Romantic vs. Clasic

Romanticul rătăceşte stând pe loc. Şi nu se înseninează niciodată cu totul. Pe cerul lui, rămâne amintirea norului, dacă norul a trecut. Sau, dacă şi amintirea se şterge, apare aşteptarea altui nor. În schimb, clasicul poate vântura mările, ca Ulise, fără să se simtă vreo clipă neliniştit.

Romanticul e un braconier care nu prea ştie ce caută. Tânjeşte după o pradă pe care a visat-o, uitând, apoi, parţial, visul. Clasicul, din contră, detestă ce e aproximativ.

Când clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cât va dura? Unica lui soluţie sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacţii. Uneori, îşi distruge dragostea ca s-o poată plânge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul  e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înţelege. Şi iubeşte, mai ales, ce n-are.

Clasicul, în schimb, e, în genere, un om fără vârstă. El ocoleşte copiii şi bătrânii. Nu circulă noaptea şi nu trece aproape niciodată prin dreptul unui spital.

Verbul romanticului: a dori.

Verbul clasicului: a trebui.

Ambiţia romanticului: să nu admită o viaţă în care el să existe, iar lucrul iubit să nu existe.

Ambiţia clasicului: să caute nemurirea în ceea ce moare.

Ora rituală a romanticului: miezul nopţii.

Ora rituală a clasicului: amiaza.

Boala romanticului: leucemia.

Boala clasicului: scleroza.

Romanticul  ştie că soarele are şi o faţă neagră.

Clasicul e convins că orice deznădejde are un versant luminos.

Aventuri solitare – Jurnal la mare