Magari domani resto

by Lorenzo Marone

Chiamarsi Luce non è affatto semplice, specie se di carattere non sei sempre solare.
Peggio ancora se di cognome fai Di Notte, uno dei tanti scherzi di quello scombinato di tuo padre, scappato di casa senza un perché.
Se poi abiti a Napoli nei Quartieri Spagnoli e ogni giorno andare al lavoro in Vespa è un terno al lotto, se sei un avvocato con laurea a pieni voti ma in ufficio ti affidano solo scartoffie e se hai un rottame di famiglia, ci sta che ogni tanto ti arraggi un po’.
Capelli corti alla maschiaccio, jeans e anfibi, Luce è una giovane onesta e combattiva, rimasta bloccata in una realtà composta da una madre bigotta e infelice, da un fratello fuggito al Nord, da un amore per un bastardo Peter Pan e da un lavoro insoddisfacente.
Come conforto, solo le passeggiate con Alleria, il suo Cane Superiore, unico vero confidente, e le chiacchiere con l’anziano vicino don Vittorio, un musicista filosofo in sedia a rotelle.
Finché, un giorno, a Luce viene assegnata una causa per l’affidamento di un minore. All’improvviso, nella sua vita entrano un bambino saggio e molto speciale, un artista di strada giramondo e una rondine che non ha nessuna intenzione di migrare.
La causa di affidamento nasconde molte ombre, ma è forse l’occasione per sciogliere nodi del passato e mettere ordine nella capatosta di Luce. Risolvendo un dubbio: andarsene, come hanno fatto il padre, il fratello e chiunque abbia seguito l’impulso di prendere il volo, o magari restare, trovando la felicità nel suo piccolo pezzettino di mondo?
Dopo l’esordio folgorante con La tentazione di essere felici e La tristezza ha il sonno leggero, la nuova, straordinaria prova narrativa di Lorenzo Marone.Con una piccola, grande femmena del Sud che proprio non ci sta a farsi mettere i piedi in testa.

Genres: Italian Literature, Fiction, Contemporary, Italy, Family

320 pages, Paperback

First published January 1, 2017

About the author

Lorenzo Marone è uno scrittore italiano. Laureato in Giurisprudenza, ha esercitato per quasi dieci anni la professione di avvocato. Ha pubblicato La tentazione di essere felici (Longanesi, 2015), La tristezza ha il sonno leggero (Longanesi, 2016), Magari domani resto (Feltrinelli, 2017), Un ragazzo normale, uscito sempre (Feltrinelli, 2018). A novembre del 2018 è uscita per Feltrinelli la raccolta Cara Napoli, che racchiude gli articoli pubblicati dal 2015 su La Repubblica Napoli e che è giunto alla seconda ristampa. Nel 2019 ha pubblicato, ancora per Feltrinelli, Tutto sarà perfetto.

Reviews

[Malacorda · Rating 1 out of 5]

Motteggiante fino all'esasperazione. Mi ha ricordato molto da vicino Il peso della farfalla di Erri De Luca. E non credo sia un caso che me li abbia entrambi regalati mia mamma. Tuttavia non le confesserò mai quanto poco mi siano piaciuti questi libri, se ne avrebbe troppo a male, e mi dispiacerebbe perdere l'abitudine - una delle poche sopravvissute nel corso degli anni - di regalarsi un qualche libro ogni tanto, natalizio e non.

Ma intanto Marone si contende la palma di "peggior libro dell'anno", a parimerito con La forma dell'acqua di Del Toro. Aggiungere ad una storiella banalotta tutte quelle frasette ad effetto, pseudo-poetiche e pseudo-filosofiche, pronte per la sottolineatura, che ti ripetono quanto è amara ma quanto è ironica e quanto è bella la vita, la vita è come una rondine, la vita è come una scatola di cioccolatini, and so on... frasette adattissime per aggiornare lo status su fb e su whatsapp con belle immaginette di fiori o gattini o bambini (e infatti ho scoperto: ecco dove le prende, mia mamma, quelle sfilze di banalità che poi pubblica sul suo status sul uazzapp... si vede che nella cerchia delle sue amiche funziona così), forse in quantità moderata la cosa può anche servire per dare un certo lustro all'opera altrimenti leggerina, ma se di questa roba ne riempi in ogni dove, pieno zeppo in ogni dialogo e in ogni pensiero della protagonista e dei suoi amici (credo che in napoletano il termine corretto sia 'mbuttonato), a me rende la lettura veramente indigesta. Se un autore credesse veramente nella sua storia, dovrebbe lasciare che fosse direttamente questa a raccontare com'è la vita ed eventualmente a trasmettere qualche insegnamento e/o emozione al lettore; ma se ha bisogno di puntellarla continuamente in questo modo, vuol dire che è lui il primo a non crederci. Procedo a togliere dalla wishlist La tentazione di essere felici, ora che so com'è, il solo titolo mi mette i brividi.

[Marius Citește · Rating 4 out of 5]

Napoli, enigmatic și fermecător. 

Camorra, răzbunare și teroare. 

În surdină muzica lui Pino Daniele, țipete de copii pe străzile înguste și murdare, nări invadate de mirosul mâncării prăjite ce intră alene pe fereastră, la orizont Cartierele Spaniole cu clădiri roase de igrasie fluturând în soare șiraguri de frânghii încărcate cu haine la uscat. Un cadru din romanul lui Lorenzo Marone, "Mâine poate am să rămân".

Și uite așa Napoli nu este doar un fundal, ci se transformă și căpăta rol important în această poveste din zilele noastre. Este scena în care umbrele și luminile animă și amplifică intriga. Redă însăși imaginea contradicției bine-rău, zi-noapte. Exact ca și numele protagonistei, Luce di Notte, figură complexă și greu de cucerit.

Completând gama tipologiilor, autorul orchestrează o serie de personaje, care, frizând filozofia și ironia, ne destăinuie fiecare propria-i istorie, cugetând totodată despre viață, familie și alegerile pe care le facem.

O ficțiune care te face să râzi, să plângi, să te îndrăgostești, care te emoționează de parcă ai fi alături de însăși Luce și trăirile ei.

[El Librero de Valentina · Rating 3 out of 5]

Tendrán que pasar unos días para procesar lo leído.

Por momentos convencida de estar leyendo una gran reflexión (más que una historia), un personaje sobresaliente, grandes frases, sin embargo hay algo...

[Simona Stoica · Rating 5 out of 5]

Dacă septuagenarul Cesare Annunziata a fost un protagonist excentric și imprevizibil în Tentația de a fi fericit, Luce di Notte, eroina nonconformistă din Mâine poate am să rămân, îngroapă câteva stereotipuri despre ce ar trebui să-și dorească o femeie și cum ar trebui să se comporte, preferând să fie diferită și să ia taurul de coarne, să provoace și să răscolească, să îi demaște pe bărbați și să le înfrunte pe femei, fără să-și nege propriile defecte și aspirații.

