What do you think?
Rate this book
Rădăcina de bucsau
„Cartea mea este despre cautarea de sine, despre iubire si ura, acel amo et odi al cuplurilor dintotdeauna, despre a crede si a nu crede in acelasi timp, despre decrepitudine si demnitate in acelasi timp, despre lasitate si eroism in acelasi timp, despre una, despre alta, ba chiar despre un gindacel cu elitrele verzi-smaragdii sau despre floarea galbena de dovleac, deschisa ca pilnia unui gramofon.“ (O. Nimigean)
„E de trei ori mai dihai decit Moartea domnului Lazarescu, spunea Dan C. Mihailescu. Asa e. A judeca insa Radacina de bucsau drept un roman strictamente realist inseamna a-i rata complet planul de adincime; care e, nu ma sfiesc s-o spun, acela al unui mare roman mistic. Liviu, personajul-narator, e un hibrid intre Aliosa si Ivan Karamazov; iar romanul devine eposul unei constiinte care nu poate sa iubeasca lumea pe care vrea s-o iubeasca. Dar neputinta de a iubi e iadul, ne invata acelasi Dostoievski; asa incit Radacina de bucsau e romanul unei initieri in infern. Cum care infern? Acesta al nostru, al tuturor. Chiar si al domnului Lazarescu, cum bine spunea D.C.M. Nu mai putin insa si romanul unei nostalgii a paradisului.“ (Radu Vancu)
„E de trei ori mai dihai decit Moartea domnului Lazarescu, spunea Dan C. Mihailescu. Asa e. A judeca insa Radacina de bucsau drept un roman strictamente realist inseamna a-i rata complet planul de adincime; care e, nu ma sfiesc s-o spun, acela al unui mare roman mistic. Liviu, personajul-narator, e un hibrid intre Aliosa si Ivan Karamazov; iar romanul devine eposul unei constiinte care nu poate sa iubeasca lumea pe care vrea s-o iubeasca. Dar neputinta de a iubi e iadul, ne invata acelasi Dostoievski; asa incit Radacina de bucsau e romanul unei initieri in infern. Cum care infern? Acesta al nostru, al tuturor. Chiar si al domnului Lazarescu, cum bine spunea D.C.M. Nu mai putin insa si romanul unei nostalgii a paradisului.“ (Radu Vancu)
512 pages, Mass Market Paperback
First published January 1, 2010
4 people are currently reading
211 people want to read
About the author
Ovidiu Nimigean
20 books23 followersPoet, prozator, eseist, publicist și traducător.
A urmat cursurile Liceului George Coșbuc din Năsăud între 1976-1980. A absolvit în 1988 Facultatea de Filologie din Iași. Este membru, din 1998, al Uniunii Scriitorilor din România; membru, din 1999, al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România; fondator și fost președinte al grupului literar ieșean Club 8.
A urmat cursurile Liceului George Coșbuc din Năsăud între 1976-1980. A absolvit în 1988 Facultatea de Filologie din Iași. Este membru, din 1998, al Uniunii Scriitorilor din România; membru, din 1999, al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România; fondator și fost președinte al grupului literar ieșean Club 8.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 13 of 13 reviews
July 29, 2022
Există o frază a lui Drieu în roman care descrie cel mai bine status-ul personajului principal, Liviu: ˵...pas d'argent, pas d'amis, pas de femme, pas d'enfates, pas de Dieu, pas de métier ˝. Apoi este personajul mamei, Hareta, magistral croit/integrat în procesul degradării vieții lui Liviu. Satul ardelean frust în decrepitudinea sa dată de depopulare,sărăcie,răutate,bârfă. Și limbajul. O minunăție! Dialoguri neaoșe atât de reale. Magistral roman,nu știu cum de m-a ocolit atâta timp (apărut în 2010,parcă). Deși voi fi în vacanță voi face tot posibilul să particip la clubul de carte unde , sigur, vom afla despre paliere de care n-am amintit. A, și l-am citit în varianta electronică.
August 13, 2022
Deşi am încercat să citesc această carte acum ceva ani (primul meu dnf, de altfel), ţin minte foarte bine frustrarea care mi-a ţinut companie pe tot parcursul strădaniei mele de a o descifra. Ţin minte şi că am "pus puşca jos" după momentul în care a trebuit să caut în dicţionar 5 neologisme rare, toate aflate pe aceeaşi pagină. Atunci am concluzionat că, în mod clar, acea carte nu a fost scrisă pentru mine, unde eu = cititorul de rând. O fi fost scrisă pentru studenţii la filologie? Pentru profesorii lor? Pentru critici? Numai autorul ştie.
