„Pe cer, în miez de noapte, un înger zbura…”
Cosmonautul îşi aminti acest vers, zâmbi cu tristeţe şi îşi zise: „Ei na, ce fel de înger oi mai fi şi eu!” Chipul lui, întors spre hublou, arăta ostenit, nu mai era al unui om tânăr, dar se citea pe el o curiozitate vie, copilărească. Până acum, nu-i mai fusese dat să treacă graniţele ţării. Şi iată că, deodată, graniţele dispăruseră. Toţi stâlpii aceia dungaţi, fâşiile arate de pământ, sârma ghimpată, grănicerii, câinii de pază, vămile – nu mai erau. Din Cosmos existenţa lor păru chiar nefirească, absurdă. Multe noţiuni deveniseră şi ele ridicole, aproape de necrezut, ca, de pildă, cuvântul „viză”.
Jos, aidoma unui pumn de boabe aurii, zvârlite peste o catifea neagră, scânteiară luminile Parisului. Cosmonautul îşi mută ochii puţin mai spre stânga şi se pomeni la Londra, izbutind să cuprindă cu privirea şi o felie luminată din Copenhaga. Râse uşor şi se scărpină la ceafă, unde părul i se cam rărise: straşnică treabă! Gagarin, spre exemplu, nu s-ar fi putut scărpina astfel, căci pe atunci cosmonautul mai purta scafandru. Astăzi, zborul în Cosmos e un lucru mai puţin complicat. Şi-apoi, Gagarin o mai fi încercat şi niţică teamă. Teama te mai încearcă şi azi, dar nu ca atunci, la început. Şi totuşi Gagarin a fost acela care a spus atât de simplu, într-un spirit atât de rusesc: „Poehali!”, imprimând astfel pe dată Cosmosului un aer familiar, domestic. Dintre nenumăratele instrucţiuni pe care le primise nu făcea parte şi aceea de a rosti acest cuvânt; el îi scăpase de la sine… Dar ce chip avea Gagarin!… Ales, desigur, şi el pe sprânceană, şi cu toate astea, unui asemenea chip nu i-ai fi putut afla conturul nici în cele mai secrete schiţe de desen. Părea că l-a creat însuşi Pământul, că l-a alcătuit din toate surâsurile de pe scoarţa sa, surâsuri care s-au mai păstrat, ca prin minune printre atâtea zâmbete ironice ori batjocoritoare. Chipul lui Gagarin reprezintă însuşi zâmbetul Pământului trimis în Cosmos. Orice om ar fi devenit, cu siguranţă, buimac dacă ar fi fost, aidoma lui, purtat din ţară în ţară, îngropat cu frenezie în mormane de flori şi i s-ar fi agăţat pe piept ghirlande întregi de decoraţii. Numai că, alături de zâmbetul lui Gagarin, zâmbetele primilor-miniştri, ale preşedinţilor de state, ale regilor şi reginelor arătau lipsite de strălucire, palide.
Cosmonautul avusese însă prilejul să-l vadă pe Gagarin şi mai puţin vesel.
— Am obosit… zicea el la un moment dat. Dar de zburat, am chef să zbor…