|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
my rating |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| unknown
| 4.32
| 19
| Jan 01, 1981
| 1981
|
really liked it
|
Răzvan Ursuleanu bate câmpii în recenzia lui. Această carte este un document antropologic unic. André Cognat, care și-a luat numele de Antecume, a fos Răzvan Ursuleanu bate câmpii în recenzia lui. Această carte este un document antropologic unic. André Cognat, care și-a luat numele de Antecume, a fost un francez nebun plecat în 1961 să trăiască în Guyana în rândurile tribului Wayana. Acest roman-jurnal este traducerea ediției din 1977 „Antecume ou une autre vie”, și este păcat că nu dispunem și de mărturia din 1967, „J’ai choisi d’être indien”. Ce m-a șocat pe mine, mai ales la un titlu apărut în „epoca de aur”: amoralitatea sexuală completă a acestui trib de amerindieni. Știam de la Gauguin că de pildă în Polinezia, în Tahiti, la Papeete, libertatea sexuală era totală. Dar candoarea desfrâului acestor amerindieni este dezarmantă. „Antecume” se frige cu cine vrea (căci și ele vor!), cu fete de 15 ani în timp ce bunica doarme nu departe, cu femei măritate, totul în devălmășie. Fapt straniu, credința acestor oameni este că un copil are mai mulți tați, dar nu au probleme să-și lase muierea să se frigă cu cine vrea, căci așa fac și ei. Iar când naște un copil, „uite, are ochii lui cutare, gura de la cutare, ș.a.m.d.”. Ar fi frumos de-ar fi și adevărat. Una peste alta, un document istoric, cu valoare antropologică unică. ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Aug 16, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||||
| 2017163996
| 9782017163992
| 2017163996
| 3.87
| 544
| 1929
| Aug 31, 2022
|
it was amazing
|
Très peu traduit en dehors de l'Europe de l'Est, ce roman a connu deux éditions en français en 1967 (Marabout) et 1970 (Éditions Rencontre), ainsi qu'
Très peu traduit en dehors de l'Europe de l'Est, ce roman a connu deux éditions en français en 1967 (Marabout) et 1970 (Éditions Rencontre), ainsi qu'une édition italienne en 2005. Aujourd'hui, cette nouvelle édition proposée par Hachette est salutaire, d'autant plus que les conditions graphiques me semblent exemplaires. J'ai lu ce roman il y a quelques décennies, et je l'ai même relu. Il devrait figurer en tête de liste de toutes les utopies de science-fiction, mais ce n'est pas le cas, et je ne comprends pas pourquoi. Juste parce que l'auteur est plutôt mineur et tchécoslovaque ? Mais « R.U.R. » de Karel Čapek est aussi connu que « 1984 », « La ferme des animaux », ou « L'Orange mécanique » ! Enfin, il n'y a aucun rapport avec les titres mentionnés, si ce n'est qu'ils sont de référence, et qu'ils nous troublent encore et toujours. Je ne veux rien dévoiler de ce livre, et je me contenterai de dire que c'est un chef-d'œuvre. J'ai également lu des avis critiques. Permettez-moi de dire que quiconque lui donne moins de trois étoiles est le dernier des tarés, et qu'il ne devrait jamais rien lire, mais rien. Il y en a des gens trop stupides pour comprendre quoi que ce soit. À ceux qui pourraient penser qu'il y a parfois un manque de logique dans la narration (ce n'est pas mon cas), permettez-moi de souligner que la révélation de la fin du roman excuse toute bizarrerie de ce genre. Mais avant tout, et par-dessus tout, ce livre est paru en 1929, alors que personne n'avait imaginé une telle chose à cette époque ! Lisez-le et vous comprendrez. Fabuleux pour 1929, bouleversant encore aujourd'hui. Dire que c'est visionnaire serait un mot trop faible. Qui pourrait être Ohisver Muller de nos jours ? ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Aug 16, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 3.87
| 544
| 1929
| 1976
|
it was amazing
|
Am citit-o cu mulți ani în urmă, și am și recitit-o. Ar trebui să fie pe prima poziție în orice top al utopiilor SF, dar nu este, și nu pricep de ce.
Am citit-o cu mulți ani în urmă, și am și recitit-o. Ar trebui să fie pe prima poziție în orice top al utopiilor SF, dar nu este, și nu pricep de ce. Doar pentru că autorul este unul minor și cehoslovac? Dar „R.U.R.” al lui Karel Čapek și „Noi” a lui Evgheni Zamiatin sunt la fel de binecunoscute ca „1984”, „Ferma animalelor”, sau „Portocala mecanică”! În fine, nu prea există asemănări între titlurile menționate, afară de faptul că sunt de referință, și sunt tulburătoare. Nu vreau să dezvălui nimic din cartea de față; voi spune doar că este o capodoperă. Am citit și opinii critice. Permiteți-mi să spun că oricine îi dă mai puțin de trei stele este ultimul retardat, și ar trebui să nu mai citească nimic, niciodată. E prea prost ca să înțeleagă. Cei cărora li se va părea că, pe alocuri, ar exista vreo lipsă de logică (eu nu găsesc), le aduc la cunoștință că dezvăluirea din final scuză orice astfel de bizarerie. Dar, înainte de toate și dincolo de orice, fraților, această carte a apărut în 1929, când absolut nimic de acest gen nu fusese imaginat de nimeni! Citiți și veți înțelege. Fabulos pentru 1929, cutremurător și în ziua de azi. Vizionar e puțin spus. Cine ar putea fi Ohisver Muller astăzi? Ca o notă colaterală: foarte puțin tradus în afara spațiului est-european, romanul a cunoscut două ediții în franceză în 1967 și 1970, precum și o ediție italiană în 2005. Iată că Hachette a scos în 2022 o nouă ediție într-o nouă traducere, în format fizic și electronic, într-o formulă grafică de excepție. Mai bine mai târziu decât niciodată. ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Aug 16, 2023
|
Paperback
| |||||||||||||||||
| 9734659197
| 9789734659197
| 9734659197
| 3.91
| 151
| 1960
| Mar 2016
|
really liked it
|
Ediția citită de mine în format electronic este traducerea Marei Chirițescu apărută la Polirom în 2016, dar cel mai probabil nu este o traducere nouă
Ediția citită de mine în format electronic este traducerea Marei Chirițescu apărută la Polirom în 2016, dar cel mai probabil nu este o traducere nouă față de ediția apărută la editura Univers în 1983 și semnată Mara Pașca, întrucât e vorba de aceeași persoană, Mara Pașca Chirițescu. Firește, este cu grafie „pe stil nou” (â, sunt), și cu copyright-ul actualizat chiar și pentru textele în italiană. Nu dispun de acea ediție pentru a compara numărul de povestiri, dar găsesc ciudată alegerea editurii Polirom, care pretinde că ar fi utilizat de la Einaudi ediția 2014 din „Feria d'agosto” și ediția 2005 din „Notte di festa” (23 de povestiri postume), în timp ce același Einaudi scosese în 1994 „Racconti” (Einaudi Tascabili 212), volum ce cuprinde 33 de povestiri, plus ciclul „Ciau Masino” și „Fuoco grande”. Cele 14 povestiri selectate de Polirom sunt în ordinea în care apar și printre cele 33 (deși nici una nu este datată), dar sunt... mult mai puține. Înclin să cred că e vorba doar de o „pieptănare” a traducerii din 1983. Cesare Pavese este un scriitor care ori îți place, ori nu l-ai descoperit încă. Pe Mara Chirițescu a fascinat-o în studenție când, după ce descoperise frânturi de cultură italiană în puțina presă italiană (cu precădere L'Unità, organul partidului comunist italian) ce se găsea în Brașovul natal, s-a apucat prin 1967-1968 să învețe italiana „fără profesor”. Grație pasiunii pentru Pavese și-a cunoscut și soțul, de Florin Chirițescu, redactor la Editura Univers (pe atunci, Editura pentru literatură universală) și traducător al jurnalului „Il mestiere di vivere”. Cei doi au fondat în 2009 Asociația culturală „Amicii lui Pavese”, iar în 2011 editura Pavesiana și librăria cu același nume. În ceea ce mă privește, după ce în adolescență am fost impresionat de „Vara de neuitat” și „Plaja” (colecția Globus, 1980), de care am fost impresionat și pe care le voi reciti în curând, nu am mai avut contact cu operele lui Pavese. Această selecție de povestiri nu prea îi face cinste, căci alcătuirea este arbitrară, alăturând scrieri de valoare foarte inegală. Aș fi înțeles în cazul în care s-ar fi tradus integral colecția de 33 de povestiri, sau integrala de peste 90 (dacă am socotit corect) apărută în 2021 la Einaudi, dar când faci o selecție, fă-o cu noimă! Într-o notă pozitivă, „Închisoarea” (Il carcere) nu se găsește în cele două antologii menționate! (O găsiți totuși pe Wikisource.) Este adevărat că Pavese nu face altceva decât să zugrăvească un univers care este în mare măsură cel al copilăriei sale, într-o lume țărănească mitică, dar marcată de iraționalitate, violență, de personaje chinuite, de singurătate. (Orașul apare ca o contrapondere mai rațională, dar departe de a fi ideal.) Ca și scriitorul, personajele sale încearcă să se sustragă destinului prin fugă, fără a se putea elibera de fapt. Sexul pare a juca un rol important la Pavese, sau poate că modul frust în care autorul se referă la anumite aspecte ale vieții dă această impresie. Deținuții politici din „Pământul exilului” și „Închisoarea” sunt referințe oblice, neangajate politic, la regimul mussolinian. În special cea din urmă reproduce în mod uimitor de cinematografic atmosfera dintr-un loc incert și anonim, dar cu stație de cale ferată. Tema evadării, a fugii, apare deja în „Misoginie”, fără a fi însă dezvoltată în vreun fel. Cu adevărat remarcabilă este „Noapte de sărbătoare”, aleasă ca titlu pentru volum. Viața era frustă și brutală în acele vremuri, și era poate nevoie să ni se reamintească. „Prima iubire” vine în completare, ca o povestire inițiatică, în gama dintre coming-of-age story și Bildungsroman. „Lanul de grâu”, „Marea” și „Jacheta de piele”, plasate mai târziu în carte, ar fi mers puse tot aici. „Sinucideri” mi-a dat sentimente contradictorii. La început, cititorul poate dezvolta compasiune pentru personajul în speță: „Am suferit în câțiva ani dezamăgiri și remușcări pustiitoare, și totuși pot să susțin că cea mai caldă promisiune este numai această pace și această seninătate. Nu sunt făcut pentru furtuni și pentru luptă; chiar dacă în unele dimineți cobor cu o dorință frenetică de a străbate străzile, și pasul meu pare o provocare, repet că nu cer vieții nimic altceva decât să se lase privită.” Sau: „Îi invidiez pe cei care izbutesc – femeile, mai ales – să comită o faptă urâtă, o nedreptate, sau numai să-și satisfacă un capriciu, după ce și-au pregătit o serie întreagă de împrejurări, în așa fel încât fapta să apară legitimă în fața propriei lor conștiințe.” Pe măsură ce narațiunea înaintează, micimea, lașitatea, lipsa totală de onoare devin evidente. Fără a fi neapărat malefic, personajul este abject. „Vila de pe colină”, cu ambiguitățile sale, pare a se dori o reprezentare simbolică a incapacității de a acționa, o rămânere în contemplare. Să fi vrut Pavese să se refere la slăbiciunile proprii în contextul politic trecut în care, în ciuda convingerilor antifasciste, nu s-a angajat în mod decisiv în nici un fel? Corradino, din „Familia”, suferă în măsuri diferite de tarele personajelor din cele două povestiri menționate anterior. Incapabil să se angajeze, incapabil să-și asume o răspundere, incapabil în sine de a respecta femeia. „Sfârșit de august” și „Vise în tabără” sunt foarte scurte povestiri care pur și simplu nu au ce căuta în selecția de față; cel puțin, nu în tovărășia unor titluri ca cele de mai sus. „Aventura”, deși plauzibilă, îmi dă sentimentul nereușitei unui scriitor bărbat de a înțelege cum gândește o femeie. De obicei se întâmplă invers, mă amuz când o scriitoare pretinde că știe exact cum gândește un bărbat; om fi noi mult mai previzibili, dar până la un punct. Aici, Sandra nu m-a convins pe deplin. Una peste alta, cu vreo zece povestiri remarcabile din paisprezece, această mică antologie își atinge, pe undeva, scopul. Cititorul ajunge să guste din creația pavesiană, în speranța că, pofta venind mâncând, va fi interesat de mai mult. Cârcotaș cum sunt, îmi permit să nu fiu întru totul mulțumit de tălmăcirea oferită de italienista, profesoara și traducătoarea Mara Chirițescu. Și voi da câteva exemple. În „Noapte de sărbătoare”, IV: „De partea cealaltă a ușii, afară, unde Profesorul vedea cum cade lumina roșiatică a lămpii agățate în arhitravă, începuse o ceartă între doi țărani, cu voci greoaie. Nu se mișcau: se auzeau doar în zumzetul nedeslușit de trompete și de strigăte și asurzitorul tropăit interminabil, răsunând insultele înfundate, obositoare, precum și gâfâitul unei perechi de boi.” Aici poate că eroarea a apărut la transcriere, dar nu este nicidecum vorba de gâfâitul unei perechi de boi care s-ar fi adăugat certei celor doi țărani. Nu, textul ar fi trebuit să fie astfel: „precum gâfâitul unei perechi de boi”, „ca gâfâitul unei perechi de boi”, „ca și cum ar fi gâfâit o pereche de boi”. În original: „Fuori della porta, dove il Professore vedeva cadere la luce rossastra della lampada appesa all’architrave, era cominciata una rissa tra due villani dalle voci pesanti. Non si muovevano: si udiva soltanto, nel vocío crepitante di trombette e di grida e l’immenso scalpiccio interminabile, suonare le ingiurie rauche, faticose, come gli ansiti di un paio di buoi.” În „Pământul exilului”, hipercorectitudinea m-a ucis: „Uneori mă supăra talul nisipos al unor nopali dezrădăcinați sau smulși, a căror pulpă verde din unele frunze se uscase și trăda țesătura reticulară a fibrelor.” („Ogni volta mi indisponeva il tallo sabbioso di qualche ficodindia divelto o sconquassato, dove la polpa verde di certe foglie era disseccata e rivelava il reticolo delle fibre.”) Uite, eu nu știu ce este acela tal. Cât despre nopal, dacă ar fi scris cactus or opunția nu ar fi fost o mare abatere, nefiind vorba de un tratat de botanică, și s-ar fi înțeles mai ușor. Iar în context, „talul nisipos al unor nopali dezrădăcinați sau smulși” cred că vrea să însemne „rădăcinile nisipoase ale unor cactuși etc.”