Dragă autorule, ştim că eşti citit şi inteligent, nu e nevoie să ne scoţi ochii cu asta. Dacă ai vrut să ne faci să ne simţim proşti, ai reuşit, felicitări, eşti cool! Dar, ca să citez un titlu care îmi place foarte mult, "f"ck the cool, spune-mi o poveste!"... dacă se poate, în cuvinte pe care să le chiar înţeleg...
Dragă autorule, ştim că eşti citit şi inteligent, nu e nevoie să ne scoţi ochii cu asta. Dacă ai vrut să ne faci să ne simţim proşti, ai reuşit, felicitări, eşti cool! Dar, ca să citez un titlu care îmi place foarte mult, "f"ck the cool, spune-mi o poveste!"... dacă se poate, în cuvinte pe care să le chiar înţeleg...
August 27, 2013
romanul are miză mare şi suflu larg, nu se bazează doar pe scene tari, iar personajul este profund preocupat de înţelegerea superioară a condiţiei umane. iubirea şi moartea sunt temele principale tratate, iar anvergura demersului literar o egalează pe acea a ruşilor.
şi cartea are paradoxul de a fi şi grea, şi populară, şi filozofică, şi religioasă, şi în primul rând e o carte pe care abia-aştepţi-s-o-continui-când-eşti-întrerupt. o carte care va speria pre mulţi prin cât de multe îşi propune.
eliberarea într-o lume paralelă
în mare, romanul descrie povestea unui intelectual român, liviu, ce se-ntoarce în satul natal, lângă mama sa singură şi grav bolnavă, hareta. tocmai s-a despărţit de soţie, care l-a prins cu alta. oricum, descrierea aceasta o veţi găsi prin toate reclamele la carte. aşa că voi scrie despre ce-am găsit eu:
evident, condiţia intelectualului ce caută să scape de realitate şi să construiască punţi - inutil - într-una paralelă, chit că e cea religioasă, a rugăciunii, chit că e cea filozofică, a speculaţiei metafizice. ele fac parte organică - mutilantă - din noi înşine. doar cuvântul...
dau capul pe spate. pe cer se roteşte un uliu, în cercuri largi, fără să mişte aripile. simt. urcă în mine plânsul. de data asta nu caut să-l stăpânesc. "fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." numai că nu curge nici o lacrimă. s-a sufocat înlăuntru, umplându-mă de amărăciune. un plâns sterp. atât: amărăciunea. mă urnesc la vale după ce vagoanele roşii s-au transformat într-o bandă continuă şi-au dispărut printre dealuri. până la nucii din capătul pondereiului îmi ridic din când în când privirea spre uliul care se roteşte pe cerul pustiu. "unde va fi trupul, acolo se vor strânge vulturii." celelalte păsări s-au ascuns, au amuţit. înţeleg, cu toată făptura, că sunt prins între un trecut din care n-au mai rămas decât imagini voalate şi un viitor indescifrabil, ameninţător, mai cumplit: senzaţia că nici nu mai există un viitor. chiar dacă Zelda ar fi aici, lângă mine. (p.118)
asceze de luciditate
toate suferinţele "intelectuale" ale lui liviu sunt dublate de cele ale mamei sale, cu care fiul stabileşte treptat o alianţă organico-mentală. este de fapt un ritual la capătul căruia, într-un moleskine, va scrie fragmente de imagini, gânduri replici. se impun de la sine, aproape simultan, între doi paşi... nu mă aflu în spatele lor, nu le domin. plutesc în mine prin dispersie. aş vrea să le ignor. într-un fel, asta şi fac. (p.294-295)
într-un fel, mama sa, hareta, îi dă viaţă a doua oară. oferindu-se pe sine jertfă fiului. asistăm cu preciza minutelor la spectacolul trupesc al bolii femeii - imobilitatea la pat, călătoria la spital, spitalizarea, externarea, convalescenţa. de la sprijinire, masă, însoţire, până la spălare, curăţire, chiar clisme, fiul trece prin toate cu o abnegaţie lucidă şi pe alocuri ironică. cuvintele se rânduiesc perfect. melodrama cea mai leşinată şi adevărul cel mai crâncen, împreună, inseparabile.
e o carte mai bună decât femeie iată fiul tău a lui sorin titel, ar fi putut fi numită fiule, iată mama ta, nimigean merge dincolo de maternitate / filiaţie , caută s-ajungă la omenescul pur, trecând prin explorarea de sine, a maternităţii şi a celuilalt. eu personal am avut vise morbide după ce-nchideam cartea. dar asta nu e ceva rău, după mine, ci acoperă perfect ideea de fapt de literatură, în sensul său "tare".
nu mă feresc să afirm despre acest roman că este o revelaţie a literaturii din ultimii ani şi de ce nu, o capodoperă.
