Пьесы братьев Пресняковых идут во многих странах мира. Им нравится делать римейки собственных вещей, пьесу переделывать в сценарий фильма, сценарий расписывать в роман. Культовая вещь «Изображая жертву»: пьеса – фильм – роман. «Убить судью» – роман, переделанный из… романа. Абсурдность нашей жизни они живописуют так задорно, прикольно и легко, что иногда становится немного грустно.
Снайпер, Пепси, Хот-дог и Наташа отправляются в Турцию, чтобы отомстить лысому рефери, который в очередной раз засудил нашу сборную.
Nu-mi pot da seama daca mi-a placut sau nu cartea. A fost cu siguranță ciudata, neobisnuită.
Personajele au fost construite într-un fel straniu, un soi de parodie, mai ales Hot Dog si Pepsi, care păreau nici sa nu stie nici pe ce lumea se aflau.
Romanul e ambiguu: nici nu stii daca omul pe care il urmăresc este numitul arbitru cautat, nu stii daca reusesc sa il termine sau cum.
Per total, personajele mi se par gri, iar actiunea usor anostă, care nu este destinata sa fie plăcută de un public mai larg.
Cartea se citește ușor, chiar dacă nu știi rusa tare bine. Am înțeles că și traducerea în română e bună. Îi povestea a trei tineri și o tînără, care mai băutori, care mai narcomani, porniți să omoare un arbitru care, cred ei, a nedreptățit Rusia în finală.
Premiza îi foarte reprezentativă pentru ce urmează mai departe în carte: un amestec de absurd și realism, în cel mai bun spirit rus post-sovietic, oscilînd între comedie și depresie. Autorii fac mișto de literatura clasică rusă: la un moment dat, personajul narator ne zice că într-un roman rus clasic aici ar începe vreun monolog dramatic existențial, dar protagoniștii noștri trec peste acest moment cu ajutorul berii. Nu e doar o glumă meta. Într-un fel, arată cumva că și alcoolicii care fură benzină din parcări și trăiesc o viață anostă într-o bortă de orășel anonim din Rusia fac totuși parte din neamul lui Dostoievski.
Mă rog, cartea e în primul rînd o comedie: eroii ajung în Antalia, la hotelul unde e cazat arbitrul, și au diverse peripeții, la unele dintre care am rîs cu poftă. Dar, din cînd în cînd, cîte unul din personaje are cîte un moment de... aproape profunzime. Observațiile lor despre hotel, turism, capitalism, etc. mi-au amintit un pic de Homo Sovieticus al lui Zinoviev.
Nu prea știu ce să zic. Satirizează multe aspecte culturale și politice ale Rusiei contemporane, dar nu prea a fost pe gustul meu. Măcar de ar fi fost amuzantă sau tragică...