. În „Sinucideri”, III, nu reiese ce fel de „ieșiri” se vor fi voit acestea: „Mă jucam cu ea zăpăcind-o cu ieșiri ciudate, îi puneam întrebări cumplite și răspundeam tot eu.” („Giocavo a confonderla con uscite bizzarre, le facevo domande crudeli e rispondevo da me.”) Aș crede că e vorba de replici, în sensul (citez din Gabrielli): „Parola, frase improvvisa, insapettata, curiosa, stravagante || Battuta”. Da, battuta fiind replică. Din păcate, în limba română termenul ieșire nu are și acest sens, deci traducerea ad litteram nu este oportună. În „Jacheta de piele”: „Dar era și mai rău când Nora umbla prin bucătărie sau îi servea pe clienți, pentru că atunci mă așteptam privind să spună ceva.” („Ma era ancor peggio quando Nora circolava in cucina o serviva i clienti, perché allora mi aspettavo sempre che dicesse qualcosa.”) Cum adică „mă așteptam privind”?! Negreșit, „pentru că atunci (mereu) mă așteptam ca ea să spună ceva.” Tot aici: „Am așteptat nu știu cât, și la un moment dat îl văd pe Ceresa sub șopron că aprinde țigara și mă întreabă ce face.” („Aspettai non so quanto, e un bel momento vedo Ceresa sotto la tettoia che accendeva la sigaretta e mi chiedeva che facevamo.”) Fără îndoială, „ce facem.” În „Lanul de grâu”: „Amalia și-ar fi dat sticluța de Colonia pentru ca cei de la fabrică să-l evacueze.” Sticluța de apă de colonie se zice, bre. În „Marea”: „Apoi urmează Nizza, am spus eu.” („Poi c’è Nizza, – dissi io.”) Pe românește se cheamă Nisa, frate! De asemenea: „Parcă ne-am duce la S. Libera, i-am spus lui Gosto.” („Sembra di andare a Santa Libera, – dissi a Gosto.”) Era atât de greu de scris Santa Libera? În fine, o preferință personală cu privire la: „Eu spun furt, am mârâit, când pui ceva deoparte!” („Io dico rubare, – borbottai, – quando si mette la roba da parte.”) Mi-ar fi sunat mai natural în românește fie „Eu îi zic furt”, ori chiar „Eu numesc asta furt”. În „Închisoarea”: „se duce vara la Riviera” („andava a fare la stagione sulla Riviera”). Se zice „pe Riviera”, cum de altfel apare în „Lanul de grâu”. O scăpare. Un mărunțiș, în „Familia”: „Putea să aibă douăzeci de ani.” („Poteva avere vent’anni.”) E corect, dar eu aș fi zis: „Să tot aibă (vreo) 20 de ani.” Nu știu dacă abaterea e permisă, nu sunt traducător de meserie. În încheiere, o obsesie personală: nu suport utilizarea tranzitivă a verbului „a bâlbâi”. Este perfect corectă, dar ori de câte ori am citit în acest volum că cineva „a bâlbâit”, mi s-a sculat părul de pe ceafă. Găsesc mult mai comună utilizarea intranzitivă („s-a bâlbâit”), sau sinonime (imperfecte) de genul „a bâiguit”, „a îngăimat”. But that's just me, cum ar spune poetul. Cam astea fură impresiile mele. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Aug 02, 2023
|
Aug 04, 2023
|
Aug 07, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 9736839117
| 9789736839115
| 4.20
| 28,464
| 1940
| 2002
|
it was amazing
|
Una e să încerci să citești acest roman la 15-16 ani, și alta e să-l citești la 50 de ani. În primul caz aproape cu siguranță mesajul trece pe lângă t
Una e să încerci să citești acest roman la 15-16 ani, și alta e să-l citești la 50 de ani. În primul caz aproape cu siguranță mesajul trece pe lângă tine. În al doilea, te pălește ca un Shinkansen. Firește, se vor găsi și nedumeriți. Învingători, oameni „ajunși”, oameni puternici, vedete, bogătași, securiști, sau doar tați de familie pașnici, mediocri, senini. Dar o bună parte a omenirii ar trebui să se regăsească măcar parțial în această poveste absurdă. E uimitor cum de cenzura lui Mussolini nu a considerat acest roman drept anti-militarist; iată niște cenzori cu adevărat inteligenți. Căci Buzzati nu și-a plasat acțiunea romanului în locuri și timpuri incerte pentru a nu avea probleme cu regimul politic al vremii; aceasta este o alegorie mai generală. În ultimă instanță, rigoarea tembelă a regulamentelor militare, ca și drogul năzuinței de a da vieții un sens în mod eroic, nu sunt decât pretexte. Viața însăși, de multe secole încoace, este absurdă, ireală pentru mulți, și menită să fie irosită pe altarul unor idealuri inepte, în timp ce este încadrată în canoane și reguli întru totul aberante. Nu am văzut ecranizarea din 1976, dar înțeleg că omite unele detalii, în timp ce crește gradul de absurd prin plasarea temporală a începutului în 1907, ceea ce o face un fel de ucronie, căci mulții ani care au urmat nu s-ar fi putut întâmpla în acele locuri, oricare ar fi fost ele. Dar chiar așa, când și unde să fi fost? Se pare că unii insistă că ar fi fost în Imperiul Austro-Ungar, dar îmi permit să nuanțez. Dacă vorbim de tărâmuri cu populație italiană, fie și înainte de Risorgimento, să zicem... Regatul Lombardia-Veneția? După unificare, prea puține teritorii rămăseseră la austrieci. Oricum, locul este imaginar, doar potențial „undeva, acasă, la granița de nord”, pentru cititorul italian. Tătarii sunt o gogoașă destul de amuzantă; oricum, dacă aș fi vizionat filmul, m-aș fi gândit mai degrabă la coloniile italiene (Eritreea, Somalia, Libia), dacă nu ar fi fost vecinătatea de două zile de mers călare a unui oraș cert european, „cu edificiile sale și bisericile imense, cu cupolele înalte, cu bulevardele romantice de-a lungul fluviului.” Cu cele 30 de capitolașe, cartea este remarcabil de modestă ca întindere față de cât reușește să construiască. Inițial, mi s-a părut că „boala misterioasă” (nu o consideram un drog, ci o maladie) l-a lovit prea repede, prea brusc pe Giovanni Drogo; în capitolul următor însă, cititorul este impregnat tot mai mult în atmosfera Fortăreței, până când începe să înțeleagă. Linia pe care merge Buzzati este o foarte subțire frânghie de funambulism. Cititorul tot așteaptă momentul când locotenentul Drogo se va hotărî să părăsească Fortăreața, dar acest moment este ca linia orizontului, se tot depărtează. Acum crezi că îl înțelegi pe Drogo, acum te surprinde. Nu te mai identifici cu acesta, nu-l mai aprobi, dar continui să-l înțelegi. Vrei să te superi pe autor, dar nu reușești. În mod ideal, pătrunzi înțelesul profundului tragism care marchează viața locotenentului înainte ca acesta, orbit ca un fluture de noapte, să-și dea seama cum viața s-a scurs pe lângă el. Inevitabilele omisiuni, nespusele narațiunii te fac să nu-ți dai seama la vreme că Drogo este un om slab, mediocru, care se complace într-o rutină incredibil de monotonă, amăgit, amețit, drogat cu speranța iluzorie a unui război care să dea, brusc, un sens întregului cadru în care nici un om normal la cap nu s-ar complăcea. Primul semn al decăderii, imposibila reconectare sufletească a eroului (sic!) nostru cu Maria Vescovi, cu care avusese o anumită complicitate cu doar câțiva ani înainte. Cancerul Fortăreții își pusese amprenta pe Giovanni Drogo. Și, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, urma să apară și o altă dezamăgire legată de posibila scăpare de blestemul Fortăreței. Dar Diego, victimă a unui sindrom Stockholm necunoscut încă, continua să se încăpățâneze pe drumul spre nicăieri. „Drogo amâna luarea unei hotărâri din zi în zi, de altfel se simțea încă tânăr, abia împlinise douăzeci și cinci de ani.” Câți nu am avut această iluzie, a tinereții nețărmurite și a unei vieți fără de sfârșit? Nu încă, mai este vreme. Câți nu ne-am afundat în ani întregi de lipsă de sens, atât la serviciu, cât și în viața personală? De ce nu am vrut să fim mediocri, ca ceilalți? Ori, dimpotrivă, puternici, nu visători? Căci la un moment dat, ne trezim și noi în același punct: „Drogo urca așadar încă o dată Valea Fortăreței și avea cincisprezece ani mai puțin de trăit. Cu toate acestea, nu simțea că s-a schimbat cine știe cât, timpul zburase atât de repede, încât sufletul său nu ajunsese să îmbătrânească. Și pe măsură ce neliniștea tulbure a ceasurilor care treceau sporea cu fiecare zi, Drogo se încăpățâna în iluzia că ceea ce era mai important avea să înceapă abia de acum încolo. Giovanni își aștepta răbdător ziua lui norocoasă, care nu venise însă niciodată, nu se gândea că viitorul s-a scurtat îngrozitor, că nu mai e ca altădată, când timpul ce-l avea în față putea să-i pară nesfârșit, o comoară inepuizabilă, pe care putea s-o irosească fără să riște nimic.” Ce-i mai grav e că încă s-ar mai fi putut salva câte ceva. Dar Drogo nu a știut cum, nu a avut tăria necesară. Iar piatra de moară care-i măcina viața avea să mai roadă încă pe atât... Nu am de gând să povestesc ori să comentez detalii, întâmplări, fapte concrete. Romanul se cere citit pentru a-l lăsa să te pătrundă, deși cei cu tulburare bipolară ar trebui să evite să o facă, ori să se țină departe de ferestre, balustrade, stații de metrou. În general, detest literatura fantasy din ziua de azi (cea pentru tineri handicapați, ziși „young adults”), dar literatura fantastică „de odinioară” este cu totul altceva. Kafka, Buzzati, Borges... dar și Sciascia, Ionesco, Beckett, la o adică, pentru că absurdul și fantasticul sunt frați buni. E greu de găsit o capodoperă mai tulburătoare decât aceasta. Firește, mai găsim la scriitorii menționați, dar Buzzati reușește să facă absurdul și fantasticul invizibile pentru rațiunie, pur și simplu te hipnotizează. Și până să-ți dai seama, te trezești, aidoma lui Drogo, în fața ultimei mari bătălii. Cea din urmă, pe care o pierdem cu toții. O notă asupra ediției, pe care nu aș fi vrut să fiu nevoit să o fac. Am citit volumul din 2002 de la Polirom, având-o ca traducătoare pe Niculina Benguș-Tudoriu. Mă tem că este vorba de aceeași traducere ca ediția BPT (Ed. Minerva, 1972), care o menționează pe Niculina Benguș (nemăritată, pesemne) ca traducătoare. Dincolo de actualizarea ortografiei, nu cred să fie revizuiri ale textului, din păcate. Acolo unde mi-au stat în gât câteva formulări, am mers la textul original; am mai comparat apoi cu traducerea franceză din 1949 (Michel Arnaud, la Robert Laffont). Voi menționa pentru ediția română, după numărul capitolului, paginația ediției 2002, deși cea din 2012 (cu copertă albă) este diferită. Am descoperit din întâmplare o „înfrumusețare” a textului original la I, p. 7: „— Vezi muntele de colo, din față? Da, ăla vinețiu. Zărești pe creastă un bastion?” A vedea și a zări, spre a evita repetiția. Dar în original e folosit un singur verb, repetat! «Vedi quel monte erboso? Sì, proprio quello. Vedi in cima una costruzione?» (Trad. franceză evită și ea repetiția: „— Tu vois, dit-il, cette montagne herbeuse ? Oui, celle-là. Tu aperçois un bâtiment au sommet ?”) În plus, de unde și până unde vinețiu? O prețiozitate la III, p. 29: „o barbacană”. Da, „una feritoia” în original, dar franțuzismul barbacană e rar folosit în română. Dintre termenii care au unul din sensuri identic cu acesta, sunt de preferat crenel, meterez, dacă nu chiar fantă, deschizătură. O dudă inacceptabilă, la p. 30: „Din loc în loc se vedea câte o ușă – magazii, laboratoare, corpuri de gardă.” Ba pe dracu'! Laboratorio înseamnă și atelier: laboratorio di falegname, di sarto = atelier de tâmplărie, de croitorie. Așadar, „Ogni tanto c’era una porta; magazzini, laboratori, corpi di guardia.” se referă la ateliere, nu la laboratoare (într-o fortăreață de secol XIX!). Francezul nu a ratat traducerea: „De temps en temps, il y avait une porte : celle d’un magasin, d’un atelier, d’un corps de garde.” O supralicitare imbecilă la X, p. 72: „niște prânzuri sardanapalice”. De ce nu pantagruelice, dacă e să batem câmpii? Căror cititori ne adresăm? Buzzatti scrie simplu: „pranzi sontuosi”, deci somptuoase. (Trad. fr.: „des repas somptueux”.) Urmează o marotă personală. Sintagma „trupe militare” nu este pleonastică, căci există și trupe de circ, de dans, etc., dar sună a pleonasm câtă vreme nu e loc de confuzie. Ar fi fost de preferat traduceri diferite în cele câteva locuri în care o regăsim: - XII, p. 89: „trupe militare” („reparti armati”); trad. fr. „des détachements en armes” (detașamente armate). - XIV, p. 108: „trupe militare străine” („reparti stranieri armati”); trad. fr. „des détachements étrangers en armes”. - XIV, p. 120: „trupe militare” („schiere di armati”); trad. fr. „des régiments d’hommes en armes” (deși „schiere” ar fi mai degrabă grupuri). Lipsă de inspirație la XIV, p. 115: „dorință prohibită”. Originalul „desiderio proibito” folosește un adjectiv-participiu foarte comun în italiană, dar nu și în română. Francezul nu a tradus prin prohibé, défendu, interdit, ci prin „désir coupable” (mergând pe ideea că „frutto proibito”, fructul oprit, are o anumită conotație). Eu aș fi zis „dorință nepermisă” dacă „dorință vinovată” sugerează prea mult. Nu mă pricep la cățărat, dar ce e aia bârnă prundoasă la un munte? XV, p. 127, despre un munte: „Era brăzdat tot de șanțuri, de crăpături, de bârne prundoase...”. Mda: „Era tutta solcata da cunicoli, da spaccature, da cornici ghiaiose...”, adică totuși cornișe, nu bârne! Mai rămâne că ghiaia înseamnă prundiș, dar... cornișe cu pietriș?! Francezul: „Elle était toute creusée de galeries, de crevasses, de corniches rocheuses...”. Acum, cornișe stâncoase sau pietroase sună pleonastic, dar nu eu sunt traducătorul. La restaurant, pot găsi că supa nu e bună, fără să pot neapărat să spun cum se prepară o supă! Să nu lăsăm totuși ca o traducere imperfectă să ne strice plăcerea lecturii. Încă o dată, nerecomandat persoanelor depresive. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Aug 05, 2023
|
Aug 06, 2023
|
Aug 06, 2023
|
Paperback
| |||||||||||||||
| 6065797332
| 9786065797338
| 6065797332
| 4.13
| 497
| Jan 01, 1971
| Jan 01, 2014
|
liked it
|
Fiind primul roman polițist al autoarei, mi-am zis că-i musai să-l citesc, chiar și după atâta vreme; am folosit a treia ediție (2023) de la Nemira, c