Lorenzo Marone a creat un cadru aproape ireal în Cartierele Spaniole, o zonă pitorească din Napoli, unde familia nu se înseamnă doar legături de sânge, amintiri și moșteniri. Involuntar, Luce formează în jurul ei un grup atipic, care nu încearcă să îi ofere lecții de viață sau să îi schimbe felul de a fi, ci o ajută să-și regăsească un echilibru și să-și dea seama ce își dorește cu adevărat, dacă viitorul ei se află în Napoli sau dacă a sosit timpul să plece pe legendara ei Vespa portocalie cât mai departe de locul în care își retrăiește constant traumele copilăriei.

Luce a fost delicios de ironică și brutal de sinceră. Mi-au plăcut la nebunie comentariile ei acide despre cei din jur, bârfele spumoase de la birou, autoanaliza severă și felul în care mi-a împărtășit misterele și secretele din propria ei familie, oprindu-se abrupt când atmosfera devenea sufocantă, doar pentru a relua firul narativ câteva capitole mai târziu.

Am surprins-o în atât de multe roluri: fiică, spion, avocată, prietenă, soră, iubită, dădacă, poate chiar și mamă și nepoată. Recunosc că mi-a plăcut mai mult de Cesare (ca protagonist), însă Mâine poate am să rămân este un roman mult mai complex și mai profund ca Tentația de a fi fericit. La fel ca Backman, Marone ilustrează cu vivacitate și umor situații și prejudecăți familiare, cu care ne confruntăm zilnic.

Uneori, le ignorăm, fiindcă avem impresia că nu avem puterea să aducem o schimbare, că efortul nostru ar fi mult prea mic ca să aibă un efect vizibil. Uneori, poate că dreptatea se află de partea noastră. Dar ne mai și înșelăm.

P.S.: Am râs cu lacrimi când Luce îl punea la punct pe șeful ei libidinos și pervers.

[Sandra Deaconu · Rating 2 out of 5]

Marone ține să ne arate și în acest roman cât de mult îi respectă italienii pe bătrâni. La fel ca în Tentația de a fi fericit, avem și aici o femeie de 30+ ani, care mănâncă în fiecare zi cu vecinul ei de peste 70 de ani, povestesc și dezbat diverse probleme. Cunoașteți multe persoane care fac asta? Eu nu am întâlnit pe nimeni, dar poate am greșit țara. 

Nu am suportat-o absolut deloc pe Luce, protagonista. Se plânge din orice, are apucături de femeie care își pune mâinile pe șolduri și țipă și are niște replici ieftine. De exemplu, când cineva rămâne cu gura căscată după o criză de nervi de-ale ei, ea îi spune să închidă gura, că intră musca. Când trebuie să ia atitudine, se blochează sau tărăgănează lucrurile. În schimb, se enervează din nimicuri și are accese de isterie. 

Nici scriitura nu m-a încântat, iar asta a fost tot vina tipei. Vorbește despre ceva din prezent, apoi își amintește ceva de acum n ani și face o paranteză de câteva pagini. Amintirile ei se intercalează, la fel și timpurile, iar asta doar m-a plictisit pentru că nu era ceva care să îmi merite atenția. Cum ar fi ziua în care ea și tatăl ei au făcut baie în lenjerie intimă, apoi s-au jucat ,,de-a râgâitul" sau locurile în care câinele ei urinează. Sunt trei, dacă vă interesează foarte mult. 

A fost o lectură ușoară și iritantă în același timp. Lipsită de profunzimea din celălalt roman, nu e cu nimic mai presus decât un roman chick-lit, ba chiar e mai slab pentru că aici nu avem nici romantismul acela care te face să zâmbești, ci doar o protagonistă care începe să aibă fantezii cu un bărbat străin peste care a căzut ca toanta pe stradă. Cam aici se încheie relația mea cu Marone, simt că am văzut cât poate. Mai multe citate aici: https://bit.ly/3bebdtb.

,,Îmi aduc aminte că bunica, într-o dimineață, când mă jucam cu o prietenă, m-a văzut prefăcându-mă că râd, cum fac uneori copiii, și a intervenit:
- Nenné, nu-ți risipi râsetele, că mâine o să-ți prindă bine!"

[Tatjana Sarajlić · Rating 4 out of 5]

"Sutra ću možda ostati" je roman o prijateljstvima, neobičnim, onima koja uvijek dobro dođu, da nas čupaju, vuku, održavaju; o porodici, o neophodnosti za rukom koja će te zagrliti kada treba, stisnuti ruku, šaku, šamar u ključnom trenutku...
Mnogo liči na "Sitnice koje život znače", ali to mu nekako nije mana.
Nekako mi je jedina mana što me podsjeća na američke porodične filmove, ali čak i uprkos tome pročitala sam ga u dahu.
Sviđa mi se ovaj Lorenzo, fin neki čovjek, družićemo se još...

[Sabrina Muzzi · Rating 5 out of 5]

Sono seduta davanti al pc, sulla pagina di goodreads, tentando di iniziare questa recensione, gi�� da un po', ma le parole proprio non vogliono saperne di venire fuori. E' sempre così, almeno per me, con i libri che amo di più, che mi fanno vibrare il cuore fino all'ultima corda, perchè è difficile riportare a parole, le emozioni provate leggendo.
Ci ho messo un po' anche a terminare di leggere questo libro, ma non come quando mi trascino a stento per giorni e giorni una lettura che non mi piace, sperando di arrivare alla fine in qualche modo e poi dimenticandola per sempre; in questo caso, l'ho fatto con intenzione, per godermelo fino in fondo, assaporando tutti i pensieri in esso contenuti, centellinando le emozioni per non far traboccare il cuore tutto in una volta. Perchè i libri di Lorenzo Marone questo fanno: smuovono il cuore come si stesse impastando una pizza, lo rivoltano da sotto a sopra, gli fanno fare capriole, passando dal riso al pianto e poi di nuovo dalla tristezza alla gioia, un po' come la vita. Marone ci presenta sempre i suoi personaggi in tutte le loro sfaccettature, scavando nel loro vissuto e nel loro animo, tanto che alla fine ci sembra che questi escano dal libro, per venire a sedersi vicino a noi, che ce ne innamoriamo e vorremmo averli come amici sempre, anche nella realtà. E così ora, assieme al mio nonnetto Cesare ed al mio amico Erri, c'è anche Luce a tenermi compagnia.
Luce è una donna cui la vita non ha mai regalato niente, se non delusioni ed abbandoni: cresciuta nei quartieri spagnoli di Napoli, abbandonata dal padre quando era ancora una bambina, cresciuta con una madre gretta e poco affettuosa, si è costruita addosso una corazza di durezza e sfiducia nella vita, per non soffrire più. Vive da sola in un appartamento piccolo ed ammuffito, lavora come avvocato in uno studio di un vecchio truffaldino che le fa la corte inutilmente per nascondere la sua solitudine, discute perennemente con la madre e si dice convinta di voler andare via di lì, per risolvere tutti i suoi guai. Di fatto, però, il suo è solo un modo per non guardare in faccia la vita, perchè se nell'affrontare le persone ha coraggio ed ironia da vendere, lo stesso non si può dire di quando si tratta di guardare in faccia le sue paure e speranze. Ci penseranno un cane senza "cazzimma", un vicino anziano e filosofo, un bambino speciale, una rondinella raccolta dalla strada, un francese sognatore, a far vibrare di nuovo il suo cuore, far uscire la parte più dolce nascosta in lei e farle capire che valga sempre la pena aprirsi alla vita per riceverne in cambio, assieme alle brutture, anche qualcosa di buono.
E mentre scopriamo qualcosa in più di Luce e degli altri personaggi che la accompagnano nel libro, scaviamo anche nel nostro di cuore, ritrovandoci nelle loro riflessioni e facendole nostre. In questo Marone è maestro ed è per questo che, se da una parte mi dispiace salutare i suoi libri, una volta finiti, dall'altra ne sono sollevata perchè, il mio cuore non è abituato ad una "ginnastica" del genere! Consiglio questo libro a chi voglia magari scoprire qualcosa di nascosto nei recessi del proprio animo, tirarlo fuori forse con un po' di sofferenza, per poi sentirsi, però, più leggero dopo.