şi cartea are paradoxul de a fi şi grea, şi populară, şi filozofică, şi religioasă, şi în primul rând e o carte pe care abia-aştepţi-s-o-continui-când-eşti-întrerupt. o carte care va speria pre mulţi prin cât de multe îşi propune.
eliberarea într-o lume paralelă
în mare, romanul descrie povestea unui intelectual român, liviu, ce se-ntoarce în satul natal, lângă mama sa singură şi grav bolnavă, hareta. tocmai s-a despărţit de soţie, care l-a prins cu alta. oricum, descrierea aceasta o veţi găsi prin toate reclamele la carte. aşa că voi scrie despre ce-am găsit eu:
evident, condiţia intelectualului ce caută să scape de realitate şi să construiască punţi - inutil - într-una paralelă, chit că e cea religioasă, a rugăciunii, chit că e cea filozofică, a speculaţiei metafizice. ele fac parte organică - mutilantă - din noi înşine. doar cuvântul...
dau capul pe spate. pe cer se roteşte un uliu, în cercuri largi, fără să mişte aripile. simt. urcă în mine plânsul. de data asta nu caut să-l stăpânesc. "fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." numai că nu curge nici o lacrimă. s-a sufocat înlăuntru, umplându-mă de amărăciune. un plâns sterp. atât: amărăciunea. mă urnesc la vale după ce vagoanele roşii s-au transformat într-o bandă continuă şi-au dispărut printre dealuri. până la nucii din capătul pondereiului îmi ridic din când în când privirea spre uliul care se roteşte pe cerul pustiu. "unde va fi trupul, acolo se vor strânge vulturii." celelalte păsări s-au ascuns, au amuţit. înţeleg, cu toată făptura, că sunt prins între un trecut din care n-au mai rămas decât imagini voalate şi un viitor indescifrabil, ameninţător, mai cumplit: senzaţia că nici nu mai există un viitor. chiar dacă Zelda ar fi aici, lângă mine. (p.118)
asceze de luciditate
toate suferinţele "intelectuale" ale lui liviu sunt dublate de cele ale mamei sale, cu care fiul stabileşte treptat o alianţă organico-mentală. este de fapt un ritual la capătul căruia, într-un moleskine, va scrie fragmente de imagini, gânduri replici. se impun de la sine, aproape simultan, între doi paşi... nu mă aflu în spatele lor, nu le domin. plutesc în mine prin dispersie. aş vrea să le ignor. într-un fel, asta şi fac. (p.294-295)
într-un fel, mama sa, hareta, îi dă viaţă a doua oară. oferindu-se pe sine jertfă fiului. asistăm cu preciza minutelor la spectacolul trupesc al bolii femeii - imobilitatea la pat, călătoria la spital, spitalizarea, externarea, convalescenţa. de la sprijinire, masă, însoţire, până la spălare, curăţire, chiar clisme, fiul trece prin toate cu o abnegaţie lucidă şi pe alocuri ironică. cuvintele se rânduiesc perfect. melodrama cea mai leşinată şi adevărul cel mai crâncen, împreună, inseparabile.
e o carte mai bună decât femeie iată fiul tău a lui sorin titel, ar fi putut fi numită fiule, iată mama ta, nimigean merge dincolo de maternitate / filiaţie , caută s-ajungă la omenescul pur, trecând prin explorarea de sine, a maternităţii şi a celuilalt. eu personal am avut vise morbide după ce-nchideam cartea. dar asta nu e ceva rău, după mine, ci acoperă perfect ideea de fapt de literatură, în sensul său "tare".
nu mă feresc să afirm despre acest roman că este o revelaţie a literaturii din ultimii ani şi de ce nu, o capodoperă.
July 8, 2022
Probabil unul dintre cele mai bune romane românești citite de mine în ultimul timp, amînat nejustificat de mult, dar dat gata în doar cîteva zile. Nu e o lectură lejeră, avem angoase, suferință, boală, situații-limită și un protagonist intelectual măcinat de neîmpliniri și frustrări.
