""As long as you have not grasped that you have to die to grow, you are a troubled guest on the dark earth"."
— Mircea Eliade

"Do what he will, he [the profane man] is an inheritor. He cannot utterly abolish his past, since he himself is a product of his past. He forms himself by a series of denials and refusals, but he continues to be haunted by the realities that he has refused and denied. To acquire a world of his own, he has desacralized the world in which his ancestors lived; but to do so he has been obliged to adopt an earlier type of behavior, and that behavior is still emotionally present in him, in one form or another, ready to be reactualized in his deepest being. "
— Mircea Eliade (The Sacred and The Profane: The Nature of Religion)

"Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape. "
— Mircea Eliade