Andrei Tamaş's Reviews > Holy Bible - New Testament

"Lucrurile sfinte" au reprezentat întotdeauna un subiect sensibil pentru opinia publică, dar şi pentru individ, luat ca atare, deoarece, nu de puţine ori, acesta se complace într-o anumită stare atunci când religiozitatea i se pare ceva general-acceptat ori -dimpotrivă!- atunci când refuză -iniţial dintr-o pornire subiectivă şi superficială pe care ori o abandonează, ori o urmează- nevoia lui de divinitate.
Mie-mi vine cu atât mai greu să scriu despre Evanghelii, cu cât trăiesc într-o societate postmodernă în care lumea ideilor pur-abstracte este, în genere, umbrită de influenţele care se abat asupra mediului social sau de momentele din realitatea mediată a individului.
Mă străduiesc (dar nu cred că o să mă pot ţine de cuvânt) să vorbesc detaşat, preluând vocea unei conştiinţe sobre, care judecată aşa-zisa moralitate antică din perspectiva contemporană (atât cât s-au exercitat -voluntar sau nu- influenţele contemporane asupra mea).
Tema mea de acum e reprezentată exclusiv de mesajul Evangheliilor.
Asupra Vechiului Testament resimt o aversiune aparte, bazată nu pe antisemitism (sunt socialist la nivel de convingeri şi simt nevoia să arăt asta), deoarece capacitatea mea hermeneutică -destul de antrenată şi de migăloasă, îmi place să cred- nu a reuşit, deşi s-a străduit, să intercepteze vreun dram de moralitate sau vreun lucru detaşat de anomalie care -ipotetic- ar fi putut dăinui progresului. Din contra: textele religioase nu au reuşit nicicând să aducă pacea, ci au adus războiul. Ei, asta cu privire la Vechiul Testament (care nu face subiectul acestui eseu).
Citind Noul Testament, mi s-a spulberat şi ultima iluzie pe care o aveam asupra vreunei nuanţe de moralitate în ceea ce-l priveşte pe legendarul Iisus Hristos.
Îmi veţi reproşa că sunt arogant, în mod cert (şi eu aş fi făcut-o, dacă n-aş fi citit chestiunea în cauza), dar citit-aţi (măcar) Noul Testament?
Mă rog, ideea iniţială era să nu-mi pierd cumpătul. Căzut-am în păcat.

