Iubesc această carte care m-a făcut să mă simt apropiată de mama (victimă a criticilor bunicii), așa cum sunt și femeile din cartea Cristinei. E vorba de femei care se pierd, care nu mai știu să recunoască iubirea, dar care fac tot ce pot pentru a se salva. Mi-a plăcut fiecare paragraf si m-am bucurat că a atins idei precum:
- dorința copilului nedorit de a fi pe placul celorlalți („ca să acceadă la dreptul de a exista, trebuia să seducă lumea înconjurătoare, să fie duplicitară din fașă, să-și ascundă nevoile și să joace rolul copilului seren")
- parentificarea copiilor („ar trebui să o scot la întâlnire în oraș, eu sunt gagicuțul ei, în lipsa unui bărbat în casă eu sunt suplinitorul, eu aranjez firele de la televizor, cumpăr sticle grele de apă minerală, dau zăpada la mașină...)
- acceptarea criticilor în numele „iubirii" („Se amuza să-mi strângă un strat de piele și să îmi arate celulita incipientă. La început mă făcea prostuță, apoi incultă.")
- disperarea bunicii de a trăi în ciuda celorlalți („Stingerea ei treptată se făcea cu mult zgomot, nemulțumiri, detalii de organizare, ce anesteziau posibilitatea oricărei dureri și lucidități.")
- suferința psihică care devine suferință fizică („Dacă această pierdere de sine se traducea într-o patologie a sinuzitelor în cazul meu, sângerările și ficatul sfârtecat în cazul bunicii Mariana, acest factor necunoscut ce se transmitea pe filiație maternă se manifesta prin vertijuri în cazul mamei...")
- bulimie, cititul și promiscuitatea ca mecanisme de luptă împotriva depresiei și multe altele.