Lavinia's Reviews > Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Povestiri despre Bunul Dumnezeu by Rainer Maria Rilke
Rate this book
Clear rating

by
1405967
's review
Aug 03, 15

bookshelves: 2008, fiction, short-stories
Read in July, 2008

Cum a ajuns degetarul sa fie Dumnezeu

Cind plecai de la fereastra, norii de seara erau tot pe cer. Pareau ca asteapta. Ce-ar fi sa le spun si lor o poveste? Le facui propunerea. Ei insa nu ma auzira. Ca sa-i fac sa ma inteleaga si ca sa scurtez departarea dintre noi, strigai: “Eu sint, ca si voi, un nor de seara”. Si ei se oprira si pareau ca se uita la mine. Apoi isi intinsera spre mine aripile fine, stravezii, rosietice. Asa se salute de obicei norii de seara. Ei ma recunoscusera.

“Noi sintem deasupra pamintului”, spusera ei, “mai precis deasupra Europei, dar tu?” Eu sovaii: “Vad jos o tara…” “Cum e?” se grabira ei sa ma intrebe. “Asa, ca o inserare amestecata cu lucruri…” “Asta e tot Europa”, rise un nouras. “Se poate”, zisei, “dar eu am auzit necontenit ca lucrurile din Europa sint moarte.” “Fireste ca da”, observa un altul cu dispret. “ce neghiobie ar mai fi si asta: lucruri vii!” “Ei bine”, staruii eu, “ale mele traiesc. Deci asta-i deosebirea. Ele pot sa capete forme felurite si un lucru, care a venit pe lume ca plaivaz ori ca soba n-are de ce deznadajdui ca miine va deveni altceva mai bun. Un plaivaz poate sa ajunga odata si odata, daca-i merge bine, un baston, un catarg, un camin sau macar o poarta de oras.”