Sigur nu e o carte pentru toate gusturile, nici nu știu dacă să zic c-o recomand, zic numai așa, că mi-a plăcut. :)
August 30, 2022
4.5
Rădăcina de bucsau e o carte care mi-a fost recomandată cu mult timp în urmă și la care din varii motive (poate prejudecăți) nu am ajuns decât acum. Dându-i multe steluțe, e destul de evident că mi-a plăcut, în ciuda acestui fapt însă nu mi-aș mai dori să citesc altceva scris de acest autor. A fost cumva o experiență unică, din toate punctele de vedere.
În prima parte a cărții, Liviu, naratorul - tipul aflat în plină criză a vârstei de mijloc, cel care părăsește orașul lăsând în urmă o căsnicie si o carieră, ambele ratate, se îndreaptă dejnădăjduit spre ruralul judetului BN pentru a-și îngriji mama octogenară care trage să moară- mi-a fost grozav de antipatic. Chiar daca am semnat pactul autoironiei, poliloghiile incipite cu privire (mai ales) la Zelda, plus replica sa ”asta nu e metafizica, e fenomenologie” ca răspuns la reprosurile sotiei pragmatice, m-au făcut să-mi imaginez două, trei pălmute lipite pe obrăjorul lui finuț. Nici intruziunile filozofarde de pe parcurs (a se vedea în special discursul cu centrul pneumatic) nu mi l-au făcut mai agreabil, pentru că în esență nu cred că-s de acord cu distincțiile aristotelice resemantizate in cheie heiddegeriană ca viziune asupra lumii și nici alunecările în ortodoxism/misticism nu au ajutat prea mult. Apoi însă, încet, încet, după ce a schimbat macazul, trecând la jurnal, descriind frust experienta nemediată a ingrijirii mamei, omul a început să-mi placă. Toate alunecările astea în zone ontologice în raport cu banalitatea zilelor mi-au părut mult mai firești. Le-am văzut ca o contrapondere a rutinei, a asistării bătrânei, a decăderii fizice inevitabile și astfel au devenit mult mai acceptabile toate ”deraierile”. În fond, ce-ți mai rămâne atunci când în exterior totul se dezintegrează?
Liviu pentru mine a fost un soi de prizonier, deși voluntar, neștiind când are să se termine totul, drept care incearcă să dea un sens noii existențe construindu-și noi rutine (exemplu gimnastica matinală), adaptându-se mai intai zilelor, apoi lunilor, in final, anotimpurilor, folosind noi instrumente. Biletul de tren dus- întors, spre/de la spital, mi-a părut grăitor în acest sens. Părea o fărâmă de speranță de care să se agațe, o dovadă a finitudinii temporale, dar de fapt nici măcar acest al doilea bilet nu reusește să închidă un interval, pentru că mama rămâne mai mult timp internată.
Si dacă tot am amintit de spital, aș mai zice că magistral mi-a părut in expunerea acestui spațiu, cu toate neajunsurile sale. Spitalul de provincie cu medicii lui, cu colegele de salon, cu micile cumpărături zilnice ale însoțitorilor, cu mâncarea oribilă, cu amânarea intervențiilor, cu asistentele diverse, cu portarii ca mari factori de decizie, cu plicurile strecurate e spitalul pe care-l știm cu totii. Liviu însă nu se revoltă, in schimb ascultă, întelege si actioneaza in limitele situatiei in care se găsește și asta mi-a plăcut. A ales să vadă și oamenii din jur, care făceau tot ce puteau și nu neapărat/doar neajunsurile sistemice.
Mama Hareta e, paradoxal poate, cel mai viu personaj din roman, nefiind idealizată, nici crucificată, nici victimizată, ci prezentată din mai multe perspective: când e o țărancă obsedată de hectarul ei de pământ, când o octogenară dependentă de aparatul auditiv care tace, când e copleșită de crizele de tuse, când pare foarte tânără, când e mofturoasă la mâncare, când e șantajistă emoțional, când e o prietenă destinsă care râde cu poftă, când un cititor avid, pentru ca in final să regresese la stadiul de bebeluș care trebuie îngrijit. În plus, mai e și prietenă cu nora Ioana pe care o tot așteaptă pentru a-i da indicatii precise despre iminenta inmormântare. Autorul imi pare că iese mult din zona de clișeu cu acest portret al mamei, cu a ei marca lingvistică, acel “dragă” memorabil, dar și cu relațiile pe care aceasta le are cu celelalte personaje.