[Jadranka · Rating 5 out of 5]

Odlican. Izmedu dosta redova punih humora proteze se u sustini prava zivotna filozofija.

[Maria Roxana · Rating 5 out of 5]

5 stele nu neapărat pentru scriitură, ci pentru seninătatea pe care mi-a dăruit-o!

Mi-a plăcut ”Tentația de a fi fericit”, dar ”Mâine poate am să rămân” mi-a atins sufletul, și cu siguranță va rămâne acolo, așa, ca un zâmbet. E o carte ca o simfonie care vorbește despre viață, familie, acceptări, plecări, dar și despre bucuria care se regăsește în lucrurile aparent banale pe lângă care trecem cumva nepăsători.

Luce di Notte (adică "lumina de noapte", un oximoron onomastic impus de un tată aventurier) mi-a amintit de Amélie Poulain, de seninătatea și de naturalețea cu care se confundă acest personaj.
O simfonie în imagini şi cuvinte a dragostei şi a luptei pentru realizarea viselor, dar și a bucuriei de a trăi! Acțiunea are loc într-un Napoli idealizat de o tânără obişnuită care îşi doreşte să aibă parte de dragoste şi, chiar mai mult, să-i ajute pe apropiaţii ei (dar şi pe oamenii pe care-i întâlneşte întâmplător) să devină ferici��i, ajutându-i din umbră să-şi realizeze visele şi să dobândească încredere în ei-înşişi.

Deschideţi-vă inimile şi bucuraţi-vă de această carte! Nu o tratați ca pe scriitură pe care să o supuneți comentariilor, e genul de carte pe care trebuie să o simțiți! :)
Trăiţi-vă viaţa şi nu o irosiţi amăgindu-vă cu lucruri materiale care sunt trecătoare. Atât de trecătoare..

”....lucrurile fără importanţă ne însoţesc întotdeauna pentru scurtă vreme, apoi le pierdem sau le uităm cine ştie pe unde. Cele pe care le iubim însă le păstrăm cu grijă, le agăţăm la gât şi le ducem cu noi. Lucrurile frumoase din viaţă, ascultă la mine, aproape întotdeauna ne supravieţuiesc.”

”— Părinţii ar trebui să-i înveţe pe copiii lor să urmărească pasiuni, nu planuri.
— Pasiunile îţi pot dărui şi un pic de fericire din când în când, planurile niciodată. Dimpotrivă, ţi-o alungă. Fericirea, vreau să spun. Pentru că te fac să-ţi muţi obiectivul mereu mai departe.”

”— Ei bine, şi ce-i cu asta? E nevoie şi de umbră din când în când. Te ajută să vezi mai bine lucrurile, pentru că prea multă lumină riscă să te orbească! Şi apoi, dacă n-ar exista întunericul, n-am putea aprecia lumina. Există un proverb african care spune: acolo unde e prea mult soare, e deşert…”

”Viaţa e o continuă schimbare de obiceiuri, prietenii, feluri în care acţionezi şi gândeşti, idealuri, iubiri, credinţă chiar, şi totuşi când te trezeşti pe neaşteptate în faţa unei vechi obişnuinţe, doar atunci înţelegi cât de mult ţi-a lipsit, cât te-a marcat fără să-ţi dai seama. Nu spun că trebuie să rămâi legat de ea pentru totdeauna, şi pentru că după mult timp se poate transforma într-o povară greu de dus, spun doar că faţa de masă aşezată cu grijă, farfuria cu paste şi cartofi m-au făcut să înţeleg că va fi întotdeauna un loc pentru mine pe lume, până când cineva îmi va lăsa o farfurie cu mâncare pe masă.
Alleria se ridică şi-mi linge mâna. Aplec capul şi-i întâlnesc ochii blânzi. Uneori mă întreb cum se poate cineva simţi singur pe minunăţia asta de planetă care găzduieşte miliarde de specii, plină ochi de viaţă, de fiinţe animale şi vegetale, de insecte şi persoane. Dar e chiar aşa, suntem cu toţii încontinuu în căutarea cuiva care să ne însoţească de-a lungul drumului, împinşi de la spate de dorinţa de a găsi iubirea eternă, fie ea a unui fiu, a unui tovarăş de viaţă sau a unei mame, şi nici măcar nu ne dăm seama că uneori e suficient un prieten care te aşteaptă cu masa pusă şi cu un mesaj pe uşa de la intrare, sau ochii umezi ai câinelui tău, care te priveşte fără vreun motiv anume.
N-aş vorbi de dragoste, un cuvânt tocit, aş vorbi mai degrabă de „atenţii“.
Ceea ce ne lipseşte, tot ce poate să ne facă să ne simţim mai bine, se găseşte în acest mic cuvânt pe care un câine îl cunoaşte mai bine decât noi: atenţii.”

”Siguranţa e ceva ce ne face să ne simţim morţi în timp ce ne pierdem timpul întrebându-ne de ce nu suntem fericiţi.”

” Poate pentru că încerc încă să umplu abisurile copilăriei; cel mai mare rău pe care ţi-l face un părinte absent e că rămâi toată viaţa cu ideea că, în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, trebuie să lupţi ca să meriţi dragostea şi fericirea.”

”Bunica Giuseppina nu avea prea multă şcoală, dar înţelegea viaţa mult mai bine decât învăţătoarele mele, şi, undeva, într-un colţişor al sufletului ei mucegăit de umezeala din casă şi din viaţă, ştia că, fără o mamă bună, nu există o copilărie frumoasă. Le datorez deci după-amiezilor petrecute afară, pe strada ei, mestecând Big Babol şi încercând să fac balonaşe tot mai mari, în timp ce ea se amuza privindu-mă şi râdea copios, faptul că am reuşit să pun deoparte, într-o cutiuţă pe care o păstrez încă sub pat, câteva amintiri frumoase. Uneori, mai ales noaptea, când nu reuşesc să dorm, întind mâna pe întuneric să caut cutiuţa şi mi-o imaginez plină de fundele colorate cu care ea îmi împletea părul, plină de Big Babol împrăştiate, de Tic Tac de portocale, de monede calde încă de la pieptul ei, de crochete fumegânde şi de biscuiţi, şi am aproape senzaţia că amintirile au mirosul acelor după-amiezi estivale, miros de căpşuni, portocale, friptură, cremă, umezeală, cafea, mare şi tuf. Mi se pare că am fost fericită, ca şi cum gâgâlicea aia cu cozi a fost o fetiţă ca multe altele, şi nu o fiinţă care lupta în fiecare zi ca să nu le arate celor două femei din preajma ei, şi lumii întregi, că avea înăuntru, sub ochii vii, nişte vânătăi care se formaseră de la multele mici lovituri pe care le primise de la viaţă.
Vânătăile acelea mă obligă să fiu azi aşa cum sunt. Pentru că, din păcate, putem să le dăruim altora doar ceea ce am primit, şi cel care a avut doar o îmbucătură nu-şi pierde vremea cu mofturi, şi atunci varsă pe masă tot puţinul pe care l-a pus deoparte, fără să facă diferenţa între frumos şi urât.
Indiferent dacă-i place sau nu.”