“Nor de seara, tu-mi par cam prostanac”, zise nourasul care si mai inainte se exprimase atit de putin respectuos. Un nor mosneag se temu sa nu ma fi jignit cumva: “Sint fel de fel de tari”, cauta el s-o indulceasca, “eu ma aflam cindva deasupra unui mic principat nemtesc si nici pina azi nu pot crede ca facea parte din Europa.” Ii multumii si graii: “Dupa cite vad, greu vom putea sa ne intelegem. Fie-mi ingaduit sa va spun ce-am vazut pe sub mine in timpul din urma; ar fi cel mai nimerit lucru.” “ma rog, ” incuviinta inteleptul nor batrin ca din partea tuturor. Eu incepui: “Intr-o odaie sint oameni. Trebuie sa stiti ca eu ii vad foarte de sus si tocmai de aceea imi apar ca niste copii; deci am sa zic simplu: copii. Prin urmare: intr-o odaie sint copii. Doi, cinci, sase, sapte copii. Ar dura prea mult sa ma intrebati de numele lor. Si apoi, copiii parca discuta ceva foarte inflacarat; cu prilejul acesta se da pe fata, incet, incet, fiecare nume. Ei stau asa pilc un rastimp, caci cel mai rasarit dintre ei (aud ca-l cheama Hans) rosteste parca incheind vorba: O mica pauza, apoi Hans raspunde tot el: < Nu se mai pomeneste nicaieri. Eu, din partea mea si fiindca sint oarecum mare, le las cu placere in seama pe ticalosii aia de zmei sa-si bata capul cu ei, dar, oricum, se cade sa ne spuna ca sint zine, pitici, printi si monstri de tot soiul. > < Eu am o matusa >, zise o fetita, < care-mi spune din cind in cind….> < Ah, ce >, i-o taie scurt Hans, < matusile nu conteaza, spun minciuni.> Aceasta afirmatie indrazneata si necombatuta intimida intreaga adunare. Hans continua: < Si inainte de orice e vorba de parinti pentru ca ei au intrucitva datoria sa ne invete aceste lucruri; din partea celorlalti e mai mult o bunatate. Lor nu poti sa le-o ceri. Bagati de seama ins ace fac parintii nostri? Ei umbla cu fete posomorite si suparate, nimic nu le intra in voie, striga si suduie si – culmea! – sint atit de nepasatori ca, de le-ar pieri lumea, mai ca n-ar baga de seama. Ei au ceva ce numesc idealuri. Poate ca si astea sint un fel de copii mici, pe care nu-I pot lasa singuri si care le dau foarte mult de lucru; dar atunci nu trebuia sa ne aiba pe noi. Eu, copii, ma gindesc asa: e trist, desigur, ca parintii uita de noi. Noi insa am indura totul, daca n-ar fi o dovada ca ce mari se prostesc, dau inapoi daca se poate zice asa. Noi nu le putem opri decaderea; caci noi, cit este ziua de mare, n-avem ragaz sa avem vreo inriurire asupra lor, iar cind ne intoarcem tirziu de la scoala, nimeni nu ne cere sa-l invatam ceva cu cap. Si-ti face rau cind sezi si tot sezi la lumina lampii si mama nu pricepe nici macar teorema lui Pitagora. Vedeti, asa e. Au sa se prosteasca cei mari din ce in ce mai rau… paguba-n ciuperci, ce-avem noi de pierdut? Educatia? Ei isi scot palaria, unul in fata altuia, si de se intimpla sa iasa la iveala o chelie bufnesc in ris. Atita stiu si ei: sa rida. Daca n-am fi noi atit de cu scaun la cap ca sa mai plingem din cind in cind, n-ar fi nici o cumpana nici in aceste lucruri. Si pe deasupra sint asa de ingimfati: cred chiar una ca asta, ca imparatul ar fi un om in virsta. Eu am citit in ziare ca regele Spaniei e un copil – asa e cu toti regi isi imparatii, - sa nu va lasati trasi pe sfoara! Dar pe linga toate lucrurile de prisos, cei mari au totusi ceva fata de care nu putem ramine nepasatori: pe Bunul Dumnezeu. Eu nu l-am prea vazut la nimeni – dar tocmai asta da de banuit. L-au pierdut, pesemne, pe undeva, distrati, ocupati si grabiti cum sint. El insa e ceva de care avem absoluta nevoie. Fara dinsul multe lucruri nu se pot intimpla, soarele nu poate sa rasara, copiii nu pot sa vina pe lume si piinea, si ea, se ispraveste. Chiar daca brutarul o scoate, totusi Bunul Dumnezeu e acela care sade si invirteste morile cele mari. Din multe motive Bunul Dumnezeu e ceva de care avem nevoie. Dar un lucru e sigur: ca celor mari nu le pasa de dinsul, asa ca noi, copiii, trebuie sa rezolvam asta. Noi sintem taman sapte copii. Fiecare sa-l poarte pe Bunul Dumnezeu o zi si astfel intreaga saptamina va fi la noi si vom sti totdeauna sigur unde se afla. >

Aici se isca o mare nedumerire. Cum are sa se petreaca asta? Poti oare sa iei pe Bunul Dumnezeu in mina si sa-l viri in buzunar? In legatura cu asta, un micut povesti: < Eram singur in odaie. O lampa mica ardea linga mine si eu sedeam in pat si-mi spuneam rugaciunea de seara, cu glas tare. Ceva se misca in miinile mele impreunate. Era moale si cald, si mic ca o pasarica. Nu puteam sa-mi desprind miinile, caci rugaciunea nu se sfirsise inca. Dar eram foarte curios si ma rugam grozav de repede. Apoi, la Amin, facui asa (micutul intinse miinile si rasfira degetele), dar nu era nimic in palme.>