Fiind primul roman polițist al autoarei, mi-am zis că-i musai să-l citesc, chiar și după atâta vreme; am folosit a treia ediție (2023) de la Nemira, care nu catadicsește să-și informeze cititorii că publicarea inițială a avut loc în 1971. Ilară metoda de mascare a epocii prin textul de pe coperta IV, „Polițistul Ștefan Anghel...”, când prima pagină dezvăluie că bietul om e căpitan de miliție. (Detest când oamenii folosesc termenul „poliție” cu privire la fosta miliție deși, e adevărat, existau și profesioniști în acea instituție.) Sentimentele mele față de acest debut destul de reușit sunt împărțite: pe de o parte, rezultatul nu e tocmai rău, dar pe de alta, m-a înfuriat modul în care asasinul este descoperit de anchetator exact la mijlocul cărții, și cu toate acestea, cititorul este ținut în întuneric până la final! Firește, era important de aflat și mobilul, precum și alte dedesubturi (eram convins că ar fi vorba de un roman de spionaj!); chiar și așa însă, este deosebit de frustrant pentru cititor. La un moment dat, am acceptat provocarea, dar nici unul din cei doi suspecți către care tindeam nu era criminalul! Nu că aș fi avut prea multe indicii... Lipsa de experiență a autoarei se observă în unele îngroșări grosolane, cum ar fi disprețul mutual exagerat al membrilor grupului de colegi și prieteni (?!), în condițiile în care ei continuau să petreacă împreună chiar și astfel de concedii. Un recenzent găsește vreo alte zece hibe majore, care totuși pot fi scuzate pentru un roman de debut. Eu m-am gândit să fiu mai generos de data asta și să apreciez originalitatea unor idei, așa hazardate sau naive cum erau ele. Nu recomand neapărat acest op, cu atât mai puțin celor care se așteaptă ca o crimă comisă la o cabană să fie rezolvată complet în acea cabană, à la Hercule Poirot. Nu, aici doamna Ojog-Brașoveanu a ținut să se remarce prin prea multe idei înghesuite într-un singur caz... și cu un titlu total neinspirat. Iar finalul, ca și epilogul, chiar sunt scrise prost. Trebuie să fac și câteva observații de ordin tehnic. Greșelile tipografice nu sunt multe, mai ales că după folosirea unui OCR sau după transcriere s-a „modernizat” textul prin trecerea la ortografia cu „â”, ocazie cu care se puteau introduce alte erori. Nu știu însă care greșeli pot fi imputate autoarei. De pildă, după cum am mai întâlnit în romane din anii 60-70, aproape niciodată nu se scrie „odată” (cu sensul „cândva, odinioară”, nu cu cel popular din „dar vino odată!”), ci doar „o dată”. În plus, aici apare și grafia „de loc” în locul lui „deloc”, cum ar fi la pagina 227: „Știi, nu ești prost de loc, Hristule.” La nouă ani de la ediția precedentă, editura nu a schimbat decât coperta... Apoi, nu știu dacă aici nu este urma unui anacolut, la p. 189: «În același timp, semăna foarte puțin cu „stilul” de lucru al omului meu, ale cărui combinații, frizând precizia matematică, excludea rateurile.» Da, stilul excludea rateurile, dar așa cum e formulată fraza, trebuia făcut acordul cu acele combinații care excludeau rateurile. Culmea este că limbajul autoarei, atât ca lexic, cât și ca stil, mi se pare mai natural decât în unele romane ulterioare ale domniei-sale, cu excepția alegerii termenului de „sondă” chiar și pentru paharul de oranjadă: serios, chiar așa se vorbea în epocă? Închei cu un crâmpei de caraghioslâc involuntar de la p. 79: „Cabana fiind construită în anii noștri, existența unor încăperi secrete era exclusă.” Anii „noștri”, adică cei ai regimului „de democrație populară”. Fără cuvinte. LATE EDIT: Uitai să menționez două slăbiciuni de judecată dovedite de protagoniști, și care m-au zgâriat pe creier. Prima, că în momentul în care e vorba de o stradă cu sedii de ambasade, cum mama dracului faci să nu te informezi câtuși de puțin cu privire la acestea, cu trecutul, prezentul, și viitorul lor? A doua, că atunci când în final e vorba să arestezi un asasin periculos și viclean, tocmai atunci te comporți ca ultimul plictisit neglijent și nepăsător? Off, tovarășa Rodica Ojog-Christie, ai judecat de te-ai spart. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jul 22, 2023
|
Jul 23, 2023
|
Jul 23, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 9786064313867
| 4.01
| 346
| 1989
| 2022
|
really liked it
|
Categorisit de Wikipedia la „Romane istorice (altele)”, acest roman de spionaj apărut inițial în 1989 la Editura Militară (Nemira, cu nesimțirea-i car
Categorisit de Wikipedia la „Romane istorice (altele)”, acest roman de spionaj apărut inițial în 1989 la Editura Militară (Nemira, cu nesimțirea-i caracteristică, nu precizează decât propriile ediții: 2001, 2006, 2008, 2014, 2022) ar fi aproape o capodoperă, dacă autoarea ar fi dispus de o cultură generală la înălțimea celei pretinse. Să nu fiu înțeles greșit, romanul este savuros, dar autoarea nu este de nivelul unui Vintilă Corbul. Amestecul de limbi străine din roman dă culoare high-life-ului bucureștean din toridul an 1943, dar deși împricinata a mai presărat și alte romane cu un ghiveci lingvistic, încă de la debut (recent am citit Enigmă la mansardă, al doilea său roman, și el presărat cu franțuzisme), trecerea anilor nu a dus-o către un nivel cultural și lingvistic real, în ciuda aparențelor. Ca orice carte din ziua de azi, mici erori tipografice există (tehnoredactare? OCR?), fără a fi prea multe. Se observă însă și unele care pot aparține chiar autoarei. Mă gândesc la unele gafe de limbă: sapresti, rève (corect: sapristi, rêve). Dar garantat autoarea se face vinovată de gafe mai grave, culturale. Nu este prima „dudă” din roman, dar asta m-a zgâriat strident, la p. 89. Nu, Charles Boyer nu a interpretat niciodată „J'attendrai” (la origine „Tornerai”, Carlo Buti și Trio Lescano, 1937), cântec lansat de Rina Ketty (1938) și reluat de Anne Clercy (1938), Tino Rossi (1938), Jean Sablon (1939), Lily Pons (1948), Joséphine Baker (posibil de-abia către 1960), Lucienne Delyle (1960), Dalida (1975). Confuzia poate fi scuzată în condițiile în care romanul a fost scris în România anului 1989, dar astăzi e supărătoare. Inexactități de genul relațiilor inventate între personalități din epocă sunt de înțeles, dar aici este vorba de altceva. De asemenea, p. 110: anticoncepționalele nu se inventaseră în 1943! Au apărut prin 1960 în SUA. Metode contraceptive pe la 1940? Sterilet, diafragmă, prezervative, creme, soluții și bureți îmbibați cu spermicide (nu-s sigur că ovulele spermicide existau, iar dacă existau, nu cred că li se spunea „anticoncepționale”)... Dar să ne întoarcem la limbă. La p. 123, „rotisser le balais” se zice de fapt „rôtir le balai”. P. 175: „Un trouvail intéressant...” se voia „Une trouvaille intéressante...”; nu poate fi o greșeală de tipar, ci pur și simplu multilingvismul și francofilia Rodicăi Ojog-Brașoveanu sunt false, femeia asta nu cunoaște cu adevărat limba franceză! P. 322: ghidul nu este Michelet, ci Michelin! O ultimă stridență pe care o voi menționa: în câteva rânduri, cu referire la direcțiunea hotelului, autoarea scrie „direcția”. Nu se face, madam, nu cadrează deloc, direcția este la o automobilă (cum zicea contele Duca, traducându-și mental din franceză), și dă prost într-un roman altminteri presărat până la refuz cu franțuzisme precum „atenansă”. Dar să dăm și un panseu teuton, de la p. 59: „O femeie, își zise von Sundlo, trebuie să fie foarte tânără pentru ca transpirată să nu-ți repugne.” Acestea fiind zise, romanul ar fi meritat o ecranizare, în ciuda amuzantelor îngroșări (cuib de spioni internaționali, am înțeles, dar rolul românilor este hiperbolizat) și a falselor referințe culturale. Scris fiind totuși „înainte vreme”, îi putem găsi scuze pentru inserturile ridicole de genul „toți românii îi detestă pe naziști” (nu am citat exact, dar asta era ideea), sau „elementele democratice din Biroul 2”. Cum totuși nu mă pricep la spionaj, rămân cu o nedumerire: când autoarea se tot referă la „Intelligence Service”, ce serviciu secret anume are în vedere? În 1943, nici unul din serviciile secrete britanice, americane, canadiene nu purta acest nume. P.S. (aka LE): Uitasem un aspect idiot referitor la Nemira. Dacă pe alte romane din seria de autor Rodica Ojog-Brașoveanu, coperta IV precizează „e-Book AudioTribe” (băi, frate, un audiobook nu este un e-book!), acesta are indicat „e-Book disponibil”; într-adevăr, a existat o versiune ePub, dar... nu mai este disponibilă. S-au epuizat biții, octeții, s-au gătat electronii! Trebuie retipăriți, mă înțelegeți. Cât de cretini trebuie să fie cei de la Nemira? Băi, lulelor, dacă nu vreți să vindeți un e-book adevărat, atunci nu-l mai lansați, dracului! Nu poți scrie pe ediția 2022 că are și variantă ePub, iar în 2023 să pretinzi că s-a epuizat taman versiunea electronică, nicidecum cea tipărită. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jul 21, 2023
|
Jul 22, 2023
|
Jul 22, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||||
| 9786064315526
| 4.09
| 363
| Mar 01, 1971
| 2023
|
really liked it
|
Aveam nevoie de o lectură polițistă ușoară și am remarcat pe un anumit site câteva cărți de Rodica Ojog-Brașoveanu „la mega-ofertă”. Întâmplarea face
Aveam nevoie de o lectură polițistă ușoară și am remarcat pe un anumit site câteva cărți de Rodica Ojog-Brașoveanu „la mega-ofertă”. Întâmplarea face că am restanțe la această autoare, dar nici nu mă văd citind (sau recitind) ceva din seria Melania Lupu, și cu atât mai puțin cu tovarășa maior Minerva Tutovan, pe care o asociez, din cauza unei ecranizări, cu Ileana Stana Ionescu (colac peste pupăză, în acel film locotenentul Dobrescu fiind Sebastian Papaiani, pe care nu-l pot vedea altfel decât ori ca plutonierul Căpșună, ori ca Păcală). Aveam nevoie așadar de romane „independente”, în afara acestor două serii, și am ales trei, bazat pe modul în care primul capitol din fiecare m-a intrigat. Acum, să dau cu niște muci în editura Nemira, „pe parte tehnică”, să zicem. Nu strict tehnică, întrucât apreciez hârtia gălbuie, ușoară, extrem de practică (mai sunt edituri mari, gen Humanitas ori Polirom, care parcă trăiesc pe altă planetă, cu hârtia lor de un alb orbitor și greu de curbat, fie că este „premium”, fie că este ieftină). Dar sunt idioți, monșer. Primo, că ordinea titlurilor pare aleatoare. Nu există o listă oficială nici pe site, nici în carte, dar acest volum are numărul 23, deși este al doilea roman polițist al autoarei. Primul său roman, Moartea semnează indescifrabil, apare la numărul 22. Însă un roman apărut 19 ani mai târziu este numărul 20 în serie. Apoi, găsim scris pe volumul de față: „Ediția a III-a”. Dincolo de schimbările de copertă, nu este nimic nou față de „edițiile” precedente, ci e vorba de un truc pentru a reînnoi copyright-ul (© Nemira, 2012, 2014, 2023 „pentru prezenta ediție în limba română”). Nici un cuvânt despre anul primei apariții, care ar fi ajutat la încadrarea istorică (1971), nici despre alte ediții anterioare (2004). Asta e lipsă de onestitate intelectuală. Cât despre „prezenta ediție în limba română”, s-o fi citit dracului cineva din ditamai editura, și să fi corectat cele câteva typos, fie că sunt de la tehnoredactare, fie că sunt erori de OCR necorectate. În plus, în câteva rânduri, când scena se schimbă în mijlocul unui capitol, se obișnuiește să se lase câte un paragraf gol (eventual cu un asterisc centrat), dar în această ediție „a III-a”, textul continuă otova, doar într-un singur caz fiind lăsat un paragraf gol de un rând. Jenant. Zici că este un e-book prost formatat. Trecând la acțiune, este probabil unul din cele mai bune romane ale autoarei. Este important de știut că a apărut în 1971 și nu în anii 80, pentru că aerul de libertate, chiar în acea societate, este vizibil. Nu e oricât de plauzibil (și asta ar fi de reproșat multor romane și filme polițiste românești din epocă) ca astfel de case burgheze să fi scăpat neconfiscate în anii stalinismului, cu proprietarii lor neînghesuiți de alți chiriași trimiși de autorități, dar să acceptăm optimismul din acea epocă aparent mai liberală. Pleava societății care mai apare prin astfel de opuri, alături de „relicvele trecutului”, bașca profesionalismul unor ofițeri de miliție, au șarmul lor. Poate că ar fi trebuit să-mi dau seama cine este vinovatul, căci nu mai avea cine să fie, câtă vreme cercul suspecților nu a mai fost lărgit dincolo de personajele care fuseseră introduse. Dar ceva m-a împiedicat să înțeleg întreaga tărășenie, deci dezvăluirea din final chiar a fost necesară. Cum eu găsesc nod în papură oricărui scenariu, să zicem că și aici am o anumită nemulțumire, dar nu foarte mare. Poate că, într-un anumit fel, încercarea autoarei de a ascunde făptașul îmi aduce aminte de un serial recent, Liaison, în care, tot așa, cineva fusese prezentat, chiar în mod exagerat, de o manieră a îndepărta orice bănuială asupra sa. În fond, e un truc vechi: cei care par mai puțin sau deloc suspecți sunt vinovații! Una peste alta, o lectură plăcută. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jul 19, 2023
|
Jul 20, 2023
|
Jul 20, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||||
| 1780927762
| 9781780927763
| 1780927762
| 3.79
| 14
| May 25, 2015
| May 25, 2015
|
liked it
|
The story itself is not that bad, but the author had the horrendous idea to put into it everyone but Godzilla: we encounter Virginia Woolf and Leonard
The story itself is not that bad, but the author had the horrendous idea to put into it everyone but Godzilla: we encounter Virginia Woolf and Leonard Woolf, Alfred Hitchcock, Howard Carter, Agatha Christie, P.G. Wodehouse, and others. Dorothy Sayers and T.S. Eliot are there only by name, but also mentioned are Rudolph Valentino and Karl Marx. At 75% in the book I knew the killer, but I didn't foresee the final twist, which surprised me. Otherwise, as usual in such pastiches, most people are quite stupid most of the time. This is the fourth and last book by Dan Andriacco that I'll ever read. ...more |
Notes are private!