”Cu toţii ne dorim o viaţă plină de mari aventuri, iubiri imposibile, visuri de urmărit şi idei pe care să le punem în valoare. Cu toţii murim de nerăbdarea de a ne azvârli cu braţele deschise în lume, pentru a ne demonstra capacităţile, pentru a spune că valorăm ceva, pentru a atrage atenţia celorlalţi şi a găsi un sens acestui lucru imens, şi totuşi atât de mic, pe care-l numim viaţă. Seara însă, cu toţii ne întoarcem acasă şi ne aşezăm comod pe divan, aşteptând ca cineva să-şi vâre picioarele reci sub noi sau să ne spună că e gata cina. Nu le-aş numi simplu obişnuinţe, ci doar o manieră de a face bolta de deasupra noastră mai puţin impunătoare, ca să simţim că avem un loc unde sunt suficiente micile noastre gesturi cotidiene pentru a face ca lucrurile să funcţioneze.
Să fii rutinier nu e chiar atât de rău.
Copiii sunt rutinieri. Şi câinii.
Cele mai bune fiinţe din lume.”

”Viaţa e făcută din puţine momente importante, pe care, deseori, nici măcar nu reuşim să le observăm în timp ce trăim. Ele sunt mereu cu un pas în urma noastră şi, când întoarcem capul, totul s-a întâmplat deja şi e iremediabil schimbat, în bine sau în rău.”

” Păcat, aş fi întrebat bucuros dacă el are habar unde ajung toate vieţile care s-ar fi putut naşte din iubirile netrăite, din întâlnirile astea atât de scurte.
Dacă există undeva un loc magic, locuit de poveşti niciodată începute.”

”În bucătăria gălbuie se împrăştie sunetul gâtuit al unei voci bătrâne, care se foloseşte de o trompetă oxidată ca să ne explice că atunci când o clipă a fost intensă şi plină de iubire, se poate s-o retrăim la infinit, în întunericul pleoapelor închise.
Şi atunci, eu dansez până la capăt cu tine, bătrâne prieten, dansez cu această familie improvizată şi dansez şi cu viaţa, care uneori ştie să fie o doamnă şi stă să aştepte răbdătoare ca tu să încetezi să te mai agiţi inutil, înainte de a te invita, în sfârşit, să dansezi cu ea.”

”Luce, îţi aduci aminte ce ţi-am spus în noaptea dinainte să pleci în călătoria aia blestemată? M-ai chemat pentru că erai un pic speriată, iar eu ţi-am răspuns că e normal, dar că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de teamă, pentru că atunci nu reuşim să facem nimic în viaţă. Iar azi îţi spun, vă spun: nu plecaţi doar ca să fugiţi de ceva şi nu rămâneţi doar pentru că nu aveţi curajul să o luaţi pe drumuri noi. Fiţi mereu deschişi spre orice schimbare, alegeţi-vă un ţel şi urmăriţi-l, dar să ştiţi că se poate oricând da greş, pentru că nimeni nu e perfect. Şi să nu încetaţi niciodată să fiţi curioşi, pentru că şi curiozitatea e o formă de curaj (..)
Şi, dacă reuşiţi, iertaţi-mă, pentru că oricum nu veţi câştiga nimic dacă mă urâţi. Am fost un tată rău, e adevărat, dar am făcut cum am putut mai bine ca să creşteţi fără spaime, ca să vă învăţ să trăiţi liberi şi veseli.
Şi aşa aş vrea să fiţi întotdeauna: liberi şi veseli.
Ca tatăl vostru.”

[Michela De Bartolo · Rating 4 out of 5]

Affrontare queste pagine significa lasciarsi inebriare dal profumo di salsedine, dai colori del mare al chiaro di luna e dalle note della musica di Pino Daniele. Ma anche dall’odore di fritto che entra dalla finestra, dalle urla dialettali che risuonano nei vicoli dei Quartieri Spagnoli, dalla miseria di una vita che a volte sembra offrire proprio poco. Napoli non è solo sfondo ma assume un ruolo centrale in questa storia, con le sue ombre e le sue luci. Come la protagonista, che le contraddizioni le incarna già nel nome: Luce Di Notte.
Luce è una “femmena” vera. Dove la femminilità non si misura dalla taglia di reggiseno ma dalla forza e dalla tenacia con cui lotta per sé e per i suoi cari, difendendo i propri principi, senza farsi mettere mai i piedi in testa . Ma un giorno puoi alzarti e sentire che la vita da indossare è davvero troppo, troppo stretta. Un lavoro poco gratificante come galoppina di un avvocato viscido e trafficone ; un uomo con cui credevi di poter condividere il futuro e che invece se n’è andato, lasciandoti sola. Allora, forse, non sarebbe meglio prendere il coraggio a due mani, mandare tutto all’aria e andarsene all’inseguimento di sogni e avventure? E proprio mentre riflette, facendo riaffiorare brandelli di passato, nella sua vita entrano un cane trovatello, una rondine dall’ala spezzata, un vicino di casa paraplegico con cui condividere il pranzo e un bambino eccezionalmente educato, conteso da un padre camorrista e da una mamma volgare ma affettuosa, che combatte con le unghie per proteggerlo dalla delinquenza.
Lorenzo Marone ci regala un personaggio di grande forza empatica, di quelli che sanno fare breccia nel cuore perché, anche se eccentrici e un po’ sopra le righe, sanno parlare di noi. Perché nel groviglio di dubbi e incertezze, di finte corazze e debolezze, ci possiamo specchiare tutti. E quel senso di insicurezza e indecisione nell’indossare la propria vita non è una sensazione del tutto sconosciuta. Lo fa orchestrando un coro di personaggi che ci raccontano le proprie storie, parlandoci di vita, di famiglia e di scelte. Filosofeggiando un po’, ma soprattutto, con una penna ricca di disarmante sincerità e tanta, tanta ironia.

