Sunt cărți al căror parfum îl uiți cu greu și care te țin captiv între paginile lor mult după ce ai întors ultima filă. Alte cărți te emoționează, îți rup inima în două, te învață ceva despre tine sau te ajută să pătrunzi înțelesul mai adânc al vieții.
„Străinul de lângă mine” nu poate fi încadrată în vreuna din categoriile amintite anterior. Pentru că cu greu poate fi catalogată drept „carte”. Pare mai degrabă o încercare literară a unei studente la ASE, care își căuta o ocupație între cursuri.
Nu știu mare lucru despre autoare, decât că e una dintre cele mai apreciate scriitoare autohtone. Nu prea înțeleg de ce, dar încerc să nu judec întreaga operă citind doar o singură carte de-ale ei (nu „de-a ei”, așa cum a scris, enervant, în „Străinul de lângă mine” ori de câte ori a avut ocazia - să zicem că vina e la corector).
Overall, lectura s-a simțit ca un cozonac scos prea devreme din cuptor. Ar fi putut fi o poveste frumoasă. Dacă n-ar fi fost prea umplută cu clișee. Dacă acțiunea n-ar fi fost pe repede-nainte. Dacă alte mâini mai pricepute ar fi scris-o...
Povestea în sine nu impresionează cu nimic. E o poveste care ar fi putut fi cu ușurință o telenovelă mexicană, dar n-ar fi prins prea bine la public, pentru că personajul negativ e mai degrabă absent. Hallmark probabil că n-ar fi fost interesat, ei fac filme mai de calitate.
Personajele sunt plate și plâng mult. În hohote. Din orice. Toate personajele plâng. Mai ales Eduard, personajul principal masculin. Dar nu alergați la Lidl să vă luați șervețele, decât dacă sunteți răciți și vă lăcrimează ochii, căci altfel nu veți vărsa lacrimi de la lectură.
Nu o să vă plictisesc cu detaliile poveștii, că deja le intuiți, probabil. Femeia-păpușă blondă, cu ochi albaștri, care tânjește să fie iubită pentru sufletul ei, prietena-înțeleaptă care e de fapt imatură emoțional și care are o relație cu un tânăr cu 10 ani mai mic (well done for her, ce să zic...), vecina-casnică-de-100-de-kg care divorțează și se transformă în lebădă (metaforic, of course), băiatul care în copilărie încercase să își salveze sora din flăcări, sub privirile părinților, care au stat cu mâna-n sân - nu ai nevoie de multă imaginație ca să înțelegi cam despre ce este povestea și cum se termină. Pot doar să zic că highlight-ul e inelul din aur alb cu diamant de la pagina 233, oferit la concertul Larei Fabian de la București.
Poate ar fi de menționat și că, fix în momentul în care credeam că nimic nu poate fi mai rău, am fost lăsată cu gura căscată (a se citi „facepalm”) de stratagema din final cu psiholoaga Ioana care, la pagina 272, respectă „etica profesională”, dar la 273 o încalcă fără probleme când se implică în viața personală a pacientului său (care îi e totodată și bun prieten).
La final de lectură, cred că această aproape-carte s-a vrut a fi despre puterea vindecătoare a iubirii, despre prietenii care transformă vieți, despre oameni care își depășesc condiția și care fac pace cu trecutul. A ieșit, în schimb, o carte pe care îți recomand să o citești doar dacă chiar nu ai altceva mai bun de făcut ca să-ți treacă timpul și doar dacă o primești gratuit, că de dat banii pe ea, până și o cafea de la automat merită mai mult.