|
0
|
not set
|
not set
|
Jul 11, 2023
|
Paperback
| ||||||||||||||
| B006NO1BP0
| 3.20
| 5
| unknown
| Mar 26, 2010
|
really liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. Tome 9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! Merged review: Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. Tome 9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
2
|
not set
not set
|
not set
not set
|
Jun 30, 2023
|
Kindle Edition
| ||||||||||||||||
| 191353118X
| 9781913531188
| B09H6BC38R
| 4.40
| 703
| unknown
| Oct 14, 2021
|
really liked it
|
There are so many “cosy mystery” series, especially this side of the pond, that I couldn't know which one are decent enough for fussy people like me a
There are so many “cosy mystery” series, especially this side of the pond, that I couldn't know which one are decent enough for fussy people like me and which ones are mostly for old ladies and young, blonde hairdressers. Most of them being self-published or published by companies that only have a handful of authors, you'll agree that trusting an unknown author isn't an easy task. Fortunately (and serendipitously!), while I was hunting for something else on Amazon, I was suggested a Kindle excerpt of the 12th instalment in the Posie Parker series, and it captured me. I usually don't start with #12 in a series of 15, but it happened this time. I have to say, it was a greatly pleasant surprise! Even if, in my opinion, today's plethora of detective fiction is generally lower in quality than the creations of the “Golden Age” of the genre, from Anthony Berkeley Cox to Patricia Wentworth, I try to keep my expectations realistic, and to remember that even Agatha Christie's works were sometimes questionable from a logical or a plausibility standpoint. Now, this text isn't without flaws; some of the unknowns could be guessed as one approaches the end; and the dénouement seemed too verbose to me. What matters, though, is that I found the text enjoyable, and little else weighs much when reading fiction. Why, of course, it's rather too convenient to have a husband that's Chief Constable. And I don't find it likely, even in 1925 and even when you live near the British Museum, to walk home alone at 11:30 pm, as a woman. But we can indulge the author, for her sins are not severe. I'm told that Mr Minks is a constant presence (or absence!) in this series, but I found it touching to read this snippet here: Posie stood briefly at the kitchen window and fingered the old red velvet curtains she’d hung there almost five years ago, when she’d been accompanied on this crazy little London venture by no-one at all, only her father’s old Siamese cat, Mr Minks. She’d installed these curtains specially for him; this office had become his playground, his domain, and he’d run up and down the velvet drapes here merrily, even though he was quite an old cat, swinging from them with abandon.As someone who recently lost an irreplaceable cat, I have the feeling that the author herself has lost one, and that Mr Minks was a real cat, years ago. Unless it happened to you, one cannot know how upsetting it really is. A final set of observations, first laudatory, then critical. The historical notes at the end are highly welcome; I always thought such notes are much needed, yet very few authors bother to educate the reader. And yet, she bungled something. The “late flight to Paris” from Croydon couldn't have existed back in 1925. You see, commercial flights in the 1920s and 1930s were primarily operated under Visual Flight Rules (VFR) and Visual Meteorological Conditions (VMC), which meant that pilots needed to maintain visual contact with the ground and surrounding terrain to fly safely. At the time, airports did not have the sophisticated lighting systems that we have today, which made night flying more difficult and dangerous. As a result, commercial flights typically did not operate at night, except in emergency situations or in other rare cases. Croydon was indeed the first airport to operate scheduled night flights in the late 1920s, but only for mail, not for people! It wasn't until the 1930s that scheduled night flights became more common for commercial passenger travel. At the other end, Paris Le Bourget began offering night flights only in the 1930s, with Air France starting the first regular scheduled night flights in 1933. So I reckon that no scheduled flight could have left Croydon for Le Bourget in 1925 past 6 pm, or maybe 6:30 pm during the summer. (The average flying speed at the time was of about 100 mph or not much more, say under 140 mph.) LATE EDIT/CORRECTION: It looks like the Air Mail flights (Imperial Airways) from Croydon to Paris were also carrying passengers in the late 1920s. Probably not yet in 1925, though, but who knows? The ending left us with a mystery to be solved (or not?) in the next novel. Is it a habit in this series? I'll have to read more to find out. 4.5 stars. ...more |
Notes are private!
|
1
|
May 02, 2023
|
May 04, 2023
|
May 05, 2023
|
Kindle Edition
| ||||||||||||||
| B098442BG3
| 4.49
| 16,456
| Jan 10, 2022
| Apr 05, 2022
|
This book is at the same time better and worse than I expected it to be. It has useful, crucial information, yet it fails to provide you with enough p
This book is at the same time better and worse than I expected it to be. It has useful, crucial information, yet it fails to provide you with enough practical information. Let me explain my love-hate relationship with it. First of all, Glucose Revolution provides a public service even if, obviously, it isn't a free book. By simply educating people without inventing yet another useless if not dangerous diet, it goes the right way. Unfortunately, despite being too verbose for my taste, it ends rather abruptly, before providing the kind of assistance I was looking for. Most of the book is dedicated to instructing the people regarding the biochemistry of our body: glucose, fructose, sucrose; insulin; the oxidative stress; carbohydrates, starch, sugars, fibers; LDL pattern A and B cholesterol; and the most important of all, the glucose spikes—the pivotal aspect of this book, i.e. the causal correlation between what we eat and the glucose levels in our blood, and the ineluctable intervention of the insulin, with all its side effects. The author had the chance of being able to use a continuous glucose monitor (CGM), most likely for free (it's not the cheapest of the devices, and the sensor, which needs to be replaced at about 2 weeks, is really expensive). This helped her to realize that something can be done to improve people's lives—not only the body weight, but also the mood, the energy levels, and more. When I started reading the book, I was puzzled: is this the Glucose Goddess (an imbecile appellative, if you ask me)? Is this the person who managed to create this new movement that risks destroying the huge market of the so many fancy diets of highly questionable outcomes? The despicable part of this review starts now: I hate when an author likes to present themselves in the light of “look how stupid I was in the past, but no more”! It's a question of decency, of pudeur. Unfortunately, this approach seems to have become quite popular lately. No, I didn't need to know how retarded she was when she almost killed herself by jumping off a waterfall in Hawaii. Even for age 19, this is dumbness at its best, especially for a female (typically, adolescent males tend to underestimate the risks). Also, I didn't need to know how stupid she was to eat a Nutella crêpe for breakfast for a long time; nor was I keen to learn that her mother was one of the hundred million people brainwashed by the American cretinoid habit of having for breakfast a bowl of Kellog's (or any other brand of cereals with dried fruits, sugars and whatnot) with milk, and a big glass of orange juice. Finally, I did not require the information that the author joined 23andMe, one of those providers of DNA ancestry tests “for the masses,” an activity that should be deemed criminal for its mass infringement of privacy (it definitely breaks the GDPR) even if people give their consent. I even less wanted to learn that joining 23andMe was made in order “to figure out how to communicate with my body.” That's BS! As she was living in London, she had “depersonalization-derealization disorder, a mental disorder where people can’t connect to themselves or the reality around them.” Now, how would genetics fix an issue that's purely a task for a psychologist, a psychiatrist, or a psychotherapist, beats me. As I said, I don't want to read about how defective someone's judgment was in the past, as this impedes the objective evaluation of a book. But this offered her the opportunity to meet the continuous glucose monitors (CGMs)! A goddess started to take shape... Oh, I forgot: starting such a movement on Instagram? One more sign of something between poor judgment and mental retard. Well, thanks to the millions of retarded Americans who are on IG, it worked pretty well, after all. What I would have liked to know, but nobody told us, was how could a French person born in France have an American lifestyle as a teen, be at 19 in Hawaii, get a BSc in Maths in Britain in 2012, and a MSc in Biochemistry & Molecular and Cell Biology in 2015 in the States? What was her life journey, so to speak? She's now living in the States, but did her parents have jobs that helped her to live abroad, or was it just her ambition? (As a side note, studying for an MSc in Biochemistry & Molecular and Cell Biology for as little as 2014-2015 when her BSc was totally unrelated makes me question the quality of the diplomas issued by the Georgetown University. No, I will not accept her as a biochemist! Gee, why don't I become a biochemist in such a short time? Maybe we should create the concept of “certified amateur expert”!) This being said, a quick take-home list of the first two parts of the book: 1. Fructose is much worse than glucose. Sucrose (the table sugar, if it's made from cane or beet) is glucose + fructose. (She fails to discuss the disgusting American invention called high fructose corn syrup.) But fructose cannot be used by the body as energy, and it cannot be stored as glycogen, so it will become fat. 2. Glycation is what generates oxidative stress (bonjour, aging, and bonjour, Alzheimer's!). And the fructose does that 10 times faster than the glucose! 3. When you eat something sugary, the glucose spike only gives you energy for a short period of time, because insulin comes to regulate things. The continuous rollercoaster of the glucose level is not healthy, for several reasons (not only the glycation). 4. One of them: in the presence of the insulin, the body cannot burn the fat! So if you need more energy, the body can't use the fat; you'll have to eat more, which will generate another glucose spike, and more fat, and more oxidative stress, etc. 5. Another one: people prone to reactive hypoglycemia (which is not diabetes!) will have an overreactive insulin (an insulin spike!), meaning that after a glucose spike they'll get a glucose deep leading to lethargy, somnolence, and more hunger. 6. This insulin spike can also be caused by artificial sweeteners such as aspartame! (One of the worst-tasting sweeteners, I fail to understand how people could use it.) To be avoided: aspartame, acesulfame-K, maltitol, sucralose, xylitol. Better choices include salvia and erythritol. However, a recent study (DOI: 10.1038/s41591-023-02223-9) suggests that consuming erythritol can increase blood clot formation, which could increase the risk of heart attack or stroke (Jessie, update your book!). 7. The solution: flatten your glucose curve! How to do that is explained in the third and last part of the book. And here's where I found the book not quite helpful. Why, of course, there are ten “hacks,” but this is an arbitrary number, and not all hacks are born equal. What really matters is THE ORDER OF EATING: 1. veggies (fibers); 2. protein and fat; 3. starch and sugars. The entire book could be summarized by the above order of eating! Now, how and what to eat exactly is another story. I'd have expected tables, and menus, and whatnot. Instead, what I got was a bunch of quick examples, and some hacks that aren't really hacks. Hack 1: - Broccoli first, pasta second. (OK, so I should probably start with a salad, no dressing at all.) - Tuna and salad first, then second. - Salmon first, rice second. - Beef, then potato. - The deconstructed sandwich: eat the salad and pickle first, then the tuna, then the toasted bread. There is a drawing with “eat first” and “eat last,” but it's not that helpful. The other hacks: 2. Don't just eat the veggies first; add a dish to start your meals with, and make it rich in fiber: beans, leafy greens, and green veggies; carrots and hummus; marinated eggplant and artichokes; roasted cauliflower (WTF is that?); asparagus (over my dead body!); broccoli (what a surprise). 3. Stop counting the calories, she said. 4. Flatten your breakfast glucose curve to start with. (Screw the muesli, the cereal, toast and jam breakfast, the croissants, pastries, and biscuits, the fruit juice and fruit smoothies, and the infamous banana bread.) While this chapter really is informative, I still don't know what I should have for breakfast: omelet and avocado?! Her mix-and-match list makes almost no sense to me, as it even includes “A full English breakfast (eggs, sausage, bacon, beans, tomatoes, mushrooms, toast)”! Err, in which order, Madam? The beans, tomatoes, and mushrooms first? This should have been the most important hack, yet I still can't decide on my ideal breakfast! (Fortunately, I have my coffee black, no sugar, no milk, just coffee and water.) A reminder from chapter 7: "If you have a 9 a.m. meeting in which you want to impress, eat a breakfast that will keep your glucose curve flat." 5. Have any type of sugar you like, as they're all the same. This is disappointing. I don't really add sugar to things, and I constantly complain that all the processed foods are too sweet, but I'd have expected hints on how to avoid the high-fructose fruits, especially those low in fiber. A list, a table, anything. All I know is that the strawberries are high in fiber, apparently. 6. Instead of having a sweet snack, make it a dessert, after a meal containing fiber, fat, and protein. Finally, back to the traditional course order! The hell with the dissociation crap! OK, never something sweet or starchy on an empty stomach. 7. You need vinegar, meaning acetic acid, no citric acid, so lemons won't do. Sorry, I can't eat white rice with rice vinegar, “as per Japanese tradition,” but I could try something from the Mediterranean tradition! A salad with olive oil and vinegar (vinaigrette). She doesn't criticize the balsamic vinegar, despite its high sugar contents! 