilor în cultura mediteraneană, pentru ca mai apoi, în a Treia Mediterană să se aplece asupra evenimentelor Evului Mediu. Paginile dedicate Morții Negre sau epidemiei de ciumă bubonică din 1347 sunt extrem de detaliat prezentate. Am aflat acum că ciuma bubonică a fost adusă de mongoli la Marea Neagră, iar negustorii genovezi au dus-o de aici la Mesina, în Sicilia, practic inima Mediteranei. În bazinul mediteranean, cu precădere în cele mai populate orașe, au murit până la 60-70% dintre locuitori, Mesina a fost aproape depopulata. Trecând la cea de-a Patra Mediterana, autorul consemnează momentul de "islamizare" a unei părți din Mediterana, precum și rolul jucat de Imperiul Otoman. Tot în acest capitol se analizează modul în care unele puteri non-mediteraneene au ajuns să joace un rol crucial în controlul mării, precum Marea Britanie, Rusia, Austria și, ceva mai puțin, Germania și Statele Unite.
Veți fi bucuroși să găsiți detaliate în paginile acestei lucrări monumentale marile războaie ale omenirii si protagoniștii lor: razboiul peloponesiac (431-404 i.Hr., bătălia de la Lepanto (1571), războaiele punice (264-146 î.Hr.), cruciadele (1095 – 1492), bătălia de la Çeșme dintre Imperiul Rus si cel Otoman (1770), batakia de la Trafalgar (1805), bătălia de la Gallipoli (1915-1916) și multe altele.
După lecturarea cărții pot spune că "Marea cea mare" este o lectura care întărește afirmația lui Adrian Cioroianu potrivit careia "istoria este cea mai frumoasa poveste" pentru oamenii inteligenți.
Spor la lectura!
November 27, 2017
Excelenta lectura despre "ombilicul" civilizatiei umane :).
Displaying 1 - 4 of 4 reviews