Mi-au plăcut lacunele voite de ordin geografic, social și identitar, care au lăsat loc multiplelor speculații: nu știm cu exactitate cu ce se ocupa omul care vorbeste 500 de pg, in mare, știm sigur doar că era un inadaptat al regimului pre ‘89, că nu l-a agreat nici pe cel ulterior și că si-a înșelat nevasta; nu știm nici măcar cum arată mama, personaj de altfel central etc. Dar cel mai mai mult si mai mult mi-a plăcut modul in care autorul a ales să prezinte neputința bătrâneții- nu e melodramatic, nici excesiv de naturalist, nici sentimentalist. Meditația continuă, aluziile livrești, dialogul interior care se construieste pentru ca apoi imediat să se deconstruiască, insistența pe amănunte, replicile minimaliste sau reactiile mamei l-au transformat în final intr-un roman de personaj remarcabil, cat se poate de cinematografic.
Ce nu mi-a plăcut - pe alocuri combinația nefericită a jargonului intelectualist cu vorbirea dialectala din care a rezultat un discurs forțat și extrem de afectat; plus titlul care mi-a parut foarte pretențios. E acolo clar o trimitere la Iovul din ceva variantă a Bibliei in care ienupărul a fost tradus ca bucsau, în acel fragment cu mâncatul de rădăcini. Fie o legătură intertextuală legată de suferința, vină, păcat, fie o trimitere la simbolistica rădăcinii pentru un personaj care iese din timp, întorcându-se la origini, oricum ar fi, tot neinspirat mi-a părut. Ah, și titlurile capitolelor.. catastrofale.
Rădăcina de bucsau e o carte care mi-a fost recomandată cu mult timp în urmă și la care din varii motive (poate prejudecăți) nu am ajuns decât acum. Dându-i multe steluțe, e destul de evident că mi-a plăcut, în ciuda acestui fapt însă nu mi-aș mai dori să citesc altceva scris de acest autor. A fost cumva o experiență unică, din toate punctele de vedere.
În prima parte a cărții, Liviu, naratorul - tipul aflat în plină criză a vârstei de mijloc, cel care părăsește orașul lăsând în urmă o căsnicie si o carieră, ambele ratate, se îndreaptă dejnădăjduit spre ruralul judetului BN pentru a-și îngriji mama octogenară care trage să moară- mi-a fost grozav de antipatic. Chiar daca am semnat pactul autoironiei, poliloghiile incipite cu privire (mai ales) la Zelda, plus replica sa ”asta nu e metafizica, e fenomenologie” ca răspuns la reprosurile sotiei pragmatice, m-au făcut să-mi imaginez două, trei pălmute lipite pe obrăjorul lui finuț. Nici intruziunile filozofarde de pe parcurs (a se vedea în special discursul cu centrul pneumatic) nu mi l-au făcut mai agreabil, pentru că în esență nu cred că-s de acord cu distincțiile aristotelice resemantizate in cheie heiddegeriană ca viziune asupra lumii și nici alunecările în ortodoxism/misticism nu au ajutat prea mult. Apoi însă, încet, încet, după ce a schimbat macazul, trecând la jurnal, descriind frust experienta nemediată a ingrijirii mamei, omul a început să-mi placă. Toate alunecările astea în zone ontologice în raport cu banalitatea zilelor mi-au părut mult mai firești. Le-am văzut ca o contrapondere a rutinei, a asistării bătrânei, a decăderii fizice inevitabile și astfel au devenit mult mai acceptabile toate ”deraierile”. În fond, ce-ți mai rămâne atunci când în exterior totul se dezintegrează?
Liviu pentru mine a fost un soi de prizonier, deși voluntar, neștiind când are să se termine totul, drept care incearcă să dea un sens noii existențe construindu-și noi rutine (exemplu gimnastica matinală), adaptându-se mai intai zilelor, apoi lunilor, in final, anotimpurilor, folosind noi instrumente. Biletul de tren dus- întors, spre/de la spital, mi-a părut grăitor în acest sens. Părea o fărâmă de speranță de care să se agațe, o dovadă a finitudinii temporale, dar de fapt nici măcar acest al doilea bilet nu reusește să închidă un interval, pentru că mama rămâne mai mult timp internată.