[Ardeleanu Lala · Rating 4 out of 5]

4.5 ⭐️ ❤️

[Michelle Emmae · Rating 2 out of 5]

Mai come questa volta sono stata indecisa sul voto "in stelline". 3 mi sembrano troppe e 2 poche, il giusto forse sarebbe 2 e mezza o tre scarse. Il motivo della mia indecisione è dovuto al fatto che di questo romanzo ci sono state delle cose che mi sono piaciute molto, mentre altre proprio per niente.
Avevo comprato questo libro già da un po' e, viste le recensioni entusiastiche che avevo letto, aspettavo il momento giusto per gustarmelo con calma. Quando arrivata faticosamente a metà libro ho avuto un momento di crisi e volevo abbandonarlo sono rimasta molto delusa. Ho addirittura ricontrollato se stavo realmente leggendo lo stesso romanzo delle recensioni o se per caso ne avevo aperto un altro per sbaglio. Ho comunque deciso di continuare. Devo dire che dopo la metà, quando si inizia ad entrare realmente nel tema della storia, mi è iniziato a piacere.
Mi sembra quindi doveroso entrare nel dettaglio di cosa mi sia realmente piaciuto e cosa proprio no.
Mi è piaciuto molto il tema del romanzo, restare o partire, analizzato a fondo dall'autore in molte sfaccettature sia attraverso i dubbi e le riflessioni della protagonista, Luce, che nel vissuto dei personaggi di contorno: il padre, il signor Vittorio, il fratello, l'artista di strada, ognuno offre la sua prospettiva e la sua soluzione più o meno convinta o felice.
Mi ha incantato la descrizione di Napoli, vista attraverso lo sguardo innamorato dell'autore. Napoli in questo romanzo più che l'ambientazione del romanzo sembra quasi essere un altro personaggio con i suoi odori, suoni e colori. Avrei preferito che l'autore avesse scelto un quartiere meno "etichettato" e ci avesse mostrato una sua Napoli più intima e vissuta, ma ne comprendo la scelta funzionale nel contesto.
Mi piace molto la vena sarcastica, ironica e tagliente dell'autore che mi ha fatto sorridere in più di un'occasione"Luce Di Notte è il mio nome completo. Lo so, non è un nome, è ’na figura e merd’"
"Per tanto tempo è stato un noto avvocato matrimonialista, praticamente non c’è stata coppia negli ultimi quarant’anni a Napoli che non si sia insultata davanti e per tramite dell’avvocato Geronimo"
Mi è piaciuto anche il messaggio positivo sulla vita ed i suoi valori che l'autore cerca di trasmettere: l'amicizia, la famiglia, l'amore incondizionato. L'autore si focalizza sulla Napoli della brava gente, che si rimbocca le maniche per un futuro migliore e lotta per aggiustare il suo piccolo angolo di mondo. La camorra non viene ignorata, essendo comunque una componente della vita a Napoli, ma tratteggiata con sapiente delicatezza :"Camorra è una parola che qui non si usa, non si può pronunciare. Qui al massimo si parla di Sistema, intendendo con questo termine un qualcosa di organizzato. Qui la camorra puoi anche far finta di non vederla, se ti riesce; lei ti cammina accanto, ti sfiora come una leggera brezza primaverile e ti sconcica un po’ i capelli. Distrattamente allunghi una mano ad acciuffare la ciocca ribelle per riportarla dietro l’orecchio, e torni alla tua vita. Perché tanto che puoi fare, prendertela con il vento?"
Starete pensando, cosa non ti è piaciuto allora?
La prima cosa che non mi è piaciuta è la protagonista, Luce. Luce viene descritta come una donna forte, combattiva, "cazzuta". In realtà è una persona ferita, dubbiosa, chiusa in se stessa e molto arrabbiata ma al contempo idealista e sognatrice. Il personaggio è ben delineato e coerente, ma non mi convince come donna. Quello su cui sono profondamente in disaccordo è l'idea stereotipata ed antiquata che una donna "cazzuta"si debba comportare come un uomo, che faccia a pugni, sia trasandata, sia aggressiva e reagisca in modo spropositato come un maschio alfa dei peggior romanzi rosa. A me questo punto di vista sembra molto poco femminile, stereotipato (lo ripeto), superficiale, antiquato nonchè irritante.
"Il risultato finale è una specie di femmina di bassotto incazzata che proprio non riesce ad accettare che qualcuno le pesti i piedi e che il più forte vinca sempre sul più debole"
Agghiacciante e superficiale il paragrafo in cui Luce ricorda la sua mancata gravidanza, raccontato con la stessa leggerezza con cui si potrebbe raccontare di aver perso un ombrello in taxi. Penso che
l'autore dovrebbe eliminare interamente quella parte, che risulta di una insensibilità quasi offensiva e non aggiunge niente alla riscoperta del lato materno di Luce dopo l'incontro con Kevin, che invece è molto bello.
Il racconto risulta, soprattutto nelle prima metà, lento e pesante a causa delle decine e decine di digressioni, a mio avviso completamente inutili, su ogni piccola cosa (la scelta del nome, la passione del padre per il calcio, lo zucchero filato) che spesso e volentieri fanno perdere il filo del discorso.
Pesanti anche le continue elucubrazioni sull'esistenza e le "lezioni di vita", che sembrano tratte da una collezione di frasi dei baci perugina:
"bisogna avere il coraggio di mettere le mani nel fango, se vuoi trovare l’oro”
"..che quando piove e c’è il sole, quasi sempre dopo compare l’arcobaleno.”
"Perché al mondo si impara a stare anche e soprattutto cadendo, sbucciandosi un ginocchio e sanguinando. Nessuno ha mai assorbito nulla da un giorno di quiete."
"La sicurezza è quella cosa che ci fa sentire morti mentre perdiamo le giornate a riflettere sul perché non siamo felici."
"Si dice anche che il tempo rimargini le ferite, che una mattina d’improvviso ti svegli e ti accorgi che hai smesso di soffrire e non hai più bisogno delle vecchie catene che ti laceravano i polsi senza che tu te ne accorgessi"
"se c’è un solo elemento, su questa piccola palla piena di odio che chiamiamo Terra, capace di mostrarci la bellezza del tutto che ci attornia, questo è l’amore"
"Tanto lo so che le cose belle durano poco e si sciolgono giusto un attimo prima di trasformarsi in abitudini"
.......
Ulteriore nota stonata è a mio avviso l'uso misto di italiano e napoletano che mi ha spesso distratto dalla narrazione e l'ho trovato irritante. Vada pure per il napoletano nei discorsi diretti per caratterizzare meglio alcuni personaggi, ma che senso ha inserire qua e là nel mezzo della narrazione in italiano dei termini in napoletano?Non lo capisco, ma non mi piace.
"Come nome per una rondine è ’nu poco strano, a dire la verità.."
"A un certo punto, ce sta poco ’a fa, devi girare le spalle e guardare dritto in faccia il tuo passato, altrimenti quello continua a seguirti come un cagnolino al quale hai dato un pezzo di pane."
Concludendo, l'idea era buona, ma il libro mi sembra più una bozza da revisionare che un romanzo compiuto.

[Roxana Cora · Rating 5 out of 5]

O carte frumoasa, cu citate pe care am simtit nevoia sa le salvez. Prin optimismul ei, per total mi-a lasat o impresie placuta.