8. Instead of a siesta, you should take a 20-min walk after having eaten! Or, “cake, then hike!” 9. For steady energy, pick snacks that don’t spike your glucose levels. Instead of a donut or a granola bar, try carrots, cucumber, apple slices, a hard-boiled or soft-boiled egg, some cheese—a 30-second “savory” snack, as she calls this. 10. For real-life on-the-go eating moments: add fiber, protein, or fat to whatever you eat that is rich in carbs and, when possible, eat those first. In my opinion, these on-the-go eating episodes are the most dangerous (insulin-wise, and regarding maintaining a healthy body weight), so you should try to extract as much practical advice as possible from this “putting clothes on your carbs” final hack. I'm not sure I'll be able to do that. I also abhor this retarded American habit of eating peanut butter or any other nut butter (e.g. almond butter). It's disgusting. But I keep in mind that the strawberries are rich in fiber. And that rice is not good. Also, that, while rice, pasta and bread are 100% starch, lentils and other pulses (I assume dry beans, dry peas, chickpeas) also contain fiber and protein. Finally, to quote Jessie, “All veggies under the sun provide fiber. Along with nuts and seeds, they are the best clothes!” Even with the final chapter, “A Day in the Life of a Glucose Goddess,” I'm still not sure what I'm going to do with the information found in this book. I might need to let it settle for a while, and gradually try to implement what I've learned. It's also worth noting that on May 2, 2023, Jessie's new book, The Glucose Goddess Method: The 4-Week Guide to Cutting Cravings, Getting Your Energy Back, and Feeling Amazing, is to be launched in English, French, Spanish, and German. The lucky receivers of the advance copies wrote positive reviews, however I'm focusing on this one, which states, among others: “Her latest book is based on the idea that readers of The Glucose Revolution wanted an easy, approachable, streamlined way to incorporate her hacks into their lives, and The Glucose Goddess Method serves up those bite-sized tips. At times, her science seems more like crowd-sourced validation of her hypotheses, and the juxtaposition of her model-thin, playful photos with scientific claims comes across as more Insta-worthy than it is evidence-based. She overstates and oversimplifies the impact blood sugar has on the body (bloody sugar spikes are slowly killing us, causing cancer, and leading to everything from autoimmune issues to infertility), but none of the hacks are harmful. Any advice to eat more vegetables, incorporate joyful movement, and add a little vinegar to food can’t hurt, so while it might not cure or reverse major health issues, the tips and tricks offer gentle nudges that she lovingly teaches her readers to enfold in their habits, without judgment or any rigid food rules—a welcome approach despite any of the book’s flaws.” The whole thing is a hit-and-miss, apparently. Still, I want to add something that's not in the book. Yes, we're eating sweets because we strive for more dopamine, but also for more serotonin. The brain makes serotonin from carbohydrates. It's not just that the body needs carbohydrates; it also needs the intervention of the insulin to help the amino acid tryptophan pass the blood-brain barrier (by increasing the activity of the transport of large amino acids) and transform into 5-HTP and then into serotonin through the enzyme tryptophan hydroxylase (TPH). Diets that eliminate or drastically reduce the carbohydrates' intake ignore the fact that serotonin cannot be made without eating carbohydrates; therefore, such diets generate bad moods, aggression, anxiety, possibly depression in those following them. It's therefore better to eat smarter, as suggested by Jesse, instead of severely depriving you of carbohydrates, which are still needed by the body. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Apr 16, 2023
|
Apr 23, 2023
|
Apr 28, 2023
|
Kindle Edition
| |||||||||||||||||
| 0307593312
| 9780307593313
| 0307593312
| 3.94
| 250,980
| May 28, 2009
| Oct 25, 2011
|
liked it
|
Murakami is one of those major writers I could never resolve to read. Somewhere in 2004-2005 I started to read “The Wind-Up Bird Chronicle,” but it ju
Murakami is one of those major writers I could never resolve to read. Somewhere in 2004-2005 I started to read “The Wind-Up Bird Chronicle,” but it just didn't was to my taste, although there seemed to be nothing wrong with the writing style. Now I wanted to catch up for this omission and attack a larger work, the complete American edition (three volumes in one) of “1Q84.” I have to admit that I was utterly ignorant regarding Murakami. I thought him to be a writer of “normal” fiction, but it looks like his writing includes elements of fantasy and of magical realism. Judging by this book alone, I don't think the “official” definition of magical realism (à la Borges, Márquez, Saramago, Buzzati) applies to him. To me, it's rather a cheap fantasy, a genre I strongly despise. In a time when half of the new fiction titles seem to be fantasy, this is making me nuts. I can accept the fantasy in the following variants: (a.) The fantastic fiction of the late-19th century and the first part of the 20th century, being it with spirits and whatnot, even in the pulp magazines such as Weird Tales. (b.) The fairy tales for children aged not more than 8-9. (c.) Science fantasy, where the so-called science fiction (which usually doesn't stress that much on science) borders the fantasy land. What I believe to be an abomination is the contemporary overabundance of fantasy, having dozens of subgenres, including heroic fantasy, historic fantasy, romantic fantasy, sword and sorcery fantasy, and Asian fantasy imports (Isekai, Xianxia). Most “young adult” novels are of the “fantasy for the mentally retarded youth” kind. Yes, they are. Back to 1Q84: it's not that bad, except that it is. Even the reviews disappointed me; most of them narrate the story, so why would I still read the book after having read such reviews? (I've read the reviews after having read the book.) To only quote from an independent review: “Unforgivingly contrived, repetitive and overwritten, 1Q84 is like an overblown cocoon filled with nothingness (an air chrysalis, in other words).” In truth, while I won't say it's that contrived, 1Q84 is definitely too verbose and too long. It feels like a Netflix series of 6 episodes, when anything between 2 and 4 would have done the job. Or a TV series having 3 seasons of 8 episodes each, when one season with 10 episodes would have fit the bill. I really didn't care about all the crap Murakami judged necessary to introduce to better outline his characters. No wonder he needed four years to write this novel, but why should I spend so much time for nothing? Funny thing, what made me curious and keen to read 1Q84 was the fact that it describes in great detail the unique Japanese phenomenon of the NHK fee collector. Here you have the three articles I've read on the matter, and which raised my curiosity: NHK Man in the Time of COVID-19; NHK Fees: Avoid the Collector & Cancel Your Contract!; NHK Fee Collector Leaves Note Threatening Impending ‘Crackdown’. With regard to that, I now know more than I ever wanted about the NHK fee collectors! A second educational piece (to me) was this bit of info encountered in Book 1, Chapter 17: “Men produce several million sperm a day,” the dowager said to Aomame. “Did you know that?” “Not the exact figure,” Aomame said. “Well, of course, I don’t know the exact figure, either. It’s more than anyone can count. And they come out all at once. The number of eggs a woman produces, though, is limited. Do you know how many that is?” “Not exactly, no.” “It’s only around four hundred in the course of her lifetime,” the dowager said. “And they are not made anew each month: they are all already stored inside the woman’s body from the time she is born. After her first period, she produces one ripened egg a month. [...] It goes without saying, of course, that the role of each egg is to be fertilized by a sperm.” This happens to be true, as proven by Scott F. Gilbert, Developmental Biology, Sixth Ed., Sinauer Associates, 2000: In the human embryo, the thousand or so oogonia divide rapidly from the second to the seventh month of gestation to form roughly 7 million germ cells (Figure 19.19). After the seventh month of embryonic development, however, the number of germ cells drops precipitously. Most oogonia die during this period, while the remaining oogonia enter the first meiotic division (Pinkerton et al. 1961). These latter cells, called the primary oocytes, progress through the first meiotic prophase until the diplotene stage, at which point they are maintained until puberty. With the onset of adolescence, groups of oocytes periodically resume meiosis. Thus, in the human female, the first part of meiosis begins in the embryo, and the signal to resume meiosis is not given until roughly 12 years later. In fact, some oocytes are maintained in meiotic prophase for nearly 50 years. As Figure 19.19 indicates, primary oocytes continue to die even after birth. Of the millions of primary oocytes present at birth, only about 400 mature during a woman's lifetime. Since we're talking sex, I should add that some nincompoop nominated Murakami for the “Bad Sex Award 2011” specifically for “the Fuka-Eri scene” that, believe me or not, is a sort of “sex without sex”! (Notwithstanding the ejaculation, duh.) You have to read the book to comprehend. Whoever selected that scene clearly didn't understand shit; and they also missed the many other “bad sex” occurrences. Otherwise, Murakami inserts too much sex in this novel. I don't pretend to know better than him certain aspects regarding the sexual urges of both sexes in Japan, and the culture of sex without any emotional implication, but too much is too much. I hate when male authors write about a female's sexual feelings. Just don't. I'm afraid I'm going to insert spoilers, without narrating the plot whatsoever. I can't do otherwise. I was about to stop reading the book three times towards the end of Book 1: in chapter 15, when two moons showed up; in chapter 17, when “The Little People” were mentioned, then when, in chapter 19, they were real! If you're curious about the book Air Chrysalis, here's how Ushikawa summarizes it in Book 3, Chapter 16: “Little People emerge from a goat’s mouth, create an air chrysalis, the main character splits into maza and dohta, and there are two moons.” Now you know it all (just kidding). Maybe I should present you the succinct list of Top 25 things I hate about this book: (1) The parallel stories of Aomame and Tengo. I'm sick of such an old trick. Sure thing, there is a connection between the two, which won't be revealed too soon, but still. (2) The impossible crush between the two, 20 years ago, at the age of ten. Such a crush isn't improbable, but the fact that both of them just went along with their meaningless (and independent!) sexual lives while allegedly being under such an unbreakable spell is beyond ridiculous. (3) The two moons. (4) The Little People and the Air Chrysalis. (5) The dohta and maza. The Perceiver and the Receiver. (6) The special chemistry (?) between Tengo and Fuka-Eri (“Because the two of us are one.”). (7) The fact that the book is incredibly and unnecessarily verbose (especially Book 3). (8) Janáček's Sinfonietta. (9) The ending of Book 2. (10) Too much sex and explanations about sexual urges in women. (11) “Aomame herself did not know why, but ever since the time she was twenty, she had been attracted to men with thinning hair. They should not be completely bald but have something left on top. And thin hair was not all it took to please her. They had to have well-shaped heads. Her ideal type was Sean Connery. His beautifully shaped head was sexy. Looking at him was all it took to set her heart racing.” (12) The totally pointless attempt to inseminate girls who didn't have their periods yet! (13) The lack of explanation about why would this happen, especially as none of them will ever have periods! (Hint: dohta vs maza.) (14) The ridiculous “purification” scene involving Tengo and Fuka-Eri. (15) The not unrelated fertilization à la the Immaculate Conception! (16) The Christian prayers (in Japan). (17) “Things are not what they seem” from the very first chapter doesn't really get substantiated (except for dohta vs maza). (18) The fact that the exact meaning of “irretrievably lost” remains unexplained. (19) The unnecessary NHK fee collector from Book 3 (the ghostly one). (20) The fact that Leader seemed unable to commit suicide by himself. (21) The fact that Leader was unable to accurately predict the future regarding Aomame and Tengo. (22) Tengo's stupidity regarding Fuka-Eri. Long after I've already figured it out, we're told in Book 2, Chapter 16, when Aomame reads the book: “Sometimes, however, she becomes unsure and confusion overtakes her. Am I really a maza? Couldn’t I have switched places somewhere with my dohta? The more she thinks about it, the less certain she becomes. How can I prove that I am the real me?” But Komatsu only seems to realize in Book 3, Chapter 18: “You know, Tengo, I was thinking about this. Couldn’t you hypothesize that the Fuka-Eri we met is actually the dohta and what was left behind at Sakigake was the maza?” This came as a bit of a shock. The idea had never occurred to Tengo. (23) 1984 became 1Q84 at different moments in time for different characters, apparently. (24) Tamaru's justifiable (from a security's standpoint) decision regarding Ushikawa, and generally his inconsistent moral and emotional stances (not that Aomame and the Dowager would be any reference). (25) The pointless ending in which the two characters seem to escape 1Q84 through such a boring “asymmetrical symmetry” (duh), but then… what's the purpose of the Immaculate Conception? (Through a “purification” and nothing less.) If you like modern fantasy, I suppose you might rate the book 4/5, with a star deducted for it being lengthy, overwritten. If you're like me, 3/5 means I'm extremely generous. Let's not end this rant prior to adding a few instructive quotes, other than the one about the 400 ovules. Book 1, Chapter 3: “Stabbing the special point at the base of the brain with an exceptionally fine needle causes a death that is almost indistinguishable from a natural sudden death. It would look like a heart attack to most ordinary doctors.” (I didn't check that for veracity.) Culinary suggestion from Chapter 6: “Nothing special, just cooking for myself. Grilling a dried mackerel and grating a daikon radish. Making a miso soup with littlenecks and green onions to eat with tofu. Dousing cucumber slices and wakame seaweed with vinegar. Ending up with rice and nappa pickles. That’s all.” Chapter 7: “Of course, you can usually get a divorce if you have proof of domestic violence, but it takes time and it takes money. If the husband hires a good lawyer, he can make it very unpleasant for you. The family courts are full, and there’s a shortage of judges. If, in spite of all that, you do get a divorce, and the judge awards a divorce settlement or alimony, the number of men who actually pay up is small. They can get out of it all kinds of ways. In Japan, ex-husbands almost never get put in jail for not paying. If they demonstrate a willingness to pay and cough up a little bit, the courts usually look the other way. Men still have the upper hand in Japanese society.” Chapter 11: “It’s nearly impossible for a policewoman to have a boyfriend. You work irregular hours, so it’s hard to coordinate times with anyone who works a normal business week. And even if things do start to work out, the minute an ordinary guy hears you’re a cop, he just scoots away like a crab running from the surf. It’s awful, don’t you think? […] Which leaves a workplace romance as the only possibility—except there aren’t any decent men there. They’re all brain-dead jerks who can only tell dirty jokes. They’re either born stupid or they think of nothing else but their advancement. And these are the guys responsible for the safety of society! Japan does not have a bright future.” Chapter 12: “Once you are certified to be a ‘Religious Juridical Person,’ you can get preferential tax treatment and special legal protections.” Nothing from Books 2 and 3. What a PITA! ...more |
Notes are private!
|
1
|
Dec 12, 2022
|
Dec 26, 2022
|
Dec 26, 2022
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 2412068526
| 9782412068526
| 2412068526
| 3.46
| 24
| unknown
| Sep 16, 2021
|
liked it
|
Moyennement amusant.
|
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Dec 25, 2022
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 2870972369
| 9782870972366
| B0C1HHK13M
| 3.99
| 222
| Nov 25, 2022
| Nov 25, 2022
|
really liked it
|
Un peu farfelu, mais succulent. La guerre froide à son apogée (Ich bin ein Berliner!), le colonel Olrik, des éléments de l'Orange mécanique, plein de
Un peu farfelu, mais succulent. La guerre froide à son apogée (Ich bin ein Berliner!), le colonel Olrik, des éléments de l'Orange mécanique, plein de services secrets : le résultat est plutôt agréable. 4½.