Si dacă tot am amintit de spital, aș mai zice că magistral mi-a părut in expunerea acestui spațiu, cu toate neajunsurile sale. Spitalul de provincie cu medicii lui, cu colegele de salon, cu micile cumpărături zilnice ale însoțitorilor, cu mâncarea oribilă, cu amânarea intervențiilor, cu asistentele diverse, cu portarii ca mari factori de decizie, cu plicurile strecurate e spitalul pe care-l știm cu totii. Liviu însă nu se revoltă, in schimb ascultă, întelege si actioneaza in limitele situatiei in care se găsește și asta mi-a plăcut. A ales să vadă și oamenii din jur, care făceau tot ce puteau și nu neapărat/doar neajunsurile sistemice.
Mama Hareta e, paradoxal poate, cel mai viu personaj din roman, nefiind idealizată, nici crucificată, nici victimizată, ci prezentată din mai multe perspective: când e o țărancă obsedată de hectarul ei de pământ, când o octogenară dependentă de aparatul auditiv care tace, când e copleșită de crizele de tuse, când pare foarte tânără, când e mofturoasă la mâncare, când e șantajistă emoțional, când e o prietenă destinsă care râde cu poftă, când un cititor avid, pentru ca in final să regresese la stadiul de bebeluș care trebuie îngrijit. În plus, mai e și prietenă cu nora Ioana pe care o tot așteaptă pentru a-i da indicatii precise despre iminenta inmormântare. Autorul imi pare că iese mult din zona de clișeu cu acest portret al mamei, cu a ei marca lingvistică, acel “dragă” memorabil, dar și cu relațiile pe care aceasta le are cu celelalte personaje.
Mi-au plăcut lacunele voite de ordin geografic, social și identitar, care au lăsat loc multiplelor speculații: nu știm cu exactitate cu ce se ocupa omul care vorbeste 500 de pg, in mare, știm sigur doar că era un inadaptat al regimului pre ‘89, că nu l-a agreat nici pe cel ulterior și că si-a înșelat nevasta; nu știm nici măcar cum arată mama, personaj de altfel central etc. Dar cel mai mai mult si mai mult mi-a plăcut modul in care autorul a ales să prezinte neputința bătrâneții- nu e melodramatic, nici excesiv de naturalist, nici sentimentalist. Meditația continuă, aluziile livrești, dialogul interior care se construieste pentru ca apoi imediat să se deconstruiască, insistența pe amănunte, replicile minimaliste sau reactiile mamei l-au transformat în final intr-un roman de personaj remarcabil, cat se poate de cinematografic.
Ce nu mi-a plăcut - pe alocuri combinația nefericită a jargonului intelectualist cu vorbirea dialectala din care a rezultat un discurs forțat și extrem de afectat; plus titlul care mi-a parut foarte pretențios. E acolo clar o trimitere la Iovul din ceva variantă a Bibliei in care ienupărul a fost tradus ca bucsau, în acel fragment cu mâncatul de rădăcini. Fie o legătură intertextuală legată de suferința, vină, păcat, fie o trimitere la simbolistica rădăcinii pentru un personaj care iese din timp, întorcându-se la origini, oricum ar fi, tot neinspirat mi-a părut. Ah, și titlurile capitolelor.. catastrofale.
August 23, 2017
Abandonez rar o carte inceputa, insa in cazul acesta dupa prima suta de pagini plictisitoare mi s-a parut clar ca nu fac decat sa pierd vremea incapatanandu-ma cu ea. Radacina de bucsau e scrisa intr-un stil pretentios, cu elucubratii de genul, iau o pagina la intamplare, "Agresivitatea ei îmi semnala însă că mă apropii de un punct sensibil. Dacă l-aş atinge delicat, dar decis, cît să eliberez otrăvurile fără să o intoxic, am regăsi poate pulsaţia pactului nostru iniţial, prin care, fără cuvinte, ne încredinţaserăm unul altuia. Autenticitatea conjuncţiei noastre de dincolo de acuplare şi de semnarea unui contract.", care se impletesc intr-un lung colaj de vise, amintiri, insemnari de jurnal, teoretizari patetice etc. menite a masa erotic toate dramele micului intelectual roman. E ceea ce intelege de prea multe ori scriitorul roman prin a scrie un roman: un bun prilej de a se fuduli slefuind cuvinte si ignorand cu superioritate naratiunea. Scenele de realitate frusta si cele de ejaculari imaginare nu fac decat sa completeze tabloul de "hipersensibilitate".