Trebuie să menţionez că am primid ediţia pe care am citit-o de la un prieten de confesiune (ceva) baptistă. Tipărită în Germania (dar în limba română, ca mijloc de "informare" în masă, distribuită apoi -în mai multe limbi- în întreagă Europa), am avut grijă să o compar cu alte ediţii pentru a evita citirea unui element de propagandă confesională.
Mulţi dintre noi ştim -fără doar şi poate- că nu există nimic omenesc în Dumnezeul Vechiului Testament. Ei bine, după ce am citit Noul Testament, rogu-vă să-mi permiteţi să afirm că nici în Iisus Hristos nu există nimic omenesc. Tot ceea ce a băgat individului pe gât Biserica, filmele alea cu patimile, icoanele, Hristosul răstignit sunt totalmente nişte inepţii scornite cu varii scopuri. *chiar rog a se citi Noul Testament*. Omul, o ştim, este o fiinţă care empatizează cu "cei aflaţi în suferinţă", îi compătimesc şi-i iubesc.
Ba bine că nu-i deloc aşa. În textele celor patru evanghelişti, Iisus nu numai că nu se arată simţitor, dar manifestă tendinţe de aroganţă şi de -o, ce mare!- megalomanie.
E drept că n-am trăit în Iudeile şi Galileile de sub stăpânirea romană, însă, cu toate acestea, refuz să cred că un popor pagan -aşadar, nu se mai pune problema iudeilor, "civilizaţi" de către români- s-ar fi putut adapta moralei (specific hitleriste, a propos) conform căreia elementele neroditoare trebuie înlăturate: "deci orice pom care nu va face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc" (Matei; 4; 10). Sesizăm, desigur, metafora. Şi ne punem întrebarea: care-i obârşia "pomului care nu face rod bun" dacă nu aşa-zisul Tată? Ce-ar însemna asta?! O revoltă a Sfintei Treimi împotriva propriei ei convingeri?! Împotriva Creaţiei?! *Nu, nu ţin neapărat să mă raportez tot în "acelaşi cerc strâmt". Dar, aşa, pentru a sesiza detalii...*
Intrând mai adânc în Evenghelii, îi înţeleg pe literaţii Evului Mediu, pe clasici, pe romantici şi chiar pe modernii care au scris bazându-se pe arhicunoscutele "Fericiri" (Luca; 6; 20-23). "Fericirile" reprezintă un aspect al Bibliei care au atins posteritatea (şi, din punctul meu de vedere, vor dăinui veşnic): nevoia omului educat sentimental/intelectual de a avea un sprijin în suferinţă. Motivul e des întâlnit în arte, iar nu puţini sunt artiştii care vrut-au să ajungă la biruinţă prin suferinţă: ori au lăsat că urmă a trecerii lor pe pământ opere de o valoare inestimabilă, ori au atârnat în grindă (da! e o stare critică!). Compătimirea o merită, orişicare ar fi avut să fie destinul lor.
Pe de altă parte, se observă lesne folosirea anumitor verbe în Evanghelii, care sar în ochi prin duritatea lor critică: "s-au înspăimântat", "s-au temut". Se observă formă de plural a verbelor. Ei bine, ele fac referire la aşa-numita "mulţime". Ce rol joacă "mulţimea" în Evanghelii? Joacă rolul cel mai însemnat, căci în jurul ei planează toate. Se mi se permită să fac o schimbare la nivelul conjuncţiei, în legendara replică a lui Lăpuşneanul: "proşti ŞI mulţi".
Scopul meu nu e acela de a scrie un tratat sumar cu privire la Noul Testament (sunt prea indignat în subiectivitatea mea de care doream să mă detaşez), ci acela de a releva imaginea reală -aşa cum o redă Biblia- a lui Iisus.
Biserica şi mişcările religioase l-au proictat pe acesta ca un ambasador al păcii eterne. Tertipul ieftin a mers -om bun!- în Evul Mediu, când strămoşul tău -ca şi al meu, de altfel- era şerb şi tot ce ştia, ştia din gura popii. Sigur, exemplele de "oameni ai lui Dumnezeu", bonomi, care au avut intenţii evolutive sunt numeroase. Dar scopul -aruncând o privire de ansamblu- nu a fost cel scontat. Genocidul spaniolilor în America în numele creştinătăţii?! Inchiziţia?! Dar (!), rog a se face distincţia între religia creştină că formă primară a definirii lumii şi "opera" care a ieşit prin folosirea de către reprezentanţii acestui curent religios a mişcărilor confesionale ulterioare.
În fapt, rămăsesem la pace. *N-ai cum să nu te abaţi când vorbeşti de de-astea: sunt prea multe de zis şi scrii în delir*
Vorbele-i aparţin celui care ar fi trebuit să fie Mântuitor: "Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia."
Sigur! Un cititor al acestui text scris de un diletant al adevărului că formă a iluziei vremelnice, va deschide Biblia la pasajul citat şi-mi va reproşa că vorbele lui Iisus pot fi interpretate în text ca produs al unui sentiment de revoltă împotriva orânduirii. Se prea poate, e drept! *Deşi ar trebui să fim al dracului de permisivi.* Însă cum rămâne cu smerenia "celor ce plâng", "celor săraci în duh"? Dacă scopul Bibliei a fost introducerea paradoxului că formă a expresivităţii (ce ştim noi?!), ce pot eu obiecta?! Pledoaria mea ar fi în van, dar -ni se spune!- să întoarcem şi celălalt obraz.
O altă problematică a Bibliei -a religiei creştine în general, adică- pe care eu nu am reuşit s-o dibuiesc niciodată, pentru că mi s-a părut pe cât de paradoxală, pe atât de josnică, este aceea a folosirii -chiar în BIBLIE- a conceptului de "popor". Am reflectat nu de puţine ori asupra relaţiei dintre Geneză - concept de "popor" (avut-am insomnii), iar termenii relaţiei sunt atât de scârnăvi încât se exclud reciproc. Cum?! Păi bine! Dumnezeu a creat, în "Geneza", omul. Cum se poate ca ulterior să se vorbească de "popor"? Se va găsi o minte luminată să-şi pună problema în felul următor (dacă plecăm de la premisa creaţionistă): gruparea oamenilor în societăţi distincţie, care nu colaborează, ci concurează detaşat între ele, a determinat, în sfera limbajului, apariţia conceptului amintit. Să admitem, domnul meu! Dar cu ce drept se poate vorbi de un "popor ales"?! Înţeleg faptul că Biblia a fost scrisă de evrei (repet: nu sunt antisemitist), însă e de-a dreptul paradoxal faptul. "Veţi fi urâţi de toate popoarele pentru Numele Meu" (Matei; 24; 9). Numai mie-mi aduce a ceva... Auschwitz?!
Cea din urmă problematică pe care o expun aici (destul de comună, de altfel) este relaţia dintre (atât de ambigua) Sfânta Treime şi Evanghelii. Scrie negru pe alb că Tatăl şi Fiul dialoghează. Aşadar: o conştiinţa care întruchipează trei conştiinţe, dar care are o intenţie comună, clară, permite a se comunica în plan real între două dintre cele trei conştiinţe distincte, dar nu prea?! Ah?! Expresivitate, nu?! Bine, dar cum rămâne cu acel "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Matei; 27;46). Vedem, desigur, şi repetiţia.
Pe lângă asta, mă surprinde caracterul confuz al prorocirilor. Nu de puţine ori, Iisus săvârseste anumite acte "pentru a se împlini Scripturile". Cum dumnezeule mare se poate interpreta asta?! Adică Tatăl Tău -care eşti şi tu, de altfel- le-a orânduit pe toate, acestea au mers strună până la venirea ta, apoi tu săvârşeşti anumite fapte pentru a "se împlini Scripturile"?! Destul de ambiguu. Lucrul acesta mă face să cred că textele celor patru evanghelişti au fost scrise în mod special pentru "a se împlini scripturile".
În concluzie, iezuiţii (eu îi admir, pe bune!) au fost destul de dibaci în prelucrarea Evangheliilor astfel încât acestea să reziste Evului Mediu. Dar pentru modernitate... nu prea. Duşmanul creştinismului, oricât se arată el cumatru, azi, este PROGRESUL...

Andrei Tamaş,
15 martie 2016