...more
|
Notes are private!
|
1
|
Dec 12, 2022
|
Dec 12, 2022
|
Dec 12, 2022
|
Kindle Edition
| ||||||||||||||
| B084JH7FM8
| unknown
| 3.15
| 26
| Mar 11, 2020
| Mar 11, 2020
|
liked it
|
Ce deuxième roman sous le pseudonyme de Vernon Sullivan et qui continue le du métis « blanc de peau, noir de sang » ne me semble nullement plus convai
Ce deuxième roman sous le pseudonyme de Vernon Sullivan et qui continue le du métis « blanc de peau, noir de sang » ne me semble nullement plus convaincant que « J'irai cracher sur vos tombes ». Le dessin et le coloriage restent très adéquats, les scènes de sexe sont encore plus nombreuses. Boris Vian, va te faire foutre, là où tu l'es. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Nov 20, 2022
|
Nov 20, 2022
|
Nov 20, 2022
|
Kindle Edition
| |||||||||||||||
| B085LQZ3K4
| 3.54
| 171
| Mar 11, 2020
| Mar 11, 2020
|
liked it
|
Pour des raisons que je ne m'explique pas, je n'ai jamais été un fan de Boris Vian, quoiqu'elle en fût sa génialité. Mais après avoir visionné sur ART
Pour des raisons que je ne m'explique pas, je n'ai jamais été un fan de Boris Vian, quoiqu'elle en fût sa génialité. Mais après avoir visionné sur ARTE le documentaire « J'irai cracher sur vos tombes. Rage, sexe et jazz » (Natacha Giler, France, 2021, 52mn), j'ai été pris par la curiosité de savoir davantage sur ce roman bizarre sous le pseudonyme de Vernon Sullivan. Vu que le documentaire avait déjà dévoilé pas mal du scénario, j'ai pensé à essayer la version BD. Malgré le dessin qui est plutôt bien, et le coloriage qui semble adéquat, le truc du métis « blanc de peau, noir de sang » ne me semble pas convaincant. Trop choquant pour l'époque, et exploitant le terrible racisme américain, ce scénario me semble assez peu plausible, pour ne pas dire qu'il est tout simplement crétin. Cette vengeance m'apparaît aussi raciste que l'imbécillité du racisme américain : si avoir du sang noir fait quelqu'un agir de la sorte, n'est-elle pas justifiée la haine envers les noirs ? Un génie un peu bête, notre Boris Vian. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Nov 20, 2022
|
Nov 20, 2022
|
Nov 20, 2022
|
Kindle Edition
| ||||||||||||||||
| 1529098025
| 9781529098020
| B09W2PK61K
| 3.38
| 929
| Oct 27, 2022
| Oct 27, 2022
|
did not like it
|
This is fraud. It's not listed as a book for kids. It says, “cosy crime ideal for fans of Richard Osman.” Anthony Horowitz declared it to be “charming
This is fraud. It's not listed as a book for kids. It says, “cosy crime ideal for fans of Richard Osman.” Anthony Horowitz declared it to be “charming and original.” Even the official page at Pan Macmillan doesn't mention there is a cat that's actually talking! Now, I read comic strips literally every single day. Not the American heroic kind, nor mangas, but the old French-Belgian style. I also had my fair share of cartoons. I'm not against talking animals, as long as the convention is an acceptable one—in cartoons, in comic strips, in graphic novels, or in books for children. Which this supposedly isn't. But it is, apparently. So, what the fuck is this crap? A talking cat, a really talking cat, and then a Lulu person that's the anti-charisma? Sorry, I had to abandon early in the book. That's the second book in a couple of days that I couldn't be bothered to finish. What is wrong with today's publishers? Maybe I should stick to older books, as I have plenty of unread items, and the length of one's life isn't infinite, so I won't be able to read them all no matter what. ...more |
Notes are private!
|
2
|
not set
not set
|
not set
not set
|
Nov 14, 2022
|
Kindle Edition
| ||||||||||||||
| 1250274613
| 9781250274618
| 1250274613
| 3.73
| 70,452
| Feb 01, 2022
| Feb 01, 2022
|
did not like it
|
WTF is this crap? How can it have an average rating of 3.74? Have people become completely nuts? Agatha Christie’s short disappearance in 1926 (the “11 WTF is this crap? How can it have an average rating of 3.74? Have people become completely nuts? Agatha Christie’s short disappearance in 1926 (the “11 lost days”) still fascinates people, so even as this is a fictional work, I thought I might give it a go. For one, “the other woman” is not an invention, as Archibald Christie, the husband, did have a mistress whom he eventually married. But the writing is extremely, pathetically poor. And having all of it from the point of view of Agatha’s husband’s mistress is ludicrous. It’s absurd to accept that Nan can figure out what Agatha’s perspective might have been! A stupid little tart as the omnipotent narrator? Oh, wait. The real-life mistress, Nancy Neele, was born in Cheshire: the fictional one, Nan O’Dea, is Irish. To add insult to injury, too much of the book is dedicated to the absolutely irrelevant and grotesquely detailed story of Nan’s unhappy adolescence—a pretext to bash the Catholic “Magdalene” homes where “fallen women” were separated from their “illegitimate babies” and treated inhumanely. As if this were about the history of Ireland! I couldn’t resolve to finish this book. There is so little about Agatha Christie that I don’t understand how could a publisher have accepted this book! I couldn’t give a fuck on a fictitious story of a fake mistress, not even the real Nancy! I should have known that this book is for retards when Reese Witherspoon advertised it in a tweet. Nina de Gramont? Never again. Is she paid by the word? Does it pay to write a crap this length? ...more |
Notes are private!
|
2
|
not set
not set
|
not set
not set
|
Nov 14, 2022
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 9782205067866
| 2205067869
| 3.33
| 6
| May 30, 2012
| May 30, 2012
|
really liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. Tome 9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Hardcover
| |||||||||||||||
| B00DYR64B0
| 3.00
| 4
| unknown
| Jan 22, 2010
|
liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. Tome 9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Kindle Edition
| ||||||||||||||||
| 2800140380
| 9782800140384
| 2800140380
| 3.43
| 7
| Sep 03, 2008
| Sep 03, 2008
|
really liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. Tome 9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Board book
| ||||||||||||||
| 280013769X
| 9782800137698
| 280013769X
| 3.57
| 7
| unknown
| Jan 04, 2006
|
really liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. T9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 2800136375
| 9782800136370
| 2800136375
| 3.17
| 12
| unknown
| Jan 05, 2005
|
really liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. T9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 2800134496
| 9782800134499
| 2800134496
| 3.29
| 7
| Jun 26, 2013
| Jan 07, 2004
|
really liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. T9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 2800132973
| 9782800132976
| B006X00VQ4
| 3.57
| 14
| Jan 08, 2003
| Jan 08, 2003
|
liked it
|
Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance Je vais présenter mon opinion sur toute la série, pour un peu de contexte. Primo, Parker est d’une telle imbécillité, et Badger d’une telle insistance avec son mantra « Je ne suis pas un blaireau, je suis un chien » (par contre, à la fourrière, « Avez-vous vu un chien qui parle ? Je suis un blaireau ! »), que je n’aurais pas apprécié cette BD si ce n’était le gardien (concierge) Miguel Garcia ! Vraiment, mon personnage préféré est Garcia ! Certes, la plupart des gags sont de qualité, mais on ne comprend pas vraiment comment une fille comme Clarisse peut fréquenter le nullissime de Parker. Tout en tout, une série très agréable. Ai-je vous dit que j’aime le gardien Garcia ? Tome 1 : pas trop réussi, mais il faut commencer quelque part. *** Clarisse fait son apparition en page 16. Le gardien (concierge) Miguel Garcia : page 28. Tome 2 : beaucoup mieux. **** Tome 3 : **** Tome 4 : **** Tome 5 : je ne l’ai pas lu ! Tome 6 : L’épisode américain, une histoire continue, pas des gags indépendants ! **** Nicolette fait son apparition à la page 20. Aaron, page 5, puis rien jusqu’à la page 40. Tome 7 : *** Nicolette revient, page 7. Aaron aussi, en page 15. Tome 8 : **** Théo, le petit scout, est introduit dans la toute première planche. Il y restera pour le reste de la série. On retrouve Nicolette en page 9. Mais j’aime toujours Miguel Garcia. T9 : **** Théo, Nicolette… On découvre le vrai QI de Parker : 68. Miguel Garcia, tu vas me manquer, car la série est finie ! ...more |
Notes are private!
