Poate cele mai frumoase pagini din Dostoievski...
"Marie avea douăzeci de ani, era slăbuță și plăpândă; cu toate că ftizia se cuibărise de mult timp în pieptul ei șubred, ea continuă să muncească de dimineață până-n seară, angajându-se cu ziua la munci grele prin case. Un comisar voiajor francez o seduse și o luă cu el, iar după o săptămână o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerând de pomană de-a lungul șoselelor; ajunse murdară, în zdrențe, cu papucii rupți; mersese pe jos o săptămână întreagă, dormind pe câmp, de unde se alesese cu o răceală puternică; picioarele îi erau însângerate, mâinile umflate și pline de degerături și de crăpături. De altfel, nici înainte nu era frumoasă; numai ochii îi avea blânzi, plini de bunătate și nevinovăție.
Pe atunci lumea se purta cu ea destul de omenos, chiar cu destulă bunăvoință; dar când se întoarse bolnavă și zdrențuroasă, nimeni nu avu față de đânsa nici un pic de milă. Ce cruzi sunt oamenii în asemnea împrejurări! Ce mentalitate îngustă și încuiată, ce concepții înapoiate au ei în această privință! Prima a fost maică-sa, care își întâmpină fata cu ură și dispreț și tot ea a fost cea dintâi care o expuse insultelor mulțimii. Toată lumea se uita la dânsa ca la un monstru; bătrânii o înjurau, tinerii își băteau joc râzând, femeile o ocărau și se uitau cu scârbă la ea, ca la un păianjen hidos. Maică-sa a îngăduit toate astea, ba, chiar îi aproba și încuraja dând din cap, și era doar bolnavă rău bătrâna în acea vreme, aproape pe moarte; la vreo doua luni după aceea a și murit; și, cu toate că știa că i se apropie sfârșitul, nu s-a gândit nici până în ultimul moment să se împace cu fiica ea, nu-i adresa nici un cuvânt, o trimitea să se culce în tindă și o lăsa nemâncată. Atunci când bătrâna căzu la pat, femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rând, după obiceiul locului. Dar Marie nu mai căpătă de mâncare deloc; toți în sat o alungau cu ocări și nimeni nu-i mai dădea de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o împroaște cu noroi, iar bărbații nici n-o mai considerau drept femeie și-i spunea fel de fel de scârnăvii. Câteodată, foarte rar, când se îmbătau duminica, îi mai aruncau câte un gologan în bătaie de joc; Marie îi adună de jos tăcută. Cam pe atunci, copiii de la școala începură să se țină după dânsa cete-cete, necăjind-o și chiar aruncând în ea cu noroi. Fata se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească cireada, dar el o alungă. Totuși ea se duse a doua zi cu cireada și tot așa și în zilele următoare. În curând, păstorul începu să-și dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma ei și n-o mai alungă; ba, uneori îi dădea și de mâncare din ceea ce rămânea de la prânzul său, nițică brânză și pâine. Socotea că prin asta săvârșește un mare act de bunăvoință și milostenie.
Când bătrâna ei mamă muri, preotului nu-i fu rușine s-o beștelească pe Marie în mod public, în plină biserică. E de necrezut, poate, dar mârșăvia asta le-a plăcut aproape tuturor... Aici însă lucrurile luară o întorsătura cu totul neasteptată: interveniră copiii, luând apărarea nenorocitei, căci în timpul acela, copiii erau de-acum de partea mea și începuseră s-o iubească pe Marie. Într-o zi, două fetițe făcură rost de câteva ceva de-ale mâncării și-i duseseră ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe Marie o podidise plânsul și acum ele o iubesc mult de tot. În curând, toți copiii au îndrăgit-o pe Marie și în același timp și pe mine. Veneau mereu la mine, rugându-mă să le povestesc câte ceva; se pare că povesteam frumos, deoarece le plăcea să mă asculte. Și, de fapt, tot ce-am învățat și am citit eu acolo în trei ani a fost pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Când, după aceea, toată lumea porni să mă învinuiască pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari și nu le ascund nimic, le răspundeam că e o rușine să-i minți, că, oricât s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să știe, dar o vor afla denaturat și poate într-un sens murdar, pe când de la mine vor ști numai adevărul, care nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat.