Pot recomanda cuiva cartea? Celor pentru care autenticitatea conjuctiei conteaza mai mult decat concizia ideii sau celor cu calitati empatice pentru trioul de mare angajament sentimental mama de la tara - intelectual ratat - nevasta de la oras. Pentru restul cititorilor... timpul (de lectura) e scurt, folositi-l cu mai mult folos.
Pot recomanda cuiva cartea? Celor pentru care autenticitatea conjuctiei conteaza mai mult decat concizia ideii sau celor cu calitati empatice pentru trioul de mare angajament sentimental mama de la tara - intelectual ratat - nevasta de la oras. Pentru restul cititorilor... timpul (de lectura) e scurt, folositi-l cu mai mult folos.
October 29, 2021
o carte ca un pact, un pact cu ce n-aș ști să precizez, probabil cu sinele, acceptarea propriului hoit, nu știu.
n-am mai citit ceva atât de răscolitor de la solenoidul cărtărescian încoace, deși, pe alocuri, aș spune că romanul lui Nimigean poate nu a pătruns la fel de adânc (sau poate a pătruns, acum nu-mi pot da seama), dar ce știu sigur e că în locul în care a ajuns a ras totul, m-a făcut carne tocată.
aveam nevoie de acest roman, aveam nevoie de luciditatea și totodată paranoia narautorului (ca să folosesc un cuvânt aparținând însuși autorului), fac o greșeală crasă că scriu recenzia imediat după finalizarea lecturii, însă întocmai acest entuziasm mă face să aștern cuvinte aiurea pe-aici, căci, în fond, eu știu că despre astfel de cărți nu merită să vorbești (să scrii, mă rog…), ci trebuie să taci, s-o păstrezi în stomac-piept-cap (sau invers) ca pe un foc care, cel puțin, te face să te simți în siguranță, mai ales în astă lume.
prea scurtă, mult prea scurtă pentru miza propusă, aș fi citit din ea până mă sfârșeam și eu o dată cu personajele, autorul, lumea-ntreagă. însă poate așa a fost să fie.
jur că n-am să mai vorbesc despre această carte. n-o voi recomanda nimănui. unei astfel de cărți nu-i rămâne decât să se lase descoperită, căci abia atunci poate fi citită cum trebuie.
n-am mai citit ceva atât de răscolitor de la solenoidul cărtărescian încoace, deși, pe alocuri, aș spune că romanul lui Nimigean poate nu a pătruns la fel de adânc (sau poate a pătruns, acum nu-mi pot da seama), dar ce știu sigur e că în locul în care a ajuns a ras totul, m-a făcut carne tocată.
aveam nevoie de acest roman, aveam nevoie de luciditatea și totodată paranoia narautorului (ca să folosesc un cuvânt aparținând însuși autorului), fac o greșeală crasă că scriu recenzia imediat după finalizarea lecturii, însă întocmai acest entuziasm mă face să aștern cuvinte aiurea pe-aici, căci, în fond, eu știu că despre astfel de cărți nu merită să vorbești (să scrii, mă rog…), ci trebuie să taci, s-o păstrezi în stomac-piept-cap (sau invers) ca pe un foc care, cel puțin, te face să te simți în siguranță, mai ales în astă lume.
prea scurtă, mult prea scurtă pentru miza propusă, aș fi citit din ea până mă sfârșeam și eu o dată cu personajele, autorul, lumea-ntreagă. însă poate așa a fost să fie.
jur că n-am să mai vorbesc despre această carte. n-o voi recomanda nimănui. unei astfel de cărți nu-i rămâne decât să se lase descoperită, căci abia atunci poate fi citită cum trebuie.
August 23, 2017
Nimigean a creat în Rădăcina de Buscau o lume aromată sine qua non (a se vedea „bucsau”), un habitat în esenţă familial care stă deasupra unui cadavru în devenire. Şi pentru a nu induce cititorilor numai latura macabră a romanului debusolant, vă invit să pătrundem în universul scriitorului bistriţean.
Citeste continuarea pe Hyperliteratura.ro.
http://hyperliteratura.ro/radacina-de...
Citeste continuarea pe Hyperliteratura.ro.
http://hyperliteratura.ro/radacina-de...
April 26, 2021
Excellent novel about an socially unadapted son and his dying‘ish mother
March 6, 2024
Cartea este bine scrisă dar atât de prăfuită… De ce e nevoie ca personajul masculin să se masturbeze, să-și amintească acte sexuale, să se uite după fete la fiecare 80 de pagini? Am înțeles că natura umană e păcătoasă, dar chiar nu-s alte mijloace să arăți asta?