[Bezimena knjizevna zadruga · Rating 3 out of 5]

Objektivno gledano, ovo je ispodprosečno štivo, plitko je, a ne samo pitko, na trenutke se pretvori u sapunjavu seriju od 250 epizoda koje više ne idu ponedeljkom u predvečerje, a ukupno gledajući ostavlja utisak scenarija za film koji će, sa malo sredstava, biti snimljen kao deo produkcije predviđene za emitovanje tokom novogodišnjih praznika, kad svi imamo potrebu da se raznežimo, pojednostavimo i obećamo sebi i drugima da ćemo biti dobri, bolji i još bolji. Iscrtan je polupredvidivim događajima, poluklišeiranim likovima i zapravo nema ništa što bi ga preporučilo za kvalitetno i pažnje vredno čitanje.

No, subjektivno gledano, sve je zapravo stvar trenutka i osećaja koji će se javiti u baš tom i nijednom drugom trenutku. A ovaj je roman došao u pravo vreme da opusti, odmori misli od teških i tromih čitanja, da razigra maštu, da razveseli i pojednostavi dan. Došao je u trenutku koji će ga ovekovičiti kao divnu knjigu. Povrh svega, kao i gotovo svakoj pisanoj italijanskom rukom, ona vrišti od života, ona je vrckava, ona pulsira, ona ima neodoljivi šarm Napulja. Napulj je najknjiževniji grad na svetu, mislio sam i pre. Sad bih prosto da idem tamo.

I tako, u susretu subjektivnog i objektivnog, kad spojite kupus i meso, sarma. Ukusna sarma. Novogdišnja. Ne slavska.

[Antonella Imperiali · Rating 5 out of 5]

Ho letto più di una recensione su questo romanzo, tutte molto favorevoli; è già stato detto tutto e di più ed io non potrei, condividendole appieno, aggiungere nulla di più, nulla di nuovo.

Ma qualcosa la tiro fuori anch'io.
E inizio da questo stralcio...

"... è proprio in un brivido che si racchiude tutta la nostra piccola vita, mia cara Luce."

Solo che con questo libro il brivido è continuo... le emozioni a volte mozzano il fiato... gli occhi riflettono spesso, spessissimo, le parole scritte e reagiscono istintivi e inconsapevoli.
Bello, bello, bello...
Bella Luce, belle le persone di cui si circonda pur con i loro difetti (ho letteralmente adorato Don Vittorio!), bella la sua determinazione, la sua speranza, bello, bellissimo il suo coraggio.

Tanta Napoli, tanto napoletano, forse troppo, elementi un po' ingombranti, ma senza sarebbe stato un altro romanzo.

Grazie, Lorenzo, per aver portato anche nella mia vita, più di un brivido, tanta emozione, gocce di pura poesia e un po' di Luce.

[La Biblioteca di Eliza · Rating 5 out of 5]

Dovete sapere, cari lettori, che scrivere una recensione non è mai cosa facile. Se non lo avete mai fatto e volete cimentarvi vi do un consiglio, partite da un libro brutto. No, non è un consiglio del cavolo, fidatevi, perchè la prima volta non si scorda mai e se partire da un libro bello poi fate la mia fine, vi inchiodate ore davanti al computer a cercare di raccapezzare nella vostra testolina un inizio decoroso da scrivere...e come vedete non ci sto riuscendo un granché bene. Il fatto è che se un libro vi piace voi vorreste scrivere tutto, ma proprio tutto, e mica potete! E poi vorreste dire cosa vi ha lasciato ogni personaggio, ogni pagina, ogni riga... e pure qua, mica potete. E allora vi resta una sola cosa da fare: provarci, cercare di spiegare nel miglior modo possibile il piccolo, meraviglioso mondo racchiuso in questo libro.

continua>>>>
http://labibliotecadieliza.blogspot.i...

[Tijana · Rating 5 out of 5]

„Kada sve izgleda crno, zvati se Luče (svjetlost) nimalo nije lako.“
„Sutra ću možda ostati“ je priča o tridesetpetogodišnjoj Luče di Note, ambicioznoj pripravnici nekonvencionalnog izgleda i neukrotivog karaktera. Luče je žena kojoj život nije dao ništa osim razočarenja i napuštenosti. Odrasla je u španskom kvartu u Napulju, napuštena od strane oca kada je još bija dijete, izgradila je debeo oklop nepovjerenja u ljude i život. Nezadovoljna poslom i privatnim životom, nakon prekida duge veze, Luče se nalazi pred izborom – pobjeći od svega, poput njenog oca, ili ostati u Napulju i naći sreću i ljepotu življenja.
Centralne teme su ljubav i porodica. Ovaj roman nas uči da suočavanju sa budućnošću i ranama iz prošlosti ne zahtjeva samo hrabrost nego i slušanje instikta i gledanje sebe, a ne iza sebe, i da promjene ne treba da budu izvor naših strahova.
Lorenco Marone učini svoje likove toliko živim da mi se čini kao da nakraju izlaze iz svojih knjiga, i sjednu pored nas, da ih zavolimo i poželimo da ih imamo za prijatelja

[Anna Giovane Reader · Rating 5 out of 5]

Un romanzo dove, piuttosto che il sole, schizzechea, un romanzo che profuma di panni stesi, propri e altrui, dello sfrigolio del ragù nella pentola la domenica. Un romanzo che infonde coraggio, il coraggio di restare e di prendere la vita, e tutto quello che ci riserva, a piene mani, correndole incontro, a braccia aperte, pronti a ricevere ma anche a donare. Perché andare via è per i codardi, restare è solo per i coraggiosi!
Recensione completa sul blog: http://appuntidiunagiovanereader.blog...

[Marija Đurđević · Rating 5 out of 5]

„Ako hoćeš da nađeš zlato, moraš imati hrabrosti da kopaš po blatu.“

Čovek zbog kog želim da posetim Italiju i njegov čuveni Napulj koji oživljava u svojim romanima kroz likove koji vode svoj svakodnevni život. Svi oni su tako obični, žive i vode uobičajen život, sa svim usponima i padovima, i još je bitnije što niko nije savršen. Ali Lorenco tako piše nenametljivo, stilski šarmantno da je svaka reč baš tu gde treba.
I zbog toga volim sve ono što on nama čitaocima servira, priču koja je naizgled jednostavna, a u svakoj priči spoznamo deo sebe.

Luče di Note (noćno svetlo) je žena u tridesetim godinama, snažna i svoja, zbog svog neobičnog izgleda suočava se sa okolinom i predrasudama. Radi kao pripravnik uz iskusnije advokate u jednoj firmi, i sama teži da postane uspešan advokat. Jedan neobičan slučaj koji joj biva poveren, dovešće je do poznanstva sa Karmen i njenim sinom Kevinom, dok je Karmen u ratu i borbi za starateljstvo sa svojim bivšim suprugom. Iako joj je otac preminuo godinama unazad, ona nam kroz roman govori o svojoj disfunkcionalnoj porodici, teškom detinjstvu i jednom trenutku koji će promeniti ceo njen život. Hladan porodični odnos, nezadovoljstvo poslom, pritisak koji joj grad u kome je odrasla postaje breme, dovodi je do izbora da li želi da ode, napusti sve, i okuša sreću u belom svetu. Ili da pak nauči da živi s demonima prošlosti i da u svom gradu zasnuje život ispočetka. U toj odluci pomažu joj Kevin koga je zavolela kao svoje dete, don Vitorio sa pričama o propuštenoj ljubavi i mudrošću kakva nam je svima potrebna, pas Veseli koji joj je slučajno ušao u život onda kada joj je najviše bio potreban, jedna povređena lasta i francuski umetnik.