|
1
|
not set
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 9789735039783
| 9735039788
| 3.84
| 143
| 2012
| 2013
|
it was ok
|
Dându-se renumele academic al lui Alain Besançon, cartea asta fu o cruntă dezamăgire pentru mine. Firește, nu este un tratat de o mie de pagini, dar d
Dându-se renumele academic al lui Alain Besançon, cartea asta fu o cruntă dezamăgire pentru mine. Firește, nu este un tratat de o mie de pagini, dar dacă tot este un mega-eseu, să fi fost naibii pe hârtie mai subțire, ca să fie clar că e vorba de o broșură, nu de o carte broșată. Rezultatul este incredibil de mediocru, chiar dacă este vorba de o carte de popularizare. Firește, unii dintre cei care au citit-o în alte limbi s-au revoltat de faptul că autorul „irosește 20 de pagini pentru a explora deosebirile dintre catolicism și ortodoxie”. Ei bine, eu găsesc că dimpotrivă, prea multe subiecte și teme sunt doar atinse în treacăt sau, dacă sunt în mare prezentate relativ acceptabil (cum ar fi tema Bisericii Orientale față de cea „latină”), totul este nesistematic, și frustrant. Negreșit, nu este vorba de un tratat de teologie, dar… Stilul este ocazional „la mișto”. Nu știu dacă reeditarea din 2022 respectă paginarea primei ediții, așa că precizez că mă refer la ediția 2013. Un exemplu de „mișto”, la nota de subsol de la pagina 52, referitoare la filmul rusesc sovietic Andrei Rubliov (1966): după ce spune ce are de spus, încheie (din context este evident de ce) zeflemitor: „Totuși, unul dintre ei reușește să toarne un clopot uriaș.” Altă nemulțumire: sus-numitul Alain Besançon este un tovarăș care, dezamăgit brusc de comunism în 1956 (mulțumim, Hrușciov!), a virat spre dreapta, preluând un stil inchizitorial în ceea ce scrie. Pe alocuri, tataia (căci acest op i-a apărut la vârsta de 80 de ani!) jignește ca ultimul ignorant. În contextul în care insistă pe faptul că Rusia post-sovietică nu s-a reformat în profunzime, ci doar „s-a deschis spre rock, arta conceptuală, psihanaliză, hipermarket, către tot ce-i putea furniza Occidentul fără să fie nevoie să treacă la schimbări de fond”, omul scrie la pagina 16: „În RDG, Germania a trebuit să refacă totul, drumurile, podurile, rețeaua de electricitate, țevăria, canalele de scurgere, totul, până la ultimul robinet.” Asta este o cretinitate fără de margini. Nu, Germania reunificată nu a schimbat „totul, până la ultimul robinet” în landurile din Est! Dimpotrivă. Este jignitor să scrii o tâmpenie care sugerează că „cei din Est” ar fi fost niște giboni de căcat, cărora nu le ieșea nimic bine! În realitate, grijile erau altele. Treuhandanstalt, care preluase întreprinderile de stat, a privatizat, „rentabilizat” și închis din ele, până a dat afară 2.5 milioane din cei 4 milioane de angajați. „Retrocedările” de terenuri și imobile au mers destul de prost (deși nu chiar ca în România). Apoi, Germania de Est s-a „bucurat” de alte schimbări, nu de țevi și robinete. Concediul post-natal de 2 ani plătit 85% sub Honecker s-a desființat, iar grădinițele au încetat să mai fie gratuite. Mai rău, Vestul s-a interesat de cum se penetrează esticii. Homosexualitatea fusese complet depenalizată în RDG în 1967, în timp ce în RFG s-a mers în etape: în 1969 depenalizare, dar numai de la 21 de ani în sus, apoi în 1973 „age of consent” a scăzut la 18 ani (gay sau nu), dar de-abia din 1994 poliția nu mai face dosare de homosexual! Deci în timp ce în Germania reunificată se căutau „vrăjitoare” STASI, cei din Vest încă mai făceau dosare homosexualilor! La reunificare, RDG-ul avea „age of consent” la 14 ani, dar RFG-ul de 18 ani. Compromisul a fost că din 1994, este de 16 ani în toată Germania, deci un recul pt. landurile din Est. (Notă: România a avut age of consent de 14 ani până în 1936, apoi 16 ani, acum este de 15 ani.) Honecker nu prea a avut ce să le dea „supușilor”, dar le-a dat libertatea să se frigă cum vor ei. Varza din partea „teologică” a cărții este aproape totală. Firește, deosebirile se cer menționate (prescura dospită sau nu; imbecilitatea numită Filioque, care pentru mine este total ilogică; etc.), dar ce este cel mai important este prezentat în mod destul de confuz. Îndumnezeirea, de pildă, mai exact modul de a ajunge la ea. Dincolo de doctrina ortodoxă diferită de cea „latină” (catolică), există deosebiri fundamentale pe care autorul le prezintă absolut dezlânat: - în ortodoxie se ajunge mult mai ușor la îndumnezeire; și mântuirea este mai facilă; - ortodoxul rus analfabet, dar și preoțimea nu cu mult mai cultivată, nu se preocupă de doctrine teologice, ci de forma în care își manifestă evlavia (aici Besançon a pierdut ocazia de a spune că ortodocșii preferă forma fondului); - liturghia ortodoxă este un spectacol care trebuie să copleșească și să impresioneze mințile mai puțintele; la fel și icoanele, neapărat sfințite; - „înger și fiară” în același timp, mujicul rus păcătuiește pentru a-și întări convingerea că este păcătos, căci conștiința păcatului „îl apropie de comuniunea cu Tatăl prin intermediul Duhului”; - pentru un ortodox, este important să se închine de mii de ori în fața icoanelor, să plângă și să se bată cu pumnii în piept (gen, „vai, păcătosul de mine!”); iarăși, autorul pare că nu a auzit de „bocitoarele de profesie” și de alte ipocrizii ortodoxe. Pe scurt, Alain Besançon reușește să nu spună ce ar trebui spus: că ortodoxia preferă ipocrizia manifestată gălăgios și vizibil, nu credința profundă, și încă și mai puțin cea informată. Apropo de cele două tipuri de adevăr: - Pravda, adevărul profund, calea cea dreaptă (bun titlu pentru ziarul PCUS!); - Istina, adevărul factual. Totuși, în mod straniu, Isus este „путь, истина и жизнь”; instina, nu pravda! Ediția 2008 a dicționarului Larousse Russe MaxiPoche Plus traduce „verité” astfel: - Pravda, „le contraire du mensonge” - Istina, „la réalité profonde” Și în secțiunea rusă-franceză, numeroasele exemple date sugerează că de fapt Alain Besançon a înțeles greșit. Cum, marele expert?! Wiktionary: правда/Pravda: 1 truth (conformity to fact or reality; true facts). 2 justice. истина/Istina: 1 truth. 2 verity, reality. 3 truism. 4 (religion, mathematics, logic) truth. Deci omul nostru s-a înșelat! Da, pravda poate însemna și dreptate, dar altminteri se referă la adevărul factual, nu la cel de alt nivel. Iar istina, deși se referă la realitatea faptelor, înseamnă adevăr nu doar în sens logic și matematic, ci și religios. Când Isus este „calea, adevărul și viața”, el este istina, nu pravda! Ce încredere să mai am în tovarășul Alain Besançon?! Bun, cartea e utilă, mai află neinformatul câte ceva din istorie: - Ocuparea Moscovei de leși în 1610 (Timpurile tulburi, traducere corectă, căci așa se învață și la noi, dar Smutnoie vremia în rusă, Vremurile tulburi). - Invaziile pecinegilor, cumanilor, tătarilor, etc. dintre 915 și 1571. - Fiindcă un rus nu poate fi decât ortodox, destituirea și arestarea mitropolitului Moscovei după ce acesta a semnat „unificarea lumii creștine” la Conciliul de la Florența 1439. - Mitul Sfântului Andrei, considerarea Moscovei ca o a treia Romă, subordonarea Bisericii față de Țar. - Cruzimea și „faptele dement criminale” ale lui Ivan cel Groaznic, care se considera responsabil și pentru păcatele supușilor săi, astfel că îi ucidea ca să nu mai poată păcătui. În speță, orașul Novgorod, care se gândea să treacă la uniatism (greco-catolicism) a fost supus unui masacru, dar nu ni se spune că în 1570, nici că așa a început Opricina! - Faptul că de la Ivan al III-lea (Ivan cel Groaznic a fost al IV-lea) poporul era considerat în masă rob față de țar, care avea drept de moarte asupra tuturor. Se insistă asupra lipsei de tradiție juridică în Rusia. Și totuși, deși textul duhnește de aroganța francezului catolic (să-i reamintim de Noaptea Sfântului Bartolomeu, 23/24 august 1572, când 30.000 de hughenoți protestanți au fost masacrați de catolici?), în principiu are dreptate. În ciuda exceselor Inchiziției spaniole și ale celei venețiene, în ciuda tâmpeniilor făcute de francezi (tortura legală zisă „question” ca mijloc de anchetă), și în ciuda faptului că Dreptul a fost moștenit de la Imperiul Roman, este adevărat că Occidentul catolic și protestant s-a ținut în genere de legalitate, cu legi scrise. În tot acest timp (DAR AUTORUL NU NE SPUNE!), în Rusia elementul de „justiție” era cnutul, cel puțin de la Ivan al III-lea încoace. Pedepsele corporale cu marele cnut puteau duce la moarte chiar și după 20 de lovituri, iar pedepsele ajungeau chiar și la 120 de lovituri! Nu-i mai puțin adevărat că și englezii s-au inspirat de la ruși: așa-zisul Whipping Act of 1530 introducea și el biciuirea judiciară, practică adoptată ulterior și în Danemarca, Țările de Jos, Germania. Cu punerea de sare pe rană, ca să nu zicem că doar rușii au fost bestii! La urma urmei, rușii nu par neapărat mai sălbatici decât Occidentul european. Păcat că nu se menționează romanul pentru copii „Le Général Dourakine” al Contesei de Ségur, foarte popular cândva în Franța. Din el se poate afla un fapt edificator: acela că în Rusia, boierul întâi își biciuia sluga, și abia apoi, eventual, catadicsea să deschidă gura să spună de ce. În multietnicul Imperiu Rus acei supuși poate nu vorbeau limba stăpânului; dar slugile erau considerate animale. Petru cel Mare, cu care se identifică astăzi Vladimir cel Groaznic. Sub Petru I cel Mare și apoi sub Ecaterina I, Imperiul Rus s-a deschis spre Europa ca nicicând înainte. Și, ca niciodată, s-a deschis către știință. Apropo, capitala Sankt-Petersburg fusese fondată chiar de Petru cel Mare. Besançon nu ne vorbește însă de Tratatul de la Luțk. Nu cunoaște nici strădaniile lui Dimitrie Cantemir de a moderniza Moldova în stilul lui Petru cel Mare, inclusiv prin introducerea modei apusene și tăierea bărbilor! Nici Regulamentulul organic, fie el și sub cizma lui Pavel Kiseleff. A fost o vreme când pravoslavnicia românească nu a putut fi „luminată” decât prin intervenția celei rusești. Dar Occidentul lăudat de Alain Besançon ce-mi făcea? Ataca în 1853 Crimeea! Anglicanii nu prea știau de ce atacă, turcilor le convenea, dar francezii aveau un scop clar: să împiedice expansiunea spre vest a ortodoxiei și a influenței ruse! (Drept este, după 1815, biata Polonie fusese ocupată de ruși.) „În 1815, armata rusă se află la Paris.” (p. 69) Vai mie, precursoarea Armatei Roșii! Păi dar cine dracu l-a pus pe Napoleon să intre ca nemâncatul în Rusia? Ce vrea să spună autorul despre 1815? Păi, NIMIC. Două pagini de nimic, după care trece la citate din Pușkin, patriotul naționalist care s-a bucurat când, după răscoala din 1830 a Poloniei ocupate, aceasta a fost pusă cu botul pe labe. În 2022, Pușkin ar fi fost un fel de Soloviov. Gogol, povestitorul Rusiei dezolante și amărâte. Frumos, dar nu ni se citează din „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, ci din scrierile naționaliste ale lui Gogol: că țarul ar fi un fel de Moise, că „ar fi o nebunie și o absurditate ca în Rusia să fie inoculate idei europene, oricare ar fi acestea”, căci modelul Bisericii ruse nu a fost „Marta, gospodina pricepută” (ca la catolici), ci „Maria, care s-a desprins de toate preocupările pământești și s-a așezat la picioarele Domnului”. Clar, și Gogol e irecuperabil. Dostoievski: „Judecați poporul rus nu după ticăloșiile pe care le face atât de des, ci după lucrurile acelea mari și sfinte după care năzuiește chiar și în ticăloșia lui.” „Rusia, sau mai degrabă poporul rus, cuprinde tot ce a creat lumea și încă ceva pe deasupra.” „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege.” Dar, ca să fim drepți, nu se credeau și francezii într-o vreme geniile planetei? Oricum, apud Dostoievski, deși poporul rus habar nu are de religie, îl cunoaște pe Isus, pe care îl poartă în suflet. Cum să nu, iar marmota învelește ciocolata. Besançon găsește potrivit să ia apărarea naționalismelor german, englez, francez, care chipurile veneau să încununeze un progres, pe când cel rus… era aparte. Continuând salturile haotice, cartea se întoarce din nou la doctrine și superioritatea misticismului rus. Ivan Kireevski, fondatorul mișcării slavofile, alături de Aleksei Homiakov. Plictisitor. Biserica apuseană suferă din cauza raționalismului, în timp ce ortodoxia rusă, deși „nu producea nimic”, avea avantajul smereniei, a moaștelor, a desei rețele de biserici. Kireevski: „Europa se întemeiază pe proprietatea privată. Rusia, pe comunitatea familiilor.” Iar dacă se pune pe treabă, „rusul face în trei zile ceea ce un neamț prevăzător nu va face nici în treizeci”. Asta dacă e în stare să se apuce de lucru. Să cunoaștem și niște liberali ruși, cum ar fi Ceaadaev. Aflăm că de la Petru cel Mare și până la Alexandru III, modernizarea și europenizarea continuaseră în administrația publică, iar sub Nicolae I universități „adevărate” s-au adăugat școlilor militare. Autorul recunoaște: „Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, de pildă, Franța nu a avut o adevărată universitate; Rusia, în schimb, avea mai multe, […] primind un număr tot mai mare de studenți: dublu față de cel din Franța, în 1913.” Aici francezul mânâncă niște merde prin omisiune. De pe la 1200 încoace, se creaseră 22 de universități în Franța, dar fiind ele catolice, au fost desființate imbecila Revoluție din 1789! Până la reînființarea „pe bune” a lor în 1896, acestea fuseseră înlocuite cu o serie de instituții de învățământ cu mult sub nivelul altora din Apus. De ce să nu comparăm Rusia cu restul Europei, dacă francezii, de cretini ce erau, și-au dat singuri cu tesla în coaie?! Ni se spune totuși că în Rusia liberalismul era de fațadă (cum, ca și pravoslavnicia?), singura idee fiind aceea că Imperiul trebuia să se extindă: atât spre China, cât și spre Balcani. Visarion Grigorievici Belinski, un critic literar „Occidentalist”, se bucură de două pagini și jumătate, după care ajungem la Lenin. Aici probabil că ar trebui să citim mai bine „Originile intelectuale ale leninismului” ale aceluiași Besançon, căci în mai puțin de cinci pagini, ce putem găsi în cartea noastră? Pas grand-chose. Anume, că marxismul nu a putut fi preluat în stil occidental, ci doar în stil rusesc. „Puritatea de cristal” a textului marxist, dar fără implicarea muncitorilor (prea puțini) și țăranilor. Doar cucerirea aparatului de stat. „Doctrina […] urma să-și aibă propriii preoți, ideologii de avangardă.” Noile „liturghii” vor utiliza noua limbă de lemn! „Două interpretări”: Prima, că De Gaule a refuzat să numească URSS-ul altfel decât „Rusia”. Firește, nici Rusia nu fusese democratică ș.a.m.d., însă… „Cum să compari Ohrana, poliția politică a țarului Nicolae II, cu cele câteva sute de funcționari ale ei, cu KGB și cei 500.000 de agenți ai săi? Cum să compari sistemul penitenciar rusesc, care nu cuprinsese niciodată mai mult de 75.000 de deținuți, cu milioanele din Gulag?” Pe scurt, prima școală de gândire caută să găsească punți între Rusia țarilor și Rusia lui Lenin. A doua școală de gândire, din care face parte și autorul, consideră că întregul sistem sovietic se bazează pe minciuna absolută. De aceea, comunismul nu putea fi reformat: el exista sau nu. Totul fiind de fapt o minciună, nu a existat nici „societatea socialistă”, și cu atât mai puțin cea comunistă. Autorul insistă că nu doar societatea, dar nici economia socialistă nu ar fi existat, dar aici întrăm în sofisme ieftine. Notă de subsol: China sau Vietnamul trăiesc încă bine-mersi cu cancerul comunist de sorginte leninistă, „dezvoltându-se totuși pe o cale proprie”. Ciudat pentru un sistem care nu poate avea economie: el totuși se dezvoltă! Coda: „Iluzii franceze”. Iluziile franceze privitoare la Rusia sunt cum nu se poate mai prost explicate. E adevărat, pe vremea Ecaterinei II (Ecaterina cea Mare, soața lui Petru al III-lea, un retardat mental notoriu și un impotent care a trebuit asasinat) iluminiștii francezi au fost răsfățații acesteia. Minciuna, afirmă Alain Besançon, nu a rezistat, și îl citează pe Jules Michelet: „Rusul e numai minciună. Se minte la sat, sat fals. Se minte la curtea boierului, minte preotul, minte țarul […] fals de la un capăt la altul, minciună supremă care încununează toate minciunile.” Vălul fusese ridicat de pe ochii occidentali de marchizul de Custine, cu ale sale note de călătorie „La Russie en 1839”. Și se compară momentul 1840 cu momentul 1956. Dar a cui este vina că nimeni din Franța nu l-a crezut pe Panait Istrati care, după vizita din 1928-1929, scrisese „Vers l’autre flamme, confession pour vaincus”? Și nici pe André Gide în 1936, după „Retour de l'U.R.S.S.”