The Universal Tone este una dintre acele autobiografii rare în care simți că nu citești doar povestea unui muzician celebru, ci te întâlnești cu omul din spatele legendei. Carlos Santana își începe povestea în sărăcia și culoarea Mexicului natal — Autlán, apoi Tijuana — unde muzica era prezentă la orice colț de stradă. Crescut într-o familie modestă, dar plină de sunet, Santana vorbește cu tandrețe despre tatăl său, violonist, și despre momentul în care chitara a devenit limbajul lui personal.
Odată ajuns în SUA, descoperă blues-ul, rock-ul și jazz-ul, iar întâlnirile cu artiști precum B.B. King, Miles Davis sau John Coltrane îi conturează sunetul unic. Capitolul despre San Francisco-ul anilor ’60 este deosebit de viu: o lume boemă, rebelă și psihodelică, în care trupa Santana prinde aripi.
Punctul culminant, bineînțeles, este Woodstock. Santana povestește cu emoție, umor și o sinceritate dezarmantă cum acel concert neașteptat i-a propulsat cariera. Dar nu se ascunde în spatele succesului: cartea abordează deschis dependențele, destrămarea primei sale căsnicii, tensiunile din trupă și momentele în care simțea că își pierde direcția. Ce face însă diferența este felul în care vorbește despre credință și spiritualitate. Nu ca un guru și nici ca un predicator, ci ca un om care a căutat pacea interioară și a găsit-o în muzică, lumină și în ideea lui de „ton universal”.
Această viziune spirituală poate părea prea mistică pentru unii, dar pentru alții e exact partea care face cartea specială: faptul că Santana vede muzica nu doar ca artă, ci ca energie, vindecare și legătură între oameni. El nu predică nicio religie, nu spune nimănui ce să creadă. Pur și simplu împărtășește drumul său — o combinație de creștinism, religii orientale și o abordare New Age centrată pe conștiință și lumină interioară.
Un alt aspect care iese în evidență este umorul lui. Carlos Santana are un fel foarte modest de a se ironiza, de a povesti evenimente serioase cu o notă de autoironie care te face să zâmbești. Cartea este plină de astfel de momente sincere și calde.
Desigur, există și părți mai dense: Santana menționează o mulțime de nume — muzicieni, producători, membri ai trupelor sale. Pentru un cititor fără background muzical, poate deveni greu să ții pasul. Dar tocmai această abundență arată cât de recunoscător este: nu vrea să lase pe nimeni în afara poveștii, pentru că toți i-au modelat drumul.
Finalul cărții surprinde revirimentul carierei sale, cu succesul uriaș al albumului Supernatural și colaborările cu artiști tineri. Santana vorbește cu recunoștință despre această perioadă, dar se simte clar că sufletul lui aparține unor albume precum Caravanserai și Welcome — muzică liberă, făcută din inimă, nu pentru topuri.
Pentru mine, aceasta nu a fost doar încă o autobiografie de star rock — a fost cea mai bună pe care am citit-o. Pentru că am ajuns să-l admir pe Carlos Santana ca om: autentic, cald, spiritual în cel mai frumos sens și, mai ales, un spirit liber. Cartea te face să înțelegi nu doar cum și-a creat sunetul inconfundabil, ci și de unde vine omul care îl poartă.
Este o lectură care te face să zâmbești des, să asculți muzică la fiecare capitol și să vezi viața cu un pic mai multă lumină. În esență, The Universal Tone este exact ca Santana: plin de suflet.