Mogu da kažem da sam se sa glavnom junakinjom baš poistovetila, te sam pred kraj romana pustila i suzu. Knjigu sam fotografisala nebrojeno puta, jer je bogata predivnim rečenicama. Lorenco, nikad nije izneverio moje poverenje, i na tome sam mu beskrajno zahvalna. Još razmišljam o knjizi i tužna sam što sam je završila, što nije trajala bar za sto strana više. Na početku se nisam odmah povezala s junacima i mislila sam da ću dati ocenu manje, ali sam znala da će me pisac u jednom trenutku vezati za celokupnu priču, tako je i bilo.

„Iskreno opraštamo samo onom koga više ne volimo, Luče, slušaj šta ti kažem. Zato roditeljima skoro nikad ne možemo da oprostimo.“

[Stefania Crepaldi · Rating 5 out of 5]

Quando leggo un romanzo che mi fa ridere e piangere; che mi colpisce e schiaffeggia; che mi fa riflettere e insegna, il tutto quasi in ogni pagina… beh, mettere in fila delle parole per rendergli giustizia diventa complicato, una responsabilità.

E così il 9 febbraio è arrivata Luce Di Notte, una donna piena di spessore, smania di vivere e senso di giustizia, che ci trascina nei Quartieri Spagnoli, a Napoli, e condivide con noi un pezzo della sua storia.

Leggere questo romanzo è stata un’esperienza di vita preziosa.

Mi sono rivista molto nella protagonista, soprattutto nella sua freva, che non è solo febbre, come ci spiega l’autore, ma è una sorta di smania che ti prende e non ti lascia, costringendoti a cercare cercare cercare, fino a quando non individui quella spina che ti pungeva e che sai di dover togliere per poter vivere meglio.

Luce è una donna che non è ancora riuscita a scendere a patti con il suo passato, con l’assenza di radici che spesso ci lascia smarriti nella vita, e ci fa desiderare di essere tutto il contrario di ciò che siamo destinati ad essere.

La donna inizia un percorso, una vera e propria evoluzione, circondandosi di persone che al resto del mondo possono sembrare sgarrupate, ma che si stringono attorno a lei, mostrando al lettore, ancora una volta, che il concetto di famiglia è quanto di più libero possibile. Famiglia è chi ti si stringe attorno quando serve e come serve. 

"Abbiamo bisogno di conservare un po’ del nostro percorso infantile, anche solo un ricordo che ci aiuti a trasformare la realtà in qualcosa di più romantico e colorato. Alcuni, ogni tanto, ci riescono, molti, invece, nemmeno ci provano. Solo pochissimi ne fanno una ragione di vita: sono i sognatori, quelli che la gente chiama pazzi."

Luce è una donna così desiderosa di mettere radici e di conoscersi, così intenta a cercare un equilibrio, da incolpare il mondo che la circonda di non averle dato abbastanza. Eppure, è proprio quando smettiamo di trovare delle scuse esterne per le nostre incapacità e debolezze, che cresciamo davvero. Quando facciamo pace con chi siamo stati e con chi avremmo voluto diventare, solo allora le radici si fanno profonde e l’equilibrio da precario diviene saldo.

Perché la più grande manifestazione di coraggio, spesso, è restare.

[Giuls · Rating 4 out of 5]

Più 3,5 stelline

Non avevo mai letto niente di Marone, anzi, devo ammettere che fino a qualche mese fa nemmeno lo conoscevo, però non ho potuto non acquistare questo libro, contando che mi è stato consigliato su più fronti.
Che dire? Beh, il libro è molto bello, con un tema molto forte, eppure ci sono state alcune cose che non mi hanno convinto del tutto e mi hanno lasciato interdetta. Per cui anche il voto, 3 stelline e mezzo o 4?, è stato difficile da stabilire. Esattamente come questa recensione sarà difficile da fare.

Partiamo dagli aspetti positivi: in primis vi è la trama. Molto bella e ben articolata, ma soprattutto molto forte. I temi che si intrecciano sono tanti, ma tutti profondi e ben caratterizzati: partire o restare, l’amore, l’amicizia e la famiglia e i veri valori di ognuno. La vita, in pratica. La vita a Napoli, in particolare, fatta di gente che prova in tutti i modi a migliorare il luogo in cui vive e di Camorra, che a mala pena dev’essere nominata.
Come detto, tutti temi molto forti, che si intrecciano con maestria creando un racconto unico.
Un racconto le cui fila sono tirate dalla protagonista Luce, un personaggio all’apparenza forte, ma in realtà ferito e ormai fragile. Una donna dalle mille sfaccettature e dai mille dubbi. Una persona umana, e non la classica ragazza perfetta dei romanzi.

Le note negative, invece, riguardano principalmente alcuni flashback, più che altro il fatto che li ho trovati eccessivi come numero, ma soprattutto lo stile, l’uso continuo di frasi e parole in napoletano. Ok, ho capito che ci stava e che servivano a rispecchiare in pieno l’ambiente in cui vivono i personaggi, però io spesso non ci capivo nulla. Spieghiamoci: sono una ragazza nata e cresciuta in Piemonte, figlia di Lombardi e se qualcuno mi parla in uno di questi due dialetti non capisco nulla di nulla, per cui figuratevi le mie conoscenze di napoletano! Devo dire che molto spesso mi sono trovata a dover cercare su internet che cosa volessero dire certe parole o frasi, perché altrimenti mi sarebbe stato impossibile continuare la lettura.

[Marina · Rating 5 out of 5]

Една кратка рецензија.

Лоренцо Мароне е за мене непознат автор, ама пријатно ме изненади и во иднина редовно ќе му се враќам. Книгава одамна ми стоеше на полица и дури сега некако ѝ дојде време за читање. Насловот е Sutra ču možda ostati и ми дојде како освежување после неколкуте трилери. Главниот лик се вика Луче ди Ноте или во превод Светлина во ноќта. А нејзиниот живот е, според неа, сѐ, само не обвиен со светлина. Типката има триесет и пет години, штотуку ја откачува долгогодишниот дечко и за првпат почнува да живее сама. Во животот не ѝ цветаат рози, таа сѐ уште жали по луѓето кои ја напуштиле, татко ѝ, баба ѝ, дечкото. Од една страна, таа сака да напушти сѐ и да почне нов живот, а од друга страна, не сака да биде иста како оние кои ја напуштиле. Работите почнуваат да се менуваат кога во животот ќе ѝ влета малото куче Веселко, стариот сосед во инвалидска количка и едно детенце по име Кевин. И малку по малку , Луче го сфаќа вистинското значење на зборот семејство.