Nu mai zic că omul are dezvoltarea emoțională a unui pește de acvariu, e perfect capabil să-și abuzeze nevasta dar e convins că ea ii datorează înțelegerea iubirii lui, nu poate fi atât de insensibilă la iubire încât să-l părăsească dacă l-a prins c-o înșeală.
Omul primește, din greșeală, mai mult rest de la un magazin dar nu poate decide dacă să-i dea înapoi fără să o întrebe pe maică-sa.
Dar, el perorează obișnuitele tirade ale intelectualului neînțeles și oropsit de lumea plină de politicieni hoți în care trăiește. Nu că ar fi avut curajul vreodată să se împotrivească.
Cartea nu prea reușește să transmită vreo idee dincolo de inadaptarea cruntă a personajului (care e descrisă magistral) dar sper că nu dă cineva vina pe lume la faza asta. Toți se cam descurcă în jurul lui, numai el nu prea-i în stare.
Scena în care nevastă-sa vine la țară pentru o zi și el, care până atunci făcuse de toate pentru mama lui bolnavă, se oprește brusc și o lasă pe nevastă-sa să curețe și să gătească, în timp ce el stă și încearcă să găsească semne că ea îl va ierta, este epică.
Este și multă vorbărie, bun descrie o lume, dar mama personajului este absolut plată în afară de câteva idei fixe. Bine, să zicem că descrie degradarea bătrâneții dar cam atât. Mama nu evoluează ca personaj mai deloc. Rămâne prinsă în câteva obsesii.
Nu mai zic că omul are dezvoltarea emoțională a unui pește de acvariu, e perfect capabil să-și abuzeze nevasta dar e convins că ea ii datorează înțelegerea iubirii lui, nu poate fi atât de insensibilă la iubire încât să-l părăsească dacă l-a prins c-o înșeală.
Omul primește, din greșeală, mai mult rest de la un magazin dar nu poate decide dacă să-i dea înapoi fără să o întrebe pe maică-sa.
Dar, el perorează obișnuitele tirade ale intelectualului neînțeles și oropsit de lumea plină de politicieni hoți în care trăiește. Nu că ar fi avut curajul vreodată să se împotrivească.
Cartea nu prea reușește să transmită vreo idee dincolo de inadaptarea cruntă a personajului (care e descrisă magistral) dar sper că nu dă cineva vina pe lume la faza asta. Toți se cam descurcă în jurul lui, numai el nu prea-i în stare.
Scena în care nevastă-sa vine la țară pentru o zi și el, care până atunci făcuse de toate pentru mama lui bolnavă, se oprește brusc și o lasă pe nevastă-sa să curețe și să gătească, în timp ce el stă și încearcă să găsească semne că ea îl va ierta, este epică.
Este și multă vorbărie, bun descrie o lume, dar mama personajului este absolut plată în afară de câteva idei fixe. Bine, să zicem că descrie degradarea bătrâneții dar cam atât. Mama nu evoluează ca personaj mai deloc. Rămâne prinsă în câteva obsesii.
This entire review has been hidden because of spoilers.
October 4, 2020
Sentimente amestecate față de cartea asta, pe care o citesc pe sărite. E scrisă pe mai multe planuri, unul descriptiv, realist, aproape fotografic - cel pe care îl apreciez pentru ilustrarea vieții la țară cu acuratețe. Altul, cel al protagonistului narator, care se lamentează constant într-un limbaj pretențios (ceea ce mă strădui să sar). Un al treilea, cel al limbajului ardelenesc, care este redat livresc, cu toate străduințele autorului de a-l face cât mai verosimil.
Nu știu procesul din spatele editării romanului, dar îmi imaginez că autorul a pus laolaltă planurile scrise separat, cu retușuri minimale, și a rezultat un amalgam de 500 de pagini, un roman din reciclări. M-aș fi mulțumit cu 200 de pagini care să descrie numai viața mamei la țară - și un studiu academic de antropologie ar fi fost preferabil.
Nu știu procesul din spatele editării romanului, dar îmi imaginez că autorul a pus laolaltă planurile scrise separat, cu retușuri minimale, și a rezultat un amalgam de 500 de pagini, un roman din reciclări. M-aș fi mulțumit cu 200 de pagini care să descrie numai viața mamei la țară - și un studiu academic de antropologie ar fi fost preferabil.
Displaying 1 - 13 of 13 reviews