Asta si-o putea inchipui oricine. Nici Hans nu stiu sa dea vreun sfat. Toti se uitau la dinsul. Si deodata zise: < Asta e o nerozie. Orice lucru poate fi Dumnezeu. Numai sa-i spui. > Se intoarse catre cel care statea linga el, un baiat cu parul rosu. Incet, incet, se patrunsera si ceilalti de acest adevar. < Avem nevoie insa de un obiect mic, pe care sa-l poti lua cu tine pretutindeni, altfel n-are nici un sens. Ia goliti-va buzunarele!> Si-acum se aratara foarte ciudate lucruri: bucati de hirtie, bricege, gume de sters, penite, sfori, pietricele, suruburi, fluiere, betisoare si multe altele care nu se pot vedea bine de departe sau al caror nume imi scapa. Si toate aceste lucruri sedeau in miinile copiilor, inspaimintate parca de gindul naprasnic ca ar putea deveni Bunul Dumnezeu, si care dintre ele era in stare sa luceasca, lucea ca sa-i placa lui Hans. Alegerea sovai multa vreme. In sfirsit, la mica Resi se gasea un degetar pe care ea il luase odata de la mama-sa. Stralucea ca argintul si pentru frumusetea lui deveni Bunul Dumnezeu. Hans il lua cu sine, fiindca el incepea sirul si toti copiii se tinura dupa el intreaga zi si erau mindri de dinsul. Numai cu greu se invoiau cine are sa-l poarte mine si atunci Hans, in prevederea lui, hotari programul pentru toata saptamina, ca sa nu se mai iveasca vreo cearta.

Aceasta rinduiala se dovedi intru totul neobisnuit de bine chibzuita. Cel care-l avea pe Bunul Dumnezeu se putea recunoaste dintr-o aruncatura de ochi. Caci acela mergea mai tantos si mai solemn, si facea o fata ca de duminica. In cele dintii trei zile, copiii nu mai vorbeau despre nimic altceva. In orice clipa cerea cite unul sa vada pe Bunul Dumnezeu si daca degetarul, sun inriurirea inaltei lui demnitati, nu se schimbase nicidecum, tot ce era in el degetaresc parea acum numai o haina modesta pentru faptura cea adevarata. Totul mergea in rinduiala. Miercuri il avu Paul, joi micuta Anna. Sosi simbata. Copiii se jucau de-a prinselea si zburdau intr-un suflet claie peste gramada cind Hans striga deodata: Toti se oprira pe loc. Fiecare se uita la celalalt. Nimeni nu-si aducea aminte sa fi vazut degetarul de doua zile. Hans numara cine era la rind si iesi: mica Marie. Si acum, fara multa vorba, i se ceru micutei Marie sa-l scoata pe Bunul Dumnezeu. Ce era de facut? Micuta scotoci prin buzunare. Abia acum isi aduse aminte ca-l primise de dimineata; dar acum nu mai era, poate ca-l pierduse jucindu-se. Si cind copiii plecara acasa, micuta ramasa in poiana, si cauta. Iarba era inalta. De doua ori o intrebara trecatorii daca a pierdut ceva. Copila raspundea: < Un degetar>, si cauta. Oamenii faceau si ei la fel o vreme, dar in curind li se ura de cautat si unul o sfatui in vreme ce pleca: < Mai bine du-te acasa, poti sa cumperi unul nou. > Dar Marie cauta mai departe. Poiana se facea tot mai singuratica in amurg si iarba incepu sa se umezeasca. Atunci mai sosi un trecator. El se apleca si o intreba pe copila: < Ce cauti tu? > Acum Marie raspunse, cit pe-aici sa izbucneasca in plins, dar indrazneata si dirza: < Pe bunul Dumnezeu. > Strainul surise, o lua de mina si ea se lasa dusa ca si cum acum totul ar fi mers bine. Pe drum strainul ii zise: < Ia te uita ce degetar frumos am gasit eu astazi.>”

Norii de seara erau inca de mult nerabdatori. Acum se intoarse spre mine norul cel batrin care in vremea asta crescuse din plin: “Scuza-ma, as putea sa stiu numele tarii peste care…” Dar norii ceilalti se grabeau rizind spre adincul cerului si-l trasera pe batrin dupa ei.
4 likes · Likeflag

Sign into Goodreads to see if any of your friends have read Povestiri despre Bunul Dumnezeu.
Sign In »

No comments have been added yet.