Părinții constatară că toți copiii țineau mult la Marie și asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li se interzisese să mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vadă pe ascuns, îi aduceau de mâncare, iar unii veneau numai ca s-o îmbrățișeze, s-o sărute și să-i spună doar atât: Je vous aime, Marie! Marie se simțea copleșită de această neașteptată fericire, la care nici nu îndrăznise vreodată să viseze; îi era rușine și se bucura în același timp.
Pare-se că dragostea mea pentru Marie îi încânta nespus pe copii și acesta a fost singurul lucru în privința căruia i-am înșelat în tot timpul șederii mele acolo. I-am lăsat să creadă că sunt îndrăgostit de Marie, că o iubesc, cu toate că nu-i purtam decât un sentiment de profundă compătimire. Bănuiam că ar fi rămas tare dezamăgiți dacă totul nu se adeverea a fi exact așa cum își inchipuiseră și hotărâseră ei; de aceea, prin tăcerea mea complice le întăream credința că mi-au ghicit taina. Și câtă gingăsie și sensibilitate delicată izvorau din inimile acestea micuțe! Li s-a părut, de pildă, că este cu neputință ca bunul lor Leon s-o iubească atât pe Marie, iar Marie să fie așa de prost îmbrăcată și chiar desculță. Și ce să vedeți: i-au făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie și chiar de o rochie. La ce anume șiretlicuri au recurs – nu știu; toată ceata a pus umărul. Când îi întrebam despre asta, râdeau fericiți și se stârnea un haz mare, iar fetețile băteau din palme și mă sărutau.
Starea ei se agravase și aproape că nu mai putea să umble. Sleită de puteri, respirând din greu, își petrecea toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închiși, cu capul sprijinit de stâncă; fața îi devenise lividă, numai piele și os, ca la un schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea și tâmplele. În starea asta o găseam întotdeauna. Cum mă apropiam, Marie tresărea, deschidea ochii și-mi prindea mâinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot timpul cât stăteam acolo tremura și plângea; e drept că de vreo câteva ori se strădui să-mi spună ceva, dar era greu de deslușit vorbele ei. Într-o dimineață n-a mai fost în stare să iasă ca de obicei cu cireada și a rămas acasă, în căsuța ei pustie. Copiii aflară îndată și aproape toți veniră în ziua aceea s-o viziteze; zăcea în pat și n-avea pe nimeni lângă dânsa. Timp de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rândul. Pe urmă, când se duse vestea în sat că Marie era pe moarte, câteva bătrâne veniseră cu schimbul la căpătâiul ei. Oamenii din sat se pare că fură și ei cuprinși de milă pentru biata Marie; în orice caz, nimeni nu mai oprea copiii să se apropie de dânsa și nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea într-o continuă toropeală, dar somnul ei era agitat și tușea îngrozitor.
Bătrânele nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici alergau pentru o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: Bonjuor, notre bonne Marie. Și ea, cum îi zărea ori le auzea glasul, se învioara deodată și încerca să se ridice rezemându-se într-un cot și le mulțumea din cap micilor săi prieteni. Copiii continuau să-i aducă bunătăți, dar ea nu mai putea mânca. Mulțumită lor, vă asigur, muri aproape fericită. Mulțumită lor, își uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, pentru că până la ultima suflare a fost stăpânită de gândul că e o mare păcătoasă. Ca niște păsărele în zbor apăreau la ferestrele ei, strigându-i în fiecare dimineață: Nous t`aimons, Marie. Moartea nu întârzie mult, iar în ajunul morții m-am dus s-o văd; mă recunoscu, și atunci i-am strâns mâna pentru cea din urmă oară; cât era de uscată mâna asta! Iar a doua zi dimineață veniră să-mi spună că Marie a murit.
De data acesta, nimeni n-a mai fost în stare să-i împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori și-i puseseră cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai tună împotriva aceleia pe care, vie, o terfelise. De altfel, veniseră la înmormântare doar câțiva curioși. Dar în clipa când trebuia ridicat sicriul, toți copiii se repeziră să-l ducă și, fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cât puteau cu mânuțele lor, căutau să ajute pe de lături, alergând după sicriu cu ochii scăldați în lacrimi. De atunci, mormântul lui Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur-împrejur au sădit trandafiri și în fiecare an, mereu, îl împodobesc cu flori."