Морам да признаам, искрено сум воодушевена од целата приказна. Не знам дали да ја класифицирам во италијански чик-лит или топла семејна драма. Авторот е машко, а толку добро доловил еден женски лик. Типката е закон! Луче има коментар за сѐ, став за сѐ, карактер на ниво! А срце за тројца! Со нејзе можеш и да се смееш и да плачеш, и многу да пцуеш. Нејзината приказна изобилува со сарказми, хумор, класичен италијански инает, па дури и плеткање со мафија. Ептен ми се допадна начинот на раскажување на целата приказна и начинот на кој со хумор се раскажани многу животни вистини. Топла приказна за пријателството и семејството, за простувањето и за помирувањето. И сето тоа зачинето со боите и мирисите на Неапол и наполитанската култура.

Од мене топла препорака.

[Jessica · Rating 4 out of 5]

Luce è una protagonista con la cazzimma, come si suol dire. Una donna che affronta la vita come meglio può e che ci porterà con lei tra i vicoli dei Quartieri, in una Napoli umida e salmastra, abitata da brutti ceffi e buffi individui, dove ogni tanto però spunta il sole e la bellezza esplode anche in quei viottoli.
Una storia bellissima in cui si alternano ironia e riflessioni sulla vita, con la giusta dose di spensieratezza e serietà e qualche tocco di napoletano ben incastrato in una trama che prende forma sotto i nostri occhi, insegnandoci che a volte " 'a vita è complicata e una risata la rende più leggera."

E' il primo libro che leggo di questo autore ma recupererò gli altri perché mi piace come scrive: uno stile accattivante, una scrittura leggera ma mai banale. Mi ha conquistata fin dai primi capitoli.

[Marija Milošević · Rating 4 out of 5]

Za mene , "Sitnice koje život znače" ostaju omiljene, ali im se, zbog nekih stvari koje sam ovde primetila, moram jednom vratiti.
Imam osećaj da su određeni citati (koji su instagramabilni, poetični i koje označavamo i prepisujemo u sveske) samo dodati u nekoj od finalnih verzija knjige, jer mi se ponekad ne uklapaju u ceo tok misli glavnog lika. Bez obzira na to, uživala sam i u tim citatima, a i u knjizi. Luče ima psa kog zove "Blistavi Um" i to je otprilike dovoljno da se ja kao jedan ozbiljan kritičar slomim u oduševljenju. Hvala lepo.

[Jovana Đurić · Rating 4 out of 5]

Vagala sam između 4 i 5, i čak sam zbog kraja htjela dati 5, ali to bi bio poraz za ,,Sitnice koje život znače", koja je fenomenalna.
Jedina zamjerka zapravo jeste nekako diskrepanca između toga kako se Luče ponaša i razmišlja u odnosu na njene godine. To je sad opet i lična predrasuda, ali nekako mi se moje godine (25) više poklapaju sa ovakvim stavovima i životnim situacijama, nego koliko je njoj dato (35). Što ne znači da je svim starijim osobama život riješen, jer, kako to znamo, život nema pravila.
Svakako je ok knjiga sa dosta divnih trenutaka i citata.

[Georgiana Oancea · Rating 5 out of 5]

O carte foarte bună. Simt nevoia să mă opresc după fiecare capitol și sa mă bucur de ceea ce am citit.
Mi-am găsit un autor preferat.

[Monica Coppola · Rating 4 out of 5]

Luce di Notte. E i suoi pensieri, il suo essere tutta d'un pezzo per arginare il dolore, i desideri, le ferite del passato. Per prevenire quelle future. Luce che si barcamena tra un lavoro di avvocato che dovrebbe sorprenderla e non lo fa, e quello di baby sitter per caso, che dovrebbe indispettirla e non lo fa.
Luce che brilla di giorno, quando pranza (senza cucinare è ovvio) con Vittorio, che pronto a dispensare perle di filosofia ma solo quando gli va. Luce che ride con Cane Superiore, anche detto Alleria e viceversa, che è comparso proprio quando c'era bisogno di qualcuno che le spettinasse il cuore con una carezza soffice e pelosa, che inciampa tra le intercapedini imperfette della vita come nei piedi di una statua vivente, che in realtà parla francese e non solo.
Luce e una cassetta, sì proprio quella che per sentirla devi schiacciare il tasto play e trovare anche un registratore e tu mica lo sai se ti va di farlo davvero, perché i ricordi poi se li riavvolgi fanno un male cane. E poi è del presente che lei si deve occupare che già c'è poco spazio per quello.
E adesso lo deve allargare per fare spazio a Kevin, il bimbo di cui è appunto molto più amica che baby sitter, ma anche Carmen la madre del piccolo che forse è qualcosa in più di un vuoto a perdere di risate , una madre troppo presa da orli, spilli e catechesi (ma solo all'apparenza) e primavera, una rondine che ancora non sa volare. Come Luce del resto.
Che dovrà rimodellare il suo presente e digerire uno zucchero filato indigesto per capire se vale la pena restare o scegliere di volare da un' altra parte.
Un bel romanzo che si snoda attraverso al voce viva e nitida della protagonista, con un uso sapiente e ben calibrato del dialetto, sempre comprensibile e mai inopportuno, con una carrellata di personaggi tratteggiati a dovere, sullo sfondo realistico dei Quartieri Spagnoli e di una Napoli verace che sa coinvolgere e appassionare.

[Laura Frunza · Rating 3 out of 5]

Am avansat foarte greu cu cartea asta, nu știu de ce dar nu m-a prins. Am vrut s-o termin ca să nu las cărți începute și neterminate, așa că am citit-o mai pe sărite în a doua parte. Povestea în sine e simpatică dar sunt atât de multe divagații că la un moment dat a început să mă plictisească. Cred că e o carte bună dar care m-a prins pe mine într-un moment prost.
Aș asemăna-o puțin cu ”Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani”, dar evident nu e la fel de ”spot on” ca aceea, iar Luce, protagonista (care are 35 de ani, apropo), e o tipă foarte directă și genul de femeie ”no bullshit”, mi-au plăcut ieșirile ei verbale față de șef, față de colegi și chiar față de maică-sa și, evident, momentele din copilărie când a demonstrat că nu e doar o fată delicată ci o femeie bătăioasă gata de orice pentru a-și apăra familia.
În rest, subiecte tipic italienești, familia supra-protectoare, catolicismul, mafia, sărăcia, dar abordate într-o manieră neapăsătoare. Cu siguranță ar fi meritat mai multă atenție din partea mea, așa că poate o voi relua la un moment dat.

[Stil de scriitor · Rating 4 out of 5]

Poate am să rămân este o carte solară, care te emoționează și care te surprinde în același timp. Uneori îți smulge zâmbete, alteori lacrimi. Cred că este o carte potrivită pentru relaxare, mai ales că se citește repede și găsești în ea povești interesante. Recomand să o citiți, la fel și Tentația de a fi fericit. Posibil să aflați răspunsul la multe întrebări legate de fericire și de existența noastră.

https://www.stildescriitor.ro/2022/05...

[61pat · Rating 4 out of 5]

Che dire..da non perdere ! Perché la storia è bella, i personaggi sono così ben costruiti da sembrare reali, soprattutto la nonna e don Vittorio. E poi gli squarci di Napoli, le espressioni così colorite, non potete non leggerlo!