Mă scuzați, sunt încă într-un fel de stare de șoc. Până acum am râs ținându-mă de burtă, am aruncat cartea cât colo urlând 'nenorocitule!!! De ce-mi faci asta?!!!' , am plâns absolut nefericită și înjurându-l pe Nabokov din tot sufletul… Fir-ai tu să fii, Vladimir, tu nu ești om, ești univers de cuvinte, ești cosmic pur și simplu.

Povestirile zic. Mi-am umplut cartea cu tichete colorate care semnalează prezența unor povești tari. Prin poveste tare înțeleg desfășurarea aia plină de culoare și densitate și textură și sunete, miros, detaliu, intervenții de genul Ploicica se gândi un pic și se opri, care ori începe cu un pumn în stomac ori se termină cu o moarte, un eșec, o deprimare cruntă, un alt pumn în stomac. Are ceva cu happy-end-urile, foarte rar apuci să te bucuri la un sfârșit de poveste și până la urmă se dovedește a fi chiar autobiografică. În general își omoară personajele frumos, cu stil, și nu ține cont dacă-și supără cititorii. Dar umorul…umorul ăla de om deștept, e tare reconfortant să mai dai cu nasul prin el. Uite, un exemplu (el, Kostea, e un afemeiat parșiv care agață dudui pe unde apucă și în tren face cunoștință cu o doamnă, se autoinvită la ea acasă): 'Pe al patrulea palier ea se opri și spuse: Dar dacă la mine nu se poate? De unde știi că te las la mine? Ce-i asta pe buza dumitale? O bubă, zise Kostea, o bubă. Ei, haide, deschide. Vom uita de tot ce e pe lume.'

Mda. Ar fi inutil să înșir povestirile preferate. Deși Elf-Cartof, Netrebnicul, Pilgram, Aici se vorbește rusește, La Veneziana, Crăciun, Rostopască, Nor, lac, turn, Frumoasa, Întâlnirea ar trebui totuși premiate cu ceva, fotografiate și incluse într-un calendar cu cele mai faine povești, pe care să mi-l atârn de perete.