Bart Fraden stătea neglijent pe marginea biroului, simţind un ciudat amestec de tensiune şi destindere, ca o felină în repaus. Ce naiba, îşi spunea muşcând încă o îmbucătură din gustoasa pulpă de fazan, o sinecură nu poate dura o veşnicie.
Aruncă neatent pulpa de fazan înapoi pe tava de argint gravat care se odihnea pe biroul de nuc bine lustruit, apucă sticla răcită, pe jumătate plină cu vin de Rin, şi dintr-o duşcă scurtă împinse pe gât îmbucătura de vânat. Vinul era bun, al naibii de bun – lucru firesc, ţinând seama că fiecare sticlă costase în trecut Statul Liber al Centurii de Asteroizi câte treizeci de confedolari.
Pe de altă parte, fazanul era cam uscat şi din cale afară de fript. Însă la urma urmei, îşi spuse Fraden indulgent, lui Ah Ming pesemne îi vine foarte greu să se concentreze la gătit, cu hărmălaia asta generală cauzată de bunul şi bătrânul Stat Liber al Centurii de Asteroizi.Cu toate acestea, Ah Ming, în calitatea sa de şef bucătar personal al preşedintelui SLCA, îşi făurise aici, pe Ceres, o situaţie nu prea rea şi, aşa cum Fraden remarcase doar din observaţii exterioare, până şi o felină obişnuită aproape că devine monstru când vede că pasărea prinsă vrea să-şi ia zborul.
Această atitudine îi părea lui Fraden complet neobişnuită. În fapt, o felină posesoare a unui talent oarecare nu trebuie decât să adulmece aerul din propria arenă pentru a înţelege până unde se întind graniţele răului pe care îl poate provoca. Atunci când o floare rămâne fără nectar, albina trece la următoarea. Un bucătar de valoarea lui Ah Ming îşi putea găsi un locşor călduţ oriunde, începând cu Terra şi terminând cu Antares. El era în stare să reuşească la perfecţiune lucruri pe care cei mai mulţi nu le puteau face deloc. Asta e, în ultima instanţă, singura poliţă de asigurare necesară cu adevărat oricui, fie el bucătar sau politician.
Se întinse şi luă de pe birou o havană, din caseta mare, umidificată, împodobită cu modele de sidef sculptate de mână. O adulmecă admirativ un moment, apoi o vârî în gură şi o aprinse. Trase în piept fumul aromat şi, timp de o clipă, îmbrăţişă cu privirea biroul – pereţii lambrisaţi cu lemn de tek, mocheta de lână roşie ce se întindea din perete în perete, tablourile de Picasso, Calder şi Mallinstein, barul încărcat cu cele mai bune băuturi – toate, până la ultima picătură, importate tocmai de pe Pământ – cămara, cu umiditate şi temperatură constante, plină cu boxuri de ţigări…
Nu era deloc rău pentru Centura de Asteroizi. Numai încăperea aceea singură trebuie să fi costat vreo zece mii de confedolari.