? Francezii au vrut să fie orbi. Deja, după tâmpenia din 1870-1871 (înfrângerea în Războiul Franco-Prusac declanșat din aroganța imbecilului de Napoléon III, președintele autodeclarat împărat în 1852, altminteri prieten și susținător al Principatelor Române, chiar dacă, poate, doar pentru că englezii îi susțineau pe otomani), Franța s-a aliat cu Rusia, faute de mieux. Republica virtuoasă, aliată cu țarismul despotic! (Ei, mai știm noi pe unii trepanați care trimiteau în 1916-1917 un anumit Tezaur în grija Țarului…) Să râzi și cu curul: serviciile secrete țariste îi mituiau pe ziariștii francezi, băncile franceze ajunseseră să prezinte Rusia drept o țară progresistă, astfel că Franța a pompat sume uriașe în curul Țarului. Fără acest sprijin financiar, Rusia nu ar fi rezistat din 1914 în 1917. Urmează cam 28 de pagini despre „marea lumină de la Răsărit”, începând și cu prostia francezilor (vai, dar PCF avea o bază muncitorească reală! vai, dar Lenin însuși lăuda Revoluția franceză!). A se scuti. Doar autorul însuși spune că Lenin aprecia faza iacobină, sângeroasă, a așa-zisei Revoluții franceze. În rest, gargară. Sosirea în Franța a baletelor rusești (de școală franceză). Turiștii francezi făceau ochii mari în fața Kremlinului (ridicat de meșteri italieni). În realitate, o bună parte a cărții pare că explică nu „sfânta Rusie”, ci „sfânta orbire franțuzească”. Și se încheie cu o recenzie a romanului din 2011 al lui Emmanuel Carrère, „Limonov”. For fuck's sake, de ce mi-am pierdut eu timpul cu cartea asta? Un op de senectute, scris undeva la confluența dintre „nu-mi ajunge pensia” și „hai să mai scriu ceva, să nu creadă lumea că am murit”! Acum înțeleg de ce francezii nu au reeditat volumul apărut în 2012, și de ce nu se găsește nici măcar ca e-book. Este una dintre cele mai proaste cărți despre Rusia pre-sovietică, post-sovietică, și, în genere, despre orice. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Oct 19, 2022
|
Oct 20, 2022
|
Oct 20, 2022
|
Paperback
| |||||||||||||||
| 9791032702260
| B077H7V5X6
| 4.00
| 1,972
| May 20, 2008
| Jan 25, 2018
|
really liked it
|
Puisque j'ai lu ce manga en français, je vais exprimer mon avis en français. I'll nontheless add some remarks in English after the quick review in Fre
Puisque j'ai lu ce manga en français, je vais exprimer mon avis en français. I'll nontheless add some remarks in English after the quick review in French. [FR] Je ne suis pas du tout adepte du genre manga. Depuis plus de 40 ans, je ne consomme que de la BD franco-belge classique, avec quelques détours vers les comics et les romans graphiques américains, et les fumetti italiens. Par je ne sais quel hasard, je me suis décidé à lire ce premier tome du cycle d'Émanon, et il arrive que j'aie été très agréablement surpris ! Côté acceptation de l'hypothèse science-fiction, je n'ai rien contre. Le dessin des personnages est très bien trouvé, notamment pour un manga. Je comprends qu'il s'agit d'un manga Seinen, destiné à une audience de jeunes mâles, mais on peut s'identifier facilement avec le jeune étudiant et avec ses sensibilités et sa tendance de tomber amoureux. J'ai feuilleté les tomes qui suivent et il me semble qu'ils contiennent pas mal de nudité, sans que cela dérange à priori ; de toute façon, ce premier tome est très sage et il peut se lire sans avoir besoin forcément d'une continuation. J'ai trouvé le tout bien triste à la fin, mais c'est comme ça la vie, même sans Émanon. Si seulement tous les mangas étaient de cette qualité de la narration et du dessein ! Il faut que j'essaie d'approfondir l'univers de la BD japonaise. Un petit clin d'œil de la part du scénariste, à mon avis : le roman lu en 1967 par notre jeune est Hauser's Memory, par Curt Siodmak, roman qui n'est paru qu'en 1968 ! (À propos, il semble introuvable.) Je vais sans doute lire la suite, bien qu'en anglais. Le binôme Shinji Kajio et Kenji Tsuruta est à retenir et à suivre, il me semble. [EN] The very first manga I've read through the end, and the first manga I've really liked! Even if in theory meant for a younger audience, I've found it emotional, sensible and even not bad as a sci-fi hypothesis. Have you noticed that, while the events took place in 1968, our boy was reading Curt Siodmak's Hauser's Memory, which was out in 1968? What bothers me is that Goodreads doesn't list the series properly. Here's what I've learned about the series: The original books: 1. Omoide Emanon (Emanon's Memories) 2. Sasurai Emanon (Emanon Wanderer) Part 1 3. Sasurai Emanon (Emanon Wanderer) Part 2 4. Zokuzoku Sasurai Emanon (not translated in English) In English, at Dark Horse: Emanon Volume 1: Memories of Emanon Emanon Volume 2: Emanon Wanderer Part One; includes: Emanon Wanderer Ch. 1-8 & Emanon Wanderer '67 Ch. 1-7 Emanon Volume 3: Emanon Wanderer Part Two; includes: Emanon Wanderer '73 Ch. 1-9 & Emanon Wanderer '80 Ch. 0 (I suspect the 4th volume would contain the full Emanon Wanderer '80.) Note that "Emanon Wanderer Ch. 1-8" and "Emanon Wanderer '80 Ch. 0" are in color, whereas all the others are monochrome! Scanlation: Vol.1 - Memories of Emanon Vol.2 Part 1 - Sasurai Emanon Ch. 1-8 Vol.2 Part 2 - Wandering Emanon '67 Ch. 1-7 In French, at Latitudes: T1 - Souvenirs d'Emanon T2 - Errances d'Emanon T3 - Mirages d'Emanon T4 - Rêveries d'Emanon In Italian, at Panini Comics: 1. Le Memorie di Emanon 2. I Viaggi di Emanon 3. I Nuovi Viaggi di Emanon 4. I Nuovi Viaggi di Emanon – Encore ...more |
Notes are private!
|
1
|
Sep 04, 2022
|
Sep 04, 2022
|
Sep 05, 2022
|
Paperback
| |||||||||||||||
| 1529029589
| 9781529029581
| 1529029589
| 3.72
| 305,747
| Dec 06, 2015
| Sep 19, 2019
|
liked it
|
I'm not that much into reading mainstream Japanese writers, but I'm trying to improve; I must be the only person in the civilized world not having rea
I'm not that much into reading mainstream Japanese writers, but I'm trying to improve; I must be the only person in the civilized world not having read Murakami, although I've read e.g. some Kotaro Isaka, Keigo Higashino, and I particularly liked Hiromi Kawakami. So, why not this famous little book I've noticed in German translation years ago? Well, my mistake was that I've also watched the film. The book itself would have deserved 3½ stars, but having watched the film has exacerbated some annoyances, so it's going to be only 3 stars. After all, the novel was adapted from a play, and the film seems to be more faithful to the play than to the book. With all my openness to accepting the conventions of time-travelling in a more relaxed way, I couldn't help but notice that the definition of “cold” regarding the coffee isn't given anywhere. Also, why only in a few cases, the time travelers are entitled to thermometers in their coffee? Even worse, when such a thermometer beeps, for how long does it beep? The film, which probably follows the play, makes it much more clear than the book: it beeps for an unreasonably long period of time and, while it's impossible to know when it's going to stop, somehow the characters manage to drink the coffee before the beep stops, i.e. before the coffee gets cold. Suppose we overcome that, something else bothers the engineer in me: once the coffee is drunk, the time planes don't change on the spot, nor in any consistent way. Too much seems to be vaguely defined and sloppily happening, not only the temperature of “cold” coffee! Otherwise, the book, the film, and possibly the play, they're all sensible, romantic, cheesy, but cozy, and carrying a positive “educational” or “spiritual” message. I'm not sure whether this is more suited to a younger audience or it should reach all the ages equally, but the message was partially lost on me. Interesting, but flawed as a book. Even more captivating as a film, for the visual immersion in a snipped of “Japaneseness,” yet furthermore flawed. (Typically to Japan, the acting was quite exaggerated, but I won't penalize the film on that ground.) ...more |
Notes are private!
|
1
|
Sep 03, 2022
|
Sep 03, 2022
|
Sep 04, 2022
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 0141020520
| 9780141020525
| B002RF86V6
| 3.43
| 33,050
| Mar 31, 2005
| Aug 28, 2006
|
it was ok
|
Unsatisfactory novel, to say the least. It's not lacking some originality, but I'm sick of stories of highly dysfunctional families make to look like
Unsatisfactory novel, to say the least. It's not lacking some originality, but I'm sick of stories of highly dysfunctional families make to look like dark comedies. This octogenarian Ukrainian father is more than annoying, and he's terribly stupid (as he was his entire life!). Eccentric, duh. None of the characters are fully relatable and, while this is not an issue per se, it doesn't help dissipate the disappointment one is left after having read this book. Maybe some feminists would be less judgmental with the author. A little technicality, since the story includes the inheritance of a house, a divorce, and a possible split of the ownership of the house. As a Continental European, I first thought that the author is retarded to assume that our octogenarian Ukrainian did inherit the entire house after the death of his wife, knowing that she was also survived by two daughters from the same marriage. In the "real" Europe, the surviving husband only gets 1/4 to 1/3 of the house, and the children get 2/3 to 3/4 of the house, depending on the country. It happens that England and Wales is a realm of Middle Ages and, as time passes, it sinks more and more in an antiquated view of the inheritance. Before Feb. 1, 2009, when the deceased is survived by children and a spouse, the surviving spouse was entitled to the first £125,000 of the estate (and a life interest in the other half). That means, the surviving husband will get everything if it's below £125,000. Between Feb. 1, 2009 and Oct. 1, 2014, the threshold value changes to £250,000. Between Oct. 1, 2014 and Feb. 6, 2020, the surviving spouse was entitled to the first £250,000 of the estate, PLUS half of the remaining estate! After Feb. 6, 2020, the threshold is raised to £270,000. In brief, Pappa could have inherited the entire house if its value was inferior to whatever threshold value was used in England and Wales at the time of his wife's death. The idea that the children, in their quality of "heir apparent" (héritier réservataire) are inheriting less and less in England shocked me. This is medieval. Traditionally, everywhere in the world the children could have been totally disinherited, but in the 20th centuries this has changed. For instance, in countries like France and Romania, the surviving spouse is entitled to only 1/4 of the inheritance as long as there are other heirs (usually, children). In Italy, the survivor is entitled to 1/2 if there is only one child, to 1/3 if there are more, and to 2/3 if there are no children, but there are brothers, sisters, or other heirs. Unfortunately, England is brutally stupid, reserving £270,000 to the surviving spouse, even if that means 100% aka everything! (To me, the Italian law is the most sensible one.) Well, at least I learned more about Britain after having read this book... ...more |
Notes are private!
|
1
|
Mar 22, 2022
|
Mar 24, 2022
|
Mar 24, 2022
|
Paperback
|
|
|
|
|
|
|
my rating |
|
|
||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
| 4.32
|
really liked it
|
not set
|
Aug 16, 2023
|
|||||
|
| 3.87
|
it was amazing
|
not set
|
Aug 16, 2023
|
|||||
|
| 3.87
|
it was amazing
|
not set
|
Aug 16, 2023
|
|||||
|
| 3.91
|
really liked it
|
Aug 04, 2023
|
Aug 07, 2023
|
|||||
|
| 4.20
|
it was amazing
|
Aug 06, 2023
|
Aug 06, 2023
|
|||||
|
| 4.13
|
liked it
|
Jul 23, 2023
|
Jul 23, 2023
|
|||||
|
| 4.01
|
really liked it
|
Jul 22, 2023
|
Jul 22, 2023
|
|||||
|
| 4.09
|
really liked it
|
Jul 20, 2023
|
Jul 20, 2023
|
|||||
|
| 3.79
|
liked it
|
not set
|
Jul 11, 2023
|
|||||
|
| 3.20
|
really liked it
|
not set
not set
|
Jun 30, 2023
|
|||||
|
| 4.40
|
really liked it
|
May 04, 2023
|
May 05, 2023
|
|||||
|
| 4.49
|
Apr 23, 2023
|
Apr 28, 2023
|
||||||
|
| 3.94
|
liked it
|
Dec 26, 2022
|
Dec 26, 2022
|
|||||
|
| 3.46
|
liked it
|
not set
|
Dec 25, 2022
|
|||||
|
| 3.99
|
really liked it
|
Dec 12, 2022
|
Dec 12, 2022
|
|||||
|
| 3.15
|
liked it
|
Nov 20, 2022
|
Nov 20, 2022
|
|||||
|
| 3.54
|
liked it
|
Nov 20, 2022
|
Nov 20, 2022
|
|||||
|
| 3.38
|
did not like it
|
not set
not set
|
Nov 14, 2022
|
|||||
|
| 3.73
|
did not like it
|
not set
not set
|
Nov 14, 2022
|
|||||
|
| 3.33
|
really liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.00
|
liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.43
|
really liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.57
|
really liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.17
|
really liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.29
|
really liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.57
|
liked it
|
not set
|
Nov 04, 2022
|
|||||
|
| 3.84
|
it was ok
|
Oct 20, 2022
|
Oct 20, 2022
|
|||||
|
| 4.00
|
really liked it
|
Sep 04, 2022
|
Sep 05, 2022
|
|||||
|
| 3.72
|
liked it
|
Sep 03, 2022
|
Sep 04, 2022
|
|||||
|
| 3.43
|
it was ok
|
Mar 24, 2022
|
Mar 24, 2022
|
Loading...
