Pavel Nedelcu's Reviews > Fracturi

DESPRE MINCIUNA DIN FICȚIUNE, ÎN FICȚIUNE



S-a vorbit mult, în recenziile pe care am avut ocazia să le citesc, despre acest roman ca fiind un thriller psihologic. Probabil a și fost încadrat astfel de către autor din două motive: categoriile acceptate și recunoscute de public pentru a clasa cărțile sunt puține, nu ai prea multe posibilități. În al doilea rând, o etichetă de genul are toate șansele să atragă publicul. Se cunosc topurile preferințelor cititorilor în ce privește genurile produsului-carte: evident, aproape niciodată ficțiunea literară nu se află pe primele locuri.

Însă faptul că romanul prezintă toate elementele unui thriller psihologic nu ar trebui, totuși, să ne facă să îl confundăm cu un film de acțiune: deși promovarea se bucură și de un trailer pe YouTube (un trend destul de recent, acesta, care apropie mai mult decât ar fi necesar cinematografia de literatură). Poate că, pentru cinematografie, aceste etichete (thriller, mystery, etc.) funcționează mult mai bine.

Dar ni s-ar putea răspunde că, înainte ca cinematografia să devină trend, aceste etichete se aplicau cărților. Perfect adevărat, însă dacă astăzi auzim cuvântul „thriller”, „mystery” sau „science-fiction”, câtor dintre noi ne-ar veni în minte, ca primă opțiune, o carte, și nu un film? Tendința de a eticheta cărțile în felul ăsta a pieței de astăzi reduce mult adevăratul scop al unei cărți, îl camuflează sub alte categorii, mai ales când este vorba despre literatură - pe care nu o mai vrea nimeni pe raft, pentru că, fiind (prea?) pretențioasă, nu se mai vinde. Și aici închei prelegerea inițială și mă concentrez pe carte.

Mihail Victus cunoaște piața foarte bine pentru a îndrăzni să o provoace tocmai acolo unde ea nu ține. Aici avem de-a face (și) cu un joc literar, deloc greu de observat dacă suntem dispuși să citim cu atenție: confesiunea personajului nostru principal ne dă motive să ne îndoim de veridicitatea ei la fiecare pagină. Continue sunt reinterpretările faptelor, reluarea acelorași scene pentru a le privi din alt unghi, care ne dezvăluie mereu alte adevăruri. Putem pune mâna în foc, la sfârșitul confesiunii, că mărturia scrisă este, într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat?

Protagonistul și-a pierdut, până la acel punct, întreaga credibilitate. Dacă luăm în calcul (și trebuie neapărat să o facem) că manuscrisul a fost copiat și modificat pe alocuri, întâi de un proprietar de hotel, apoi de editura la care, într-un sfârșit, a ajuns... cine mai poate băga mâna-n foc că ceea ce s-a scris (/citit) este adevărata versiune a faptelor?

FRACTURI e o ocazie perfectă pentru autor de a reflecta asupra gradului de adevăr pe care arta de a scrie îl presupune. Ce este adevărat și ce nu atunci când un scriitor creează? Apoi, avem nevoie de a ști exact ce s-a întâmplat pentru a ne putea bucura de literatură? Sigur că da, vor sări cei care vor mereu să afle ce dumnezeu s-a întâmplat până la urmă pentru a putea închide ochii liniștiți noaptea, sigur că avem nevoie să cunoaștem Adevărul! Și totuși, fiecare operă literară este o minciună. Totul e ficțiune, nu? O reprezentare a imaginației.

Iarăși, s-ar putea obiecta că afirmația asta nu-și are rostul aici, pentru că e evidentă pentru orice carte de ficțiune. Consider însă că trebuie menționată atunci când autorul, ca în cazul acestui roman, o dezvăluie și o exploatează chiar sub ochii noștri. Nu și-ar fi avut rostul, spre exemplu, dacă finalul ar fi fost diferit. Și dacă unele pasaje presupus adresate destinatarului (sora lui Damian) nu ar suna de parcă i-ar fi adresate cititorului în general, nu doar al manuscrisului din ficțiune, ci și al cărții din afara ficțiunii.

Dureri de cap? Dacă alegi, ca cititor, să ignori acest joc, nu va trebui să le ai. Poți fi mulțumit cu nivelul de thriller psihologic, de acțiunea pe care a conținut-o cartea, de un stil de a scrie perfect cântărit, cursiv, recreativ. Spoiler: este o capcană! Ți se atrage atenția în această direcție, ești manipulat în timp ce citești despre manipulare.

Scriitorul e conștient că trebuie să scrie într-un anumit mod pentru a continua să rămâi alături de el, angajat în citire „atâta cât să ai răbdare să citești în continuare, în loc să faci caietul bucățele și să-l arunci la gunoi”. Iar tu continui să urmărești acțiunea spunându-ți: Acum sigur am înțeles, asta sigur e așa, altfel nu are cum să fie! Ei bine, nu e chiar așa.

Nu e, de fapt, nicicum, pentru că, dintr-un manuscris în care nu se poate avea încredere, singurul lucru pe care ar trebui să-l reținem este tocmai acest aspect: că nu putem avea încredere! Cui îi pasă ce s-a întâmplat cu protagonistul până la urmă? Suntem, oricum, siguri că protagonistul a existat într-adevăr? Nu cumva managerul hotelului a inventat totul? Până la urmă, manuscrisul nu poartă nicio altă semnătură.



Iată o temă pe care, probabil, cititorii ar trebui să o ia în calcul înainte de a eticheta cartea ca pe un thriller psihologic și... cam atât. Este, într-adevăr, o carte despre minciună. Dar analiza minciunii pleacă de la un fapt oarecare (mai mult sau mai puțin obișnuit) amplificânduse din ce în ce mai mult, până la punerea în discuție a actului în sine de a scrie, alături de relația dintre manuscris și creatorul său, și cea dintre manuscris și cititor.

Iată de ce romanul lui Victus merită, de fapt, citit. Pentru că, dacă ar fi doar un thriller psihologic și atât, cititorul nu ar avea, la sfârșit, senzația că nu a înțeles totul - sau că nu a